Doneaza pentru Clinica NERA

sâmbătă, 14 februarie 2009

Cartea Ontologica

Cartea ontologică



poem de Constantin Oprişan



Cu sufletul cald şi dulce din pîine şi din vin

Unesc abstractul spirit, pămîntului concret.

În duh port limpezimea Olimpului elin

Şi-n trupul meu de iască port fiere şi oţet.

N-am nume; despre mine, eu însumi ştiu puţin;

Nici cine-mi vrea pieirea, nici cine m-a născut,

Ci împlinesc în lume un trist şi greu destin

Ştiind pe toţi şi toate să-mi fiu necunoscut.

Pe vîrsta mea în urmă cu gîndul cînd alerg,

Mă pierd în depărtarea de apă şi de cer

Şi îmi aduc aminte că m-am deprins să merg

Ţinîndu-mă de cîrja bătrînului Homer.

Tot bunul orb, devreme, să văd m-a învăţat

Cu zeii lui, spre boltă, privirea să-mi ridic;

Mă căţăram pe braţu-i spre cerul înstelat

Şi-i măsuram statura cu degetul cel mic.

Cînd mîzgăleam cuvîntul sub ochii lui miopi,

În praf, cu beţişoare din creangă de măslin,

Printre istorii grele cu nimfe şi ciclopi,

Mi-a spus că eu m-aş trage din neam de androgin.

La androgini, cum spune istoria în cărţi,

Bărbatul şi femeia formau un singur ins.

Neîmpărţită, vremea curgea din două părţi

Şi-ntreg principiul vieţii era în ei cuprins.

Fiinţa necurmată şi timpul neştirbit,

Nimic nu separase realul de latent.

Ce-a fost cu ce-o să fie, un tot nemărginit

Şi lumea uriaşă întreagă în prezent.

Cînd mintea noastră ruptă pe dinafară cată

Spre lume să-şi întindă, prin şanţuri, cap de pod,

Ei pătrundeau misterul din două părţi deodată

Şi gîndul lor în lucruri intra ca seva-n rod.

Nu-i stînjeneau hotare în drumul lor deschis,

Nu se trudeau să-nşire al vremilor şirag;

Visarea lor - o lume şi lumea lor - un vis :

Aşa erau aceştia şi eu din ei mă trag.

În Somatonul verde pe cîmpuri şi-n păduri,

Cu ape răcoroase şi arbori seculari,

Trăiam născuţi din sînul sălbatecei naturi

Prinzînd din zbor ereţii şi şoimii solitari.

În Somaton la dînşii, sub cerul sclipitor,

Pluteau mai dulci miresme pe aripe de rînd;

Creşteau mai nalţi copacii pe margini de covor,

Ţîşnea mai plină viaţa din reavănul pămînt.

Acolo, într-o seară, cînd soarele-apunînd

Învăluia în purpuri pădurile de fag,

Ieşi din zarea sumbră, prin ierburi străbătînd,

Un uriaş croindu-şi cărarea c-un toiag.

Creştea bizara-i umbră pe-a cerului fundal

Şi chipul fantomatic în magicul decor;

Era bătrînul Chronos cu pasul lui egal

Şi-n Soomaton la dînşii fu primul trecător.

Îşi îndrepta cărarea pe urmele luminii

Şi orb căta amurgul, urmîndu-l pas cu pas.

De unde vii ? ieşiră în cale-i andrginii,

Oprind în loc pe Chronos, în cel dintîi popas.

„Cobor din Onthonoos, răspunse el domol.

Lumina am pierdut-o în sferele de sus

Şi trag prin spaţiul vostru în drumu-mi un ocol

Să aflu iar lumina cînd cade în apus.

Mă-ntorc să-mi pipăi paşii cu degete de orb

Dar bezna nu-i înghite cu clipele ce curg.

Din spate-mi vine umbra cu aripa-i de corb,

Din faţă-mi fuge veşnic agonicul amurg.

Din umbră şi lumină cărarea eu mi-o torc

Şi tai în două lumea cu-n fir imaginar,

Cobor din Onthonoos şi tot în el mă-ntorc

Să leg cu începutul destinu-mi circular.

Dar ce mister s-ascunde în dorul ăstui nume ?

Să vă dezleg misterul, oricît aş vrea nu pot;

Conceptele, gîndirea spun prea puţin : o lume

Cu cerul peste dînsa; şi încă nu spun tot.

Gîndirea e prea strîmtă iar vorbe nu aveţi

Să prind în ele taina, ca vouă să v-o spui.”

Şi Chronos, necuprinse, nespuse frumuseţi

Desface din adîncul tezaurului lui.

O muzică divină se rupe din tăcere,

Din neguri se desprinde al aştrilor izvod

Şi naşte bucuria, cu cea dintîi durere,

La cîntecul de-aramă al primului rapsod.

Cînd stelele pe fundul izvoarelor se scald

Şi umbre fermecate din zodii se aştern,

Zburdă cuvîntul încă pe cîmpul de smarald

Şi timpul se opreşte din visul lui etern.

Într-un suspin, căindu-şi luminile pierdute,

Tîrziu plecă bătrînul pe drum fără zăgaz;

Iar orişice crepuscul, cătînd lumini pierdute

Şi-n orişice sclipire cătîndu-şi un răgaz.

„Mă-ntorc în Onthonoos şi tot din el cobor

Purtînd pe căi eternul, sub trecător veşmînt.”

În urma lui, ecoul, pierzîndu-se în zbor,

Mai flutură mirajul abstractului cuvînt.

Astfel, uitaţi de Chronos, la poală de păduri,

Privind la urma-i trasă prin fragedul trifoi,

Născu din ei ispita cumplitei aventuri

Pe urma lui să bată cărarea înapoi.

Să taie ca o rază prin colbul sideral,

Spărgînd azurul bolţii, să-l calce sub picior

Şi tot mai sus să urce în spaţiul ideal,

Să cate-n infinituri al lumilor izvor.

Pulsa într-înşii viaţa şi drumul sta deschis

Îşi părăsiră şesul în negre adîncimi,

Pornind mai iuţi ca gîndul spre cel mai mare vis

Să prindă-n mîini concrete abstracte înălţimi.

Lăsau în zbor pe şesuri culori îmbietoare,

Pădurile în freamăt piereau în urma lor

Şi mai departe încă, nisipuri mişcătoare

Rămaseră-n deşerturi sub vîntul arzător.

Şi cînd, purtaţi de urme pe marea cristalină,

Scrutau în depărtare al apelor liman,

Văzură cum din spaţii scăldate în lumină

Cad faldurile zării în funduri de ocean.

Şi-acolo unde zarea spre valuri se apleacă

Să pună văl privirii şi apei stăvilar,

Lăsară-n jos oceanul ca-n zbor înalt să treacă,

Prin pînzele albastre, al cerului hotar.



Ajunşi în orizontul etericelor sfere,

Orbiţi de strălucirea tăriilor de-azur,

Simţiră că-i frămîntă o tragică durere,

Uitîndu-se cu scîrbă la trupul lor impur.

Cînd străbătură vălul azurului boltit,

Avîntul să-şi încerce în spaţiul ideal,

În jur li se deschise un gol nemărginit,

Arzînd sub strălucirea abstractului cristal.

Pe lumi de forme pure în nesfîrşitul vid,

Vedeau planînd din spaţii sclipiri de diamant

Şi vasta-i feerie cu dansul ei fluid,

Pierzîndu-se-n adîncuri scăldate în neant.

Jos, cerul fulg albastru cît bobul mic de mei,

Plutind cu alte ceruri în goluri fără fund,

O mare de lumină mişcîndu-se-n scîntei,

Se joacă în văpaia cristalului rotund.

Dar cînd priviră-naltul spre bolta de cleştar,

Un foc, umplînd abisul cu fastu-i de lumini,

Le rupse-n două trupul din saltul temerar

Şi frînţi se prăbuşiră semeţii androgini.

Căzutu-mi-au părinţii din cel din urmă zbor,

Zvîrliţi în avalanşă de-un aprig demiurg,

Trezindu-se-n ţărînă din Sonatoonul lor,

Pe urmele lui Cronos ce merg după amurg.

În van întorc privirea pe căile umblate,

Căci urme tot mai dese cărarea le-o ascund.

O zare de-ntunerec îi străjuie din spate,

Din faţă îi îmbie amurgul muribund.

Abia-şi mişcau piciorul, tîrîndu-se prin lut,

Că-n mintea lor se-arată bătrînul pelerin

Şi-nţelegînd în Cronos pe cel dintîi căzut,

Se văd legaţi în lanţul aceluiaş destin :

Să caute lumina ca orbul călător

Ce cosmică putere în viaţă le-a intrat,

O biată tîrîtoare din falnic zburător,

Tăiaţi în jumătate, femeie şi bărbat.

Bărbatul şi femeia privindu-se străini,

Din aspră suferinţă abia se reculeg;

Dar ce mai au întrînşii din marii androgini

E doar o arzătoare dorinţă de întreg.

Un demon analitic a frînt principiul vieţii

Şi dorul de-ntregire atunci a apărut,

Iar eu, venit pe lume în faptul dimineţii,

Din cea dintîi iubire sunt cel dintîi născut.

Sunt fructul care naşte din setea de total

Intregul androginic din nou s-a închegat

Îmi port în chinul cărnii principiul divizat

Şi-n patosul iubirii principiul integral.

Iubire, formă vie ! prin plinul tău trăiesc !

M-aş pierde-n rînd cu toţii, tăiat de-acelaş chin,

Dar îmi rămîi întreaga, din geniul părintesc

Şi tragica-ţi sinteză mă face androgin.

Zadarnic stau să caut părinţii. Nu mi-i ştiu.

Cu toţii mă doriră şi-am fost al tuturor;

Mi-au pregătit venirea şi m-au dorit să viu

Prin mine să renască înfrîntul zburător.

Copil a fost oricare, dar eu sunt cel dintîi,

Născut cum naşte geniul din patosul păgîn;

Natura mi-a fost leagăn, pămîntul căpătîi

Şi m-a purtat pe braţe Diotina la sîn.

Mi-au mîngîiat obrazul atîtea dragi femei :

Artemis, virginala, frumoasa Afrodită,

Dar totdeauna, seara, dormind pe braţul ei,

Îmi cucerea fiinţa o pace fericită.

Diotina iubită, ce cîntec mi-ai cîntat ?

Suspinul tău nostalgic îl port şi azi în vine;

Pierdutu-ţi-am şi chipul şu glasul ţi-am uitat

Dar pacea-ţi dulce încă mă cheamă lîngă tine.

Trecutul, amintirea din vremuri iar mă cer

Şi rînd pe rînd, pe toate din minte cînd le şterg,

Mă văd din nou pe cîrja bătrînului Homer,

Pe urma temporală trudindu-mă să merg.

Apoi, pe toate gîndul mi le dezgroapă iar

Şi plouă iar lumina pe leagănul străvechi;

În jurul meu, ciclopii şi nimfele apar

Şi cîntecul homeric îmi sună în urechi.

Homer ! Cu el alături visam atunci copil,

Culcat în iarba moale mai mic decît un ghem,

În cîntecul de leagăn, prinzîndu-l pe Achil

Şi-n somn, lăsînd pe-Achile, să lupt cu Polifem.

Astfel, din mituri vîrsta pornind se desfăşoară,

Gîndirea prinde forme şi formele culori,

Iar lumea ne apare din ce în ce mai clară,

Cu tot ce ne rămase din marii visători.

Îi văd pe toţi, dar Tales mi-apare cel dintîi,

Cătînd în apă urma principiului concret

Şi-n marginea pădurii cu miros de lămîi,

Mă cheamă Empedocle să-mi spună un secret.

Pe Euclid cum cată pe galbenul nisip,

Simbolul clarităţii să-l scoată din obscur,

Pe Parmenid, eternul, cu limpedele-i chip,

Cu fruntea lui albastră ca bolta de azur.

O, neuitat maestru ! tot ce-am citit cîndva

Pe fruntea-ţi imobilă şi azi mi-e de folos.

Dar cine mă trimise să nasc în sfera ta

Nu am putut să aflu pe chipul tău frumos.

Îmi povesteau cu toţii din zborul lor trecut

Dar vorba e prea strîmtă şi visul lor prea mare

Şi-n toată încercarea de-ami spune ce-au văzut

Găseam doar amintirea tăiată de uitare.

Bătrînul Euclides, în cel mai simplu chip,

Imi desluşea misterul prin linie şi punct,

Trudindu-se să tragă cu băţul pe nisip,

Abstracta-nfăţişare a visului defunct.

„Un punct perfect e totul; el stă întru-nceput

Şi-n punctul de plecare ai punctul din final”

Aşa-mi vorbea bătrînul cînd stam plecaţi pe lut,

Trudind să-nţep cu-n spine un punct incorporal.

Cu bunul meu geometru plecam de-atîtea ori,

Din punct, călări pe linii, uşori ca un ecou,

Ţintind spre infinituri, urcam cutezători

Şi frînţi de oboseală cădeam pe punct, din nori.

Bătrînul meu prieten ! Copilul iată-l mare

Dar tot fidel repetă abstracta-ţi poezie.

Avînd un punct în palmă, se-avîntă iar călare,

În punctul lui să prindă a lumii geometrie.

Tu-l învăţai în dorul visatei geografii

Să-nchidă între linii al spaţiilor eres

Cu el ţintind spre forma perfectei simetrii

Să prindă-n înţelesuri al lumii ne-nţeles.

Cipul



"Si ea ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari , si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte.
Incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde decat cel ce are semnul,adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei.
Aici este intelepciunea:cine are pricepere, sa socoteasca numarul fiarei, caci este numar de om....
"

joi, 12 februarie 2009

OAMENI SI NUMERE





video

Dezbaterea de aseară din cel mai bun program de ştiri al Televiziunii publice (Ora de ştiri, Tvr2, ora 21.3o, realizator Claudiu Lucaci) i-a avut ca invitaţi pe deputatul Costică Canacheu (preşedintele Comisiei de apărare din Camera Deputaţilor) şi pe avocata Mihaela Dobre (reprezentanta mai multor Asociaţii de orientare ortodoxă care contestă în instanţă decizia Guvernului României de introducere a paşapoartelor biometrice cu micro-chip RFID). Prin telefon, am ascultat şi punctul de vedere al deputatului Georgian Pop, ferm dar singular printre membrii Comisiei.
Am remarcat cinismul parlamentarului PD-L care a încercat să ne convingă - cu zâmbetul pe buze - că negrul este alb. O întrebare bună ar fi fost dacă deputatul C.C. , ales în colegiul 4 uninominal, sectorul 1, Bucureşti, a întrebat măcar unul dintre alegătorii săi dacă vrea sau nu paşaport cu micro-chip RFID - în plus, dacă a aflat de zecile de mii de români care au declarat în scrisnu vor paşaport cu micro-chip.
Dacă românii ar fi întrebaţi, procentul ar fi asemănător cu cel din campania de vaccinări cu Gardasil, adică 97% ar spune NU!

Alte opinii? Ce părere aveţi, de exemplu, de tinerii ieşeni? Dar de întâlnirea "societăţii civile" cu directorii Serviciilor Secrete?

Hagia Sofia-Constantinopole

miercuri, 11 februarie 2009

Ceremonia de înmânare a însemnelor patriarhale SS Kiril, al Moscovei şi al înregii Rusii



În urma votului exprimat de cei 702 membri ai Adunării Locale Generale a Bisericii Ortodoxe Ruse, al 16-lea patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii a fost ales ÎPS Kiril Gundiaev, mitropolit de Smolensk şi Kaliningrad şi Preşedinte al Departamentului pentru Relaţiile Externe al Bisericii Ruse - cel care în utlimul timp a fost şi locţiitor de patriarh, după trecerea la Domnul a fostului patriarh - Alexie al II-lea (5 decembrie 2008). Intronizarea noului patriarh rus va avea loc duminică, 1 februarie 2009, la care vor participa delegaţi din toate Bisericile Ortodoxe Surori.

Soborul Arhieresc din 25 ianuarie a propus pentru scrutinul din 27 ianuarie trei candidați (din 145 de ierarhi eligibili). Aceștia au fost mitropolitul Kiril de Smolensk, mitropolitul Clement de Kaluga şi mitropolitul Filaret de Minsk, dar acesta din urmă s-a retras în favoarea mitropolitului Kiril. În felul acesta Anunarea Generală a avut de ales între primii 2 candidaţi, deşi însăşi Adunarea Generală putea să mai propună candidaţi, dar nu s-a folosit de acest drept statutar, lăsând pe listă doar pe mitropoliţii Kiril şi Clement. Votul a fost secret.

Mitropolitul Kiril a fost ales cu 508 voturi (adică aproximativ 72,3 %), iar contra-candidatul său, mitropolitul Clement de Kaluga, a primit 169 voturi (aproximativ 24 %) din partea Adunării Generale. În total au fost 677 de voturi valabile.

Conform Statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, Adunarea Locală Generală - forumul suprem bisericesc, este alcătuită din:

- toţi ierarhii din spaţiul canonic al Ei, inclusiv din străinătate (au fost prezenţi 199 din 202);

- câte un preot, un monah şi un mirean din fiecare eparhie;

- delegaţi din partea şcolilor teologice + stareţii / stareţele de mănăstiri-stavropighii patriarhale.



Mitropolitul Kiril Gundiaev- date biografice:

- Mitropolitul Kiril (Vladimir Mihailovici Gundiaev) s-a născut la data de 20 noiembrie 1946 în Leningrad, dintr-o familie de preot. Bunicul său tot preot, a suferit aproape 30 de ani în închisorile comuniste şi aceasta l-a marcat foarte mult.

- A absolvit Seminarul şi Academia din Petersburg, unde în 1970 a primit şi titlul de doctor în teologie.

-În 1969 a fost tuns în monahism şi hirotonit ierodiacon şi ieromonah.

- În 1974 devine Rector al Seminarului şi Academiei din Petersburg, unde a predat mai mulţi ani Teologia Dogmatică.

- În 1976 este hirotonit ca episcop-vicar al Eparhiei de Petersburg (pe atunci - Leningrad).

- În 1984 devine arhiepiscop de Smolensk, iar în 1991 este ridicat la rangul de Mitropolit.

- Din 1989 conduce Departamentul pentru Relaţiile Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse şi este membru permanent al Sfântului Sinod. În această postură a desfăşurat o intensă activitate ecumenică, ceea ce l-a făcut foarte cunoscut şi apreciat în afara Rusiei, dar contestat în mediile conservatoarea ale Bisericii Ruse.

- La 6 decembrie 2008, după moartea patriarhului Alexie al II-lea este ales locţiitor de patriarh.

- La 27 ianuarie 2009 este ales al 16-lea patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii.

- Este cunoscut ca foarte bun teolog, iscusit predicator şi neîntrecut administrator. Vorbeşte liber franceza, engleza şi germana.

ARAMĂ ŞI PORTRETE-N RAMĂ - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (IV)

„Viaţa te împovărează oricum. Totul este dacă povara ei,
acceptată cu umilinţă sau purtată ca un blestem,
îţi proiectează în veşnicie un grumaz de zimbru
sau o cocoaşă de cămilă”.
(VALERIU ANANIA)




„Memoriile” lui Valeriu Anania adună în cuprinsul lor cateva zeci de portrete. Uneori autorul îşi propune explicit ca temă de capitol numele unui anume personaj, dar de cele mai multe ori portretele se adună şi se recompun, pe parcursul tuturor celor 700 de pagini, din întâmplări răzleţe, întâlniri peste timp, reconstituri de frază, replici, frânturi de gesturi şi imagini, reacţii ori mărturii venite din partea altora, pe care autorul le transcrie ca atare, văzând în ele confirmarea propriilor sale temeri, nedumeriri ori bănuieli. Pentru cei care au avut prilejul să cunoască în mod nemijlocit pe unul ori pe altul dintre cei despre care autorul „Memoriilor” scrie, surprizele nu vor fi prea mari. După cum şi întâlnirea cu personaje a căror posteritate ne-am obişnuit să o afăm cumva la polul opus opiniilor Părintelui Anania, este de natură să pună serios pe gânduri. Să fie vorba şi aici doar de „răspărul” cu care autorul „Rotondei plopilor aprinşi” ne-a obişnuit? Două sunt portretele care, cu siguranţă, nu numai că vor intriga, dar care îl vor şi livra pe memorialist (a câta oară?) dacă nu judecăţilor mânioase, atunci măcar tăcerilor reci-condescendente, venite dinspre partea elitei societăţii civile, ai cărei idoli ies dintre paginile cărţii destul de şifonaţi. E vorba despre Andrei Scrima şi Richard Wurmbrand. Cu primul, Părintele Anania şi-a însoţit de multe ori paşii în cursul îndatoririlor ce le avea în administraţia reşedinţei patriarhale ori ale Bibliotecii de la Antim. Amintirile sunt mai degrabă reci: „Că Andrei (devenit André) Scrima nu simţea deloc româneşte o ştiam demult şi cred că am mai spus-o. Că, în consecinţă, era împotriva oricărei forme de naţionalism sau patriotism (definindu-se pe sine drept „cetăţean al universului”) îmi era evident”. Acestor mărturii Valeriu Anania adaugă impresiile din urma reîntâlnirii, după ani, în America, cu un André Scrima care „vorbea cu o imensă admiraţie (dusă până la adoraţie) despre marele poet Mao” şi care, într-un restaurant, nu se sfieşte ca, de faţă cu autorul „Memoriilor”, să-i spună chelneriţei: „De fapt, eu nu sunt român, sunt francez, dar cunosc limba română...”. Sau lungile convorbiri telefonice, imediat după decembrie 1989, când Scrima îi mărturiseşte (realitate sau teribilism?) lui Anania, că în tot acest răstimp ar fi fost de mai multe ori „incognito” în România. Nu în ultimul rând, mărturiile venite pe la-nceputul anilor ’70, privind amestecul lui Scrima în intrigile exilului românesc din Paris, te pun pe gânduri. Citind toate acestea mi-am amintit că nici Virgil Ierunca (conform „Jurnalului” Monicăi Lovinescu) nu se dădea în vânt după Père André. În ceea ce îl priveşte pe Richard Wurmbrand, autorul „Memoriilor” judecă aspru modul în care acesta şi-a revendicat o aură de martiraj creştin, expunându-şi la posturile de televiziune americane rănile de pe spate, spunând că ele sunt „de pe urma bătăilor din închisorile comuniste”, când ele erau de fapt urmele unei operaţii chirurgicale la plămâni. „Se ştie că securiştii băteau în aşa fel încât să nu rămână semne”. Astfel, pastorul „a stârnit uriaşe valuri de compătimire şi simpatie, ceea ce i-a adus tot atâtea uriaşe sume de bani, ignorând faptul că sfântul nu-şi dezvăluie rănile ci şi le acoperă şi uitând pe adevăraţii martiri precum poetul Valeriu Gafencu, rămas în posteritate ca „sfântul închisorilor”, sau Gherasim Iscu, fost stareţ al Mănăstirii Tismana, mort în puşcărie, după ce el, cu mâinile lui, îl îngrijise pe fostul său torţionar, aflat în aceeaşi cameră”. Astfel de mărturii (şi vă asigur că nu sunt puţine) nu pot fi comentate în nici un fel. Respiri adânc şi le ţii minte.
Nu numai din această pricină, portetistica „Memoriilor” merită un capitol aparte, desigur, sub rezerva că şi autorul rândurilor de faţă îşi poate avea opiniile sale, mai mult sau mai puţin subiective, atât în alegere, cât şi în comentariu, ca unul care i-a cunoscut în mod direct pe o mică parte din „împricinaţi”, în diverse momente ale vieţii. Având în vedere experienţa carcerală a autorului ca şi confruntarea sa cu diferite regimuri de represiune, era de aşteptat ca personaje, mai mult sau mai puţin exponenţiale, ale acestei „lumi” să puncteze, cu tipologia lor diversă, cuprinsul „Memoriilor”. În ciuda terorii psihice, a umilinţelor şi a chinurilor fizice la care a fost supus, Părintele Anania scrie despre toţi cu seninătatea rece a unei iertări, ce-şi află graniţa în moartea ambilor părinţi, petrecută în singurătate, departe de feciorii lor, Dumitru şi Valeriu, aflaţi în puşcărie. Două dintre aceste figuri ale sistemului opresiv rămân în memoria cititorului: Gheorghe Crăciun şi Ion Aramă. Primul se înscrie în categoria acelor stranii coincidenţe care l-au urmărit pe autor de-a lungul vieţii. Şef al Chesturii de Poliţie din Cluj la vremea grevei studenţeşti din 1946, apoi colonel şi comandant al Securităţii Sibiu şi Braşov, şi în sfârşit, comandant al închisorii de la Aiud, Gheorghe Crăciun îl va elibera pe Anania în cursul uneia dintre cele trei arestări petrecute la Cluj, motivându-şi curajosul gest pe considerente de simţire naţională, în contrapartită cu eliberarea unui „popă unguresc” arestat pentru că a cântat în biserică imnul naţional maghiar, dar eliberat la intervenţiile episcopilor lui. „Despre conversaţia din Chestura Clujului nu am suflat niciodată vreo o vorbă, într-atât aveam impresia că în pieptul acestui feroce comunist bate – totuşi – o inimă românească” – mărturiseşte astăzi Valeriu Anania. Pe Gheorghe Crăciun l-am cunoscut şi eu, după 1989, asemenea multora, prin intermediul a unul sau două episoade din „Memorialul durerii”, şi mărturisesc că rareori mi-a stârnit cineva un mai profund sentiment de repulsie. Grobian, de un cinism violent şi o impertinenţă fără margini, se încăpăţâna să îşi probeze tratamentul plin de omenie pe care, chipurile, l-ar fi aplicat deţinuţilor de la Aiud, prin administrarea unei alimentaţii naturale şi sănătoase, din resursele proprii ale unor „ferme” pe care le-a ridicat în incinta puşcăriei. În monumentala obrăznicie a colonelului de Securitate, altitudinea sa managerială şi standardele acestor adevărate „staţiuni experimentale pentru sănătatea elitelor” constituie motivaţia principală a longevităţii unuia ca Dumitru Stăniloae sau Petre Ţuţea, care graţie unei astfel de alimentaţii au ajuns nonagenari! Celălalt securist din cuprinsul „Memoriilor”, maiorul Ion Aramă, anchetatorul ultimei arestări a lui Valeriu Anania, este oarecum atipic. Blond, cu ochi albaştri, purtător al unui chip care nu inspiră câtuşi de puţin spaimă, maiorul Aramă reprezintă aripa intelectuală a Securităţii. „Se mişca uşor în filozfie – de la presocratici până la existenţialism -, în literatură – de la Homer până la Sartre şi Eugen Ionescu”. Cunoscător de limbă franceză, germană şi rusă, avea sarcina de a citi toate manuscrisele literare ale arestatului. Concluzia: „Toată noaptea ţi-am citit „Mioriţa”. Ascultă la mine: dacă apucai să ţi-o publici cu un an înainte, acum n-ai fi aici”; iar peste câteva zile avea să întărească: „Dacă ţi s-ar da drumul acasă şi ai apuca să publici numai două-trei cărţi ca „Mioriţa”, noi (subl.mea) nu te mai putem aresta decât în cazul extrem că ai face complot armat împotriva Guvernului. Până la această limită ai deveni intangibil. Suntem, totuşi, sensibili la actele de cultură autentică produse în timpul nostru” (subl.mea). Avem aici de-a face cu portretul sui-generis nu al unui om, ci al unui întreg sistem parşiv, care s-a folosit de nenumărate ori de-a lungul vremii de sentimentele naţionale şi dragostea curată de ţară ale românilor, sistem care, departe de a-şi fi dat duhul, nu ezită să-şi perpetueze „patriotic” şi astăzi prozeliţii tineri, ieşiţi agresiv din te-miri-ce pe la răscruci, ori tupilaţi sumbru în propria salivă otrăvită, „de veghe în lanul de secară” al ortodoxiei şi al românismului contemporan, gata oricând la nevoie, să semene dezbinare ori să stoarcă profit . Pasajele cele mai savuroase, chiar dacă uneori dramatice sau amare, ori de natură să descumpănească, rămân cele în care apar oameni ai bisericii, ierarhi, simpli monahi sau preoţi, teologi ori şefi de departament al cultelor, care împreună alcătuiesc o adevărată saga, istorisită de autor fără înconjur, reconstituind cu precizie de bijutier al slovei, personaje vii aflate în vâltoarea vremilor, a intereselor proprii şi a ascensiunilor clădite pe o relaţie complice între Biserică şi Stat, de cele mai multe ori conjuncturală, ţesută sub semnul compromisului şi al „salvării a ceea ce mai e de salvat” de o parte, şi un fel de „bolero” primejdios şi agresiv din partea puterii seculare, concubinaj în care fiecare pare că e conştient de ipocrizia celuilalt. Atunci când a intrat pe porţile Mănăstirii Antim spre a îmbrăca, aşa cum se spune, „haină îngerească”, autorul „Memoriilor”, june ucenic, avea să afle chiar din gura unui ierarh, Mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei, o „apoftegmă” rămasă celebră şi care poate fi aşezată oricând, cu îndreptăţire, pe frontispiciul acestei întregi pleiade de portrete inedite: „De ce nu rămâi în lume? Că dacă e vorba de oameni răi, îi găseşti şi la mănăstire; şi dacă e vorba de sfinţi, te întâlneşti cu ei pe stradă”. Desigur, personajul central care domină prin statura şi tragismul său toată această perioadă rămâne cel al patriarhului Justinian Marina, în preajma căruia Bartolomeu Valeriu Anania a stat mult timp, fiind martor al multor întâmplări de taină pe care astăzi le face cunoscute cititorului şi, probabil, al şi mai multor altor întâmplări de taină asupra cărora păstrează o delicată, înţeleaptă şi discretă tăcere. De acum înainte istoricii nu vor putea trece cu vederea peste aceste mărturii ce dau seamă asupra declinului continuu al influenţei celui socotit de către comunişti ca fiind om de încredere al regimului, dar răsplătit cu scaunul de Întâistător al Bisericii şi pentru gestul de a fi oferit la un moment dat adăpost lui Gheorghiu-Dej şi „tovarăşilor” acestuia evadaţi din Lagărul de la Tg. Jiu. „Memoriile” lui Valeriu Anania dau la iveală o faţetă mai puţin cunoscută, deşi bănuită, a lui Justinian Marina. Aceea a frământărilor şi tulburărilor unui om, din ce în ce mai singur, din ce în ce mai hăituit, pe care contemporanii şi istoria nu l-au cruţat şi pe care urmaşii nu s-au sfiit să-l numească când „patriarhul roşu”, când „omul providenţial pentru ortodoxia românească”. La fel cum el însuşi fusese „inventat” de către sistem, în scurtă vreme, atunci când semnele de „joc dublu”, ori chiar de nesupunere din partea lui Justinian Marina deveniseră din ce în ce mai limpezi, acelaşi sistem îi inventează peste noapte un contracandidat, mult mai docil din punct de vedere politic, în persoana unui teolog de prestigiu, cu studii la Atena şi Strasbourg, profesorul universitar de Noul Testament, Iustin Moisescu. Martor şi degrabă îndatoritor ascensiunii celor doi, gata oricând să schimbe tabăra conform propriilor interese şi atent la direcţia în care suflă vântul, este mai tânărul Teoctist Arăpaş, pe care memorialistul Anania îl caracterizează în fraze şi observaţii iuţi, cu usturime de săgeată. Una dintre ele însă, rămâne antologică: „În vreme ce aproape toţi clericii ieşeni, în frunte cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, nu vedeau în tânărul vicar Justinian Marina decât omul comuniştilor şi îl ocoleau, Arăpaşu a avut intuiţia de a vedea în el propriul său viitor, şi nu s-a înşelat”. Ca şi reproducerea cuvintelor doldora de sensuri (mai ales astăzi) pe care i le spunea acelaşi Teoctist Arăpaş, de astă dată în aprilie 1990, ca patriarh, revenit în fruntea Bisericii, după un scurt exil post-revoluţionar: „Păi, ce era să fac, iată că m-am întors...”. Şi cu toate astea, în ciuda atâtor şi atâtor imense deosebiri care i-au făcut o viaţă întreagă incompatibili, aceşti doi oameni (Anania şi Teoctist) aveau să-şi dea mâna într-o noapte de noiembrie întru împlinirea unui eveniment asupra resorturilor căruia, vor da cu siguranţă mărturie, la vreme potrivită, cei care i-au fost contemporani. Lecţie vie de viaţă şi manual de luat aminte întru relaţia cu puterea seculară, „Memoriile” lui Valeriu Anania s-ar cuveni citite cu creionul în mână de către mulţi dintre ierarhi, mai tineri sau mai copţi ca vârstă, ori de către cei ce îşi doresc (cu orice preţ) să urce pe treptele „carierei eclesiastice”. Este o lecţie de viaţă ce poartă marca aceluia sub a cărui fotografie, un ziar de dincolo de ocean, „The Detroit News”, a scris cu litere de-o şchioapă încă din 7 august 1966: „He didn’t want to be a bishop”. Răzvan Ionescu

marți, 10 februarie 2009

Bogatii au saracit

O singura cale:Ortodoxia

Fragment din Paraclisul Maicii Domnului, corul restrans al Manastirii Zabriceni, Basarabia.

O PSIHOLOGIE COMPLICATĂ - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (III)


... mă gândeam la toată tragedia neamului românesc şi plângeam cu faţa-n palme

(VALERIU ANANIA)




Aici, pe locul de obârşii, ori peste depărtate mări şi ţări, la intervale de câţiva ani ori câteva decenii, în biografia Părintelui Anania revine mereu şi mereu, ca un fel de leitmotiv al suferinţei şi al izbânzii, al libertăţii ori al pierderii ei, un nume drag, pentru mulţi deopotrivă rană a dragostei şi balsam vindecător: Transilvania. Fie ca s-a numit pe rând Sibiu, Cluj, Topliţa, Aiud... Aşa a fost să fie. De ce şi cum de i-a fost dat tocmai lui, unui tânăr iubitor de carte din Glăvile de Vâlcea, să-şi pecetluiască soarta în chip atât de repetat şi straniu cu acest ţinut de dincolo munţi, sunt taine al căror înţeles putem încerca să-l desluşim dintre paginile volumului său de „Memorii”, în cuprinsul cărora ne vom întâlni cu nume de legendă ale culturii şi spiritualităţii ardelene din epocă, precum Victor Papilian şi Lucian Blaga, Iuliu Haţeganu şi Ion Luca, episcopul Nicolae Colan (viitor mitropolit al Ardealului) şi Traian Pop, atât de îndrăgitul profesor al Facultăţii de Drept din Cluj. Eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia maghiară din anul 1944 a readus nădejde şi alean multor inimi răstignite de suferinţa exilului în propria casă. Toamna lui 1945 avea să aducă însfârşit înapoi, acasă, la Cluj, şi Universitatea „Regele Ferdinand” din vremelnicul său refugiu sibian. Frontul înainta spre Berlin şi, la rândul lor, mulţi tineri eliberaţi de sub îndatoririle militare se reîntorceau în sălile de cursuri, să-şi termine studiie întrerupte ori să le înceapă. Printre ei şi tânărul monah Anania, student în anul doi la Medicină şi la Academia Teologică, dar urmând şi studii de vioară în anul întâi la Conservator. O lume în schimbare care, dincolo de bucuria întoarcerii la ţara mamă, începea să trăiască angoasele instalării treptate a regimului comunist. Cu toate acestea, spune autorul, „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era principala preocupare a vieţii academice, ci problema ungurească faţă de care autorităţile – atât ale Universităţii cât şi ale oraşului – manifestau destulă ambiguitate”. În atelierele CFR şi la fabrica Dermata din oraş se afla o concentrare masivă de maghiari, ale căror repetate provocări violente erau oblăduite de carnetul roşu al Partidul Comunist unde, abili, cea mai mare parte dintre ei se înscrisese, intuind că privilegiile dictaturii hortiste ar putea fi prelungite, fie şi în parte, la adăpostul imunităţii cuvenite noii dictaturi a proletariatului. O astfel de provocare avea să ducă la faimoasa grevă studenţească al cărei lider cu autoritate unanim recunoscută va fi tînărul monah cu ambiţii literare, student în paralel la Medicină, Teologie şi Conservator, Bartolomeu Valeriu Anania. Paginile dedicate acestui excepţional moment de demnitate naţională, reconstituie în cuprinsul lor portretul unei generaţii al cărei chip de dăruire şi entuziasm curat se întâlnea abrupt, şi nu de puţine ori tragic, cu multiplele faţete ale ipocriziei nou înscăunatului regim „democratic”. Nicăieri, în nici o altă scriere „de gen” nu am întâlnit o mai izbutită şi necruţătoare caracterizare a acestei uriaşe şi perfide diversiuni care a fost „comunistul cumsecade”, băiatul „de treabă”, ca în confruntarea dintre intelectualul Lucreţiu Pătrăşcanu, pe atunci ministru al justiţiei, şi tradiţia aristocratică a universitarului transilvan de odinioară. Citirea şi recitirea unui astfel de moment invită la reflecţie asupra efectelor devastatoare pe care comunismul - şi nu numai el - le-au lăsat întipărite adânc în viaţa universitară şi chipul schimonosit al societăţii de azi: „Profesorii li se adresau studenţilor cu „domnilor colegi”, „domnişoarelor colegi” – nici în ruptul capului nu i-ar fi tutuit. Ministrul Justiţiei – care era şi el profesor – a venit cu limbajul de la Bucureşti şi şi-a început discursul cu „Băieţi, eu am venit la voi să ne cunoaştem”... „Băieţii” au mârâit a insatisfacţie, dar ministrul a continuat cu „voi” şi „vouă”, „ale voastre”, până ce toată sala a irupt în fluierături şi huiduieli şi oratorul a trebuit să părăsească scena într-un vacarm înfiorător”.



„Să te superi când vrei tu, nu când vrea altul” – aceasta a fost lozinca prin care Bartolomeu Valeriu Anania a reuşit să determine atunci pe fiecare student, ca pe parcursul grevei academice, vreme de trei săptămâni, să se abţină de a răspunde oricărei provocări şi oricărui act de violenţă, fapt ce ar fi servit din plin părţii adverse. Numai că ispitele veneau nu doar dinspre adversari ci şi din partea unora la care te-ai fi aşteptat să fie mai degrabă susţinători ai manifestărilor de demnitate naţională. ”Nu primesc ordine de la nimeni” – avea să riposteze scurt şi neînduplecat Valeriu Anania, atunci când un tânăr în poziţie de drepţi i-a cerut ca, din ordinul Mişcării Legionare, să oprească greva. Noaptea, refugiat în cabinetul de lucru al profesorului Traian Pop, aflat undeva în incinta universităţii, tânărul lider, neştiut de nimeni, îşi avea clipele sale de slăbiciune, pe care şi le petrecea sub pavăza singurătăţii: „Nimeni nu ştia, nimeni nu trebuia să ştie că eu pot să plâng; eu eram şi trebuia să rămân conducătorul încrezător în sine, inspirator de curaj şi îndrumător pe căile cu desăvârşire drepte. Nu, eroii nu au dreptul să plângă, dar eu plângeam cu faţa-n palme şi nu mă ştia nimeni”. Se zice că lacrimile monahilor, îngerii le preschimbă în rugăciune de îmbărbătare şi cu siguranţă că trebuie să se fi petrecut aşa şi atunci, de vreme ce Părintele Anania a putut să-şi ducă până la capăt condiţia de exmatriculat perpetuu, mai întâi din facultate, apoi din Cluj, mai pe urmă din societate, iar peste ani, la un moment dat, chiar din propria-i ţară. La insistenţele vehemente ale colegilor săi de a nu pleca din fruntea studenţilor clujeni (cu a căror grevă s-au solidarizat cei dintâi studenţii Şcolii Politehnice din Braşov), Părintele Anania a trebuit să-şi asume condiţia spectaculoasă a liderului incognito. Din marginea pădurii de pe dealul de deasupra Mănăşturului, acolo unde îşi făcuse ascunzătoarea într-o colibă din crengi şi frunzari, un tânăr la fel ca şi alţii cobora pe bicicletă îndreptându-se spre universitate. Aici trecând pe sub nasul agenţilor Siguranţei, se amesteca pentru câteva clipe cu ceilalţi studenţi şi apoi se strecura într-o cămăruţă, unde împlinea un ritual ciudat. În faţa oglinzii, îşi punea pe obrazul proaspăt bărbierit o barbă din recuzita Operei. Apoi îmbrăca deloc stângaci reverenda clericului. Viermuiala culoarelor Universităţii se domolea, studenţii răsuflau uşuraţi, făcându-i loc, cu respect şi admiraţie. Anania se afla iarăşi între ei. Intra într-unul dintre amfiteatre unde colegilor săi, adunaţi ciorchine, le vorbea despre neam, despre credinţă, demnitate şi despre capcanele lumii noi care îşi arăta la orizont zorii. Glasul tânărului, atunci ca şi astăzi, lipsit de sonorităţi onctuoase, era mai degrabă cel al unui comandant obişnuit cu ordinele scurte ale oşteanului, decât cu metafora dibace a scriitorului, ori blândeţea plină de înţelepciune a vreunui duhovnic. Apoi se furişa din nou în cămăruţa universităţii unde se supunea tăcut aceluiaşi ritual, de astă dată invers. Îşi scotea reverenda, apoi îşi dezlipea cu grijă barba şi o aşeza în trusa de machiaj. La plecare se oprea atât cât să-şi aprindă o ţigară chiar de la comisarul Măldărescu, din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie care supraveghea intrările şi ieşirile neizbutind să priceapă pe unde se strecura Anania, apoi îşi vedea mai departe, liniştit, de mersul lui pe bicicletă spre Mănăştur.



După scurgerea a trei decenii de la aceste întâmplări, Părintele Anania avea să se confrunte din nou cu problema Transilvaniei şi a revizionismului maghiar, dar de astă dată pe pământ american. Numai că riposta pe care românii din America plănuiau să o dea pretenţiilor asupra Ardealului venite în primăvara anului 1976 din partea maghiarilor americani „trebuia înregistrată la Bucureşti ca fiind opera Securităţii, ştiut fiind că securiştii obişnuiau să joace şi pe post de muscă la arat, lăudându-se că ei sunt adevăraţii autori ai unei astfel de acţiuni şi că merită, în consecinţă, grade şi privilegii în plus”. Mesageri ai acestui demers securist - tricolor aveau să sosească, rând pe rând, pe pământul făgăduinţei, în persoana unor ierarhi precum episcopul vicar Antonie Plămădeală, episcopul Vasile Coman al Oradiei ori mitropolitul Teoctist Arăpaş al Olteniei. Aceasta din urmă, nerăbdător, nu contenea să-l asalteze pe Anania cu îndemnul de a se folosi în cât mai rapida şi eficienta mobilizare a românilor americani, de experienţa, prestigiul şi notorietatea conferite de greva studenţească din Clujul lui 1946... „A reuşit să mă enerveze şi i-am adus aminte că nu chiar el este cel îndreptăţit să-mi vorbească astfel, ca unul care urca spornic pe treptele carierei eclesiale în timp ce eu de dragul Ardealului, putrezeam în puşcărie...”. În multe alte rânduri, autorul „Memoriilor” de azi se confruntase direct, nu prin intermediari, cu Securitatea care îi propunea o „colaborare discretă” cu reţeaua ei de informaţii. „Domnilor, am o psihologie complicată” – le răspundea împricinatul. „E cert că eu şi dumneavoastră ne aflăm pe un front comun, acela al cauzei naţionale româneşti, cu deosebire că eu mă lupt în câmp deschis, pe când dumneavoastră lucraţi, cum se zice, sub acoperire”. Această „psihologie complicată” avea să-l determine pe Valeriu Anania să adreseze de unul singur Senatului american (la 3 septembrie 1976) un memoriu pe tema Ardealului şi a revizionismului maghiar, prin intermediul senatorului Dick Rivers. „Ferice de ţara care are asemenea oameni” avea să exclame politicianul american la citirea memoriului cu pricina. Numai că peste doar o lună, Securitatea avea să sancţioneze dur îndărătnicia cu care Valeriu Anania, şi după 30 de ani de la greva studenţească clujeană, continua „să nu primească ordine de la nimeni”, oprindu-l în „ţara ferice” şi împiedicându-l vreme de patru ani şi trei luni să se mai întoarcă pe pământul american, fie doar pentru a-şi recupera lucrurile ce le avea de pe urma unei şederi de unsprezece ani. Preţul de a nu accepta a fi patriot în cârdăşie cu patriotismul securităţii. Cu toate că era posesor al unui „green-card” şi ar fi putut cere oricând cetăţenia americană, Părintele Anania nu a făcut-o niciodată, pentru că niciodată nu şi-a putut închipui că trupul său s-ar putea odihni în alt pământ decât cel românesc. O „psihologie complicată” pe care iconomia divină avea totuşi să o priceapă şi să o aşeze, după scurgerea a altor 30 de ani, în primăvara lui 2006, la locul ei. Adică, în scaunul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Răzvan Ionescu

luni, 9 februarie 2009

UN „DRAC DE POPĂ”, UN EMINESCU ŞI UN SEMN DE CARTE – „MEMORIILE” LUI VALERIU ANANIA (II)

UN „DRAC DE POPĂ”, UN EMINESCU ŞI UN SEMN DE CARTE – „MEMORIILE” LUI VALERIU ANANIA (II)

Puşcăria se trece dormind...libertatea înseamnă stare de trezie...
(VALERIU ANANIA)



„- De dracu’ ăla de popă o să am eu grijă” – spunea plin de năduf acum mai bine de şase decenii ministrul de interne, Teohari Georgescu, descins în persoană la Cluj, cu prilejul faimoasei greve studenţeşti din 1946 şi a manifestărilor în fruntea cărora se afla autorul „Memoriilor” de azi, pe care nimeni nu-l putea nicicum dibui. Ministrul avea să se ţină de cuvânt nu numai atunci, dar şi peste ani când, mânat de aceeaşi fecundă grijă îl va aresta în puterea nopţii pe Bartolomeu Valeriu Anania („dracu’ ăla de popă”) din chiar incinta Palatului Patriarhal. Numai că ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna Dumnezeu, care, după scurgerea a aproape jumătate de veac, avea să-l înduplece pe îndărătnicul grevist, la treapta arhieriei, fix la locul răzmeriţei de odinioară, înlocuind lanţurile deţinutului cu cârja mitropolitului. Cu semnul de carte însă a fost altceva. A fost semnul celei dintâi arestări. Un semn de carte care l-a urmărit pe Valeriu Anania toată viaţa. Mai abitir decât Siguranţa. Mai abitir decât Securitatea. Semnul continuităţii unui destin şi al unui straniu tâlc îndoit. Politic şi intelectual. În miezul verii anului 1941, abia ieşit din adolescenţă (împlinise de curând 20 de ani), Valeriu Anania întâlneşte pe străzile Bucureştiului cortegiul funerar al lui Horia Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu) asasinat cu câteva zile mai înainte de către agenţii lui Mihai (Ică) Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri în Guvernul mareşalului Ion Antonescu. Atras de o veche cunoştinţă din vremea Seminarului Central, dar cu siguranţă şi de curiozitate, tânărul se alătură cortegiului, după ce este asigurat că există o aprobare din partea autorităţilor, întărită de altfel şi de prezenţa arihereului vicar Veniamin Pocitan care oficia slujba înmormântării. La cimitir însă, era pregătită o ambuscadă, asezonată din belşug cu gloanţe de mitralieră, soldaţi, pistoale şi agenţi, căreia cei prezenţi îi cad victime. „La un moment dat a încetat focul şi agenţii au început să ne culeagă, unul câte unul. Când a venit şi la mine un oarecare, m-a percheziţionat şi mi-a căutat în servietă, unde a găsit un Eminescu cu un semn de carte din mătase. Semnul era de culoare verde (culoarea legionarilor – nota mea) şi agentul m-a înjurat şi mi-a trântit tocul bocancului în sprânceană, de mi-a dat sângele”.

Aşa a început cel dintâi dintre cei 23 de ani de hăituire, prin închisori şi aresturi, cu răgazuri mai mari sau mai mici, cu săptămâni de pribegie prin păduri şi pe culmile munţilor, între o mănăstire sau alta. „Dacă într-un an nu eram arestat ori anchetat începeam să mă gândesc că ceva nu e în regulă” – mărturiseşte şi astăzi râzând, Valeriu Anania. Pe lângă studiile înnădite prin mai multe facultăţi de teologie, pe lângă cursurile urmate la Facultatea de medicină şi Conservatorul de muzică din Cluj, pecetea „semnului de carte” l-a purtat prin multe alte „facultăţi” de faimă funestă: Malmaison, Jilava, Lagărul de la Tg. Jiu, Închisoarea Curţii Marţiale (Bucureşti), Stamora-Moraviţa, Regimentul de grăniceri Timişoara, Siguranţa Timişoara, Procuratura Timişoara, Clujul (arestat în trei rânduri), domiciliul obligatoriu de la Topliţa, arestul Ministerului de Interne Bucureşti, apoi „arestarea mare” din 1958 şi condamnarea la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale” urmate de periplul între Securitatea Bucureşti şi cea din Ploieşti, apoi din nou Jilava, Piteşti şi, în sfârşit, Aiudul de unde va fi eliberat la 1 august 1964. În acea zi „am lăcrimat când am văzut copii pe străzile oraşului şi când, ieşiţi la câmp spre Teiuş, am dat cu ochii de verdele pădurii. Doamne, cât de fericiţi putem fi uneori!”. 23 de ani evocaţi în primele 300 de pagini ale „Memoriilor”. Pagini care, deşi se citesc lacom şi cu sufletul la gură, amestecând ziua cu noaptea, te-ndeamnă să te întorci iarăşi şi iarăşi, întru zăbava aflării resorturilor acestui condei incandescent, care în loc să pârjolească scrijelind, desenează în slovă şi duh de bucoavnă anii „risipiţi”, unul după altul, cu încăpăţânarea de a nu uita, dar încuviinţând deplin la crezul unei generaţii care a priceput înţelesul adânc al propriei jertfiri pe care a trecut-o peste timp în rugăciunea – testament rostită odinioară de Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunaţi!”.

La care din aceste pagini să te opreşti mai întâi? La cea în care este înfăţişată teribila şi deopotrivă zadarnica luptă cu sutele de ploşniţe din celula de la Malmaison, sfârşită în hohotul de râs stârnit la gândul că în pantecele neostoitelor lighioane, sângele protagonistului se va fi amestecat cu cel al fratelui său, arestat mai înainte şi deţinut deopotrivă, a cărui iscălitură săpată în lemn o aflase cu lacrimi tremurate în pleoapă pe priciul primei nopţi întemniţate? Ori noaptea de la Închisoarea Curţii Marţiale când, spre a-şi menaja părinţii de starea în care se afla, tânărul deţinut le scrie câteva zeci de scrisori datate diferit, pe perioada următoarelor şase luni, epistole pe care prietenul de-o viaţă Grigore Băbuş avea să le expedieze la datele respective, astfel încât destinatarii să creadă că nimic nu s-a întâmplat? Peste alţi mulţi ani, la Aiud, cei doi fraţi Anania, din nou încarceraţi, dar de astă dată al unui alt sistem politic, se întâlnesc şi cad pentru o clipă unul în braţele celuilalt. Atât, o clipă, cu complicitatea unui gardian emoţionat la rându-i de vestea pe care unul dintre fraţi apucase să i-o şoptească celuilalt: „Să ştii că mămica a murit”. Viaţa însă, merge înainte, anii se scurg unul după altul, puşcăriile rămân aceleaşi şi doar regimul de detenţie se schimbă după politica vremilor. În timp ce comuniştii au încercat ca procesul de reeducare să meargă dincolo de simpla negare şi condamnare a trecutului politic al fiecărui deţinut, ajungând până la apostazia publică, adică „la lepădarea de ceea ce produsese acel trecut, respectiv credinţa creştină”, în închisorile „burghezo-moşiereşti” aghiasma şi busuiocul erau la fel de bine primite în celulele marilor spărgători ca şi în cele ale pungaşilor de rând, iar crucea era întâmpinată cu bucurie şi de legionari, şi de comunişti, şi de evrei. „Chiar şi pentru necreştini sau necredincioşi, apa sfinţită şi busuiocul erau cel puţin simboluri ale libertăţii”- explică autorul.

Când a aflat de cele petrecute la 23 august 1944, dându-şi seama ce va urma, Anania a vrut să fugă din ţară. N-a izbutit. Şi chiar dacă a ajuns de multe ori pribeag, ori fugar în propria ţară, n-a fugit niciodată de el însuşi. Aşa cum nu o face nici în cuprinsul „Memoriior” sale, chiar dacă preţul plătit în ochii cititorului e uneori greu, dureros şi silnic. În confruntarea cu propria-i conştiinţă Anania alege singura alternativă în stare să prefacă înfrângerile în izbândă: mărturisirea. Rememorarea arcului de timp care îmbracă vârstele celor câteva întâlniri dintre el şi Radu Gyr îi prilejuiesc autorului unele dintre cele mai zguduitoare şi mai grele pagini din tot cuprinsul cărţii. Totul începe ca un joc. Încă tineri fiind şi întâlnindu-se la Mănăstirea Polovragi, chiar dacă amândoi fuseseră închişi (Radu Gyr cu ani grei de temniţă în spate şi cu un ochi pierdut pe front), iau deopotrivă puşcăria în râs într-un fel de joc candid ce pare azi cu atât mai straniu, cu cât tu, cititorule, spre deosebire de protagoniştii de atunci, vei fi ştiind felul în care viaţa avea să-i răscolească pe fiecare. „Radu Gyr făcea haz de gardienii care-l ameninţaseră că „o să-l mănânce ocna” şi se cocoţa în foişorul de deasupra fântânii, cu o coadă de greblă la umăr, strigând peste curtea mănăstirii: - Postul unu, bineee!..., ceea ce mă făcea să-i răspund din cerdac: - Doi, bineee!..., reiterând strigătele soldaţilor de deasupra Jilavei, rotite toată noaptea între posturile de pază”. Ecoul acestui joc se va răsuci peste ani împlântându-se adânc în destinele celor doi: 25 de ani muncă silnică – Anania, pedeapsa capitală pentru Radu Gyr. De astă dată, la întâlnirea dintre ei, petrecută undeva, într-o sală de aşteptare a unui tribunal unde gardianul moţăia imprudent, „jocul” e mut, iar ecoul său dă pe delături de atâta tăcere asurzitoare:
„- Cât? m-a întrebat el apoi cu degetul în podul palmei, pe linia destinului.
- Douăzeci şi cinci, i-am răspuns eu, de două ori cu toate degetele de la mâini şi odată cu cele de la una.

- Eu sunt condamnat la moarte, m-a informat el cu degetul pe
un trăgaci imaginar la tâmplă”.

Între aceste două coperţi ale unui „joc” tragic căruia amândoi aveau să-i supravieţuiască, se află miezul dureros şi cinic al unui sistem care nu s-a sfiit să recurgă la cele mai abjecte mijloace pentru a-şi atinge scopul. Bătaie, foame, tortură, droguri, tehnici persuasive de anchetă, minciună, şantaj, trădare, orice, numai spre mutilarea sufletească şi asasinatul fizic şi mai ales moral al unei generaţii al cărei martiraj continuă şi astăzi sub tutela mizerabilă a celor care continuă cu bună ştiinţă sistemul de atunci în alte forme de rafinată expresie politică sau (şi) civică. La procesul lui Radu Gyr, unde autorul „Memoriilor” a fost adus ca martor al acuzării, dar şi în alte situaţii în care a fost anchetat, administrându-i-se în prealabil droguri, Valeriu Anania a făcut declaraţii, mai mult sau mai puţin grave, ce apăsau asupra celor care, oricum n-aveau scăpare, fiind condamnaţi de dinainte de către un sistem diabolic. Nimeni nu poate judeca asemnea situaţii în afara de Dumnezeu şi, desigur, cel aflat în cauză. Or, cel în cauză, deprimat nu numai de propriile-i fapte, dar şi de pleiada de informatori şi martori mincinoşi folosiţi împotrivă-i conform aceloraşi tehnici, hotărăşte într-un acces de surdă disperare să renunţe la lumina ochilor, ca să nu mai poată vedea o astfel de lume: „Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu”. Numai că o minte care în toată vremea acestei cumplite detenţii a avut puterea să scrie neîntrerupt (fără hârtie şi creion), prin complicate exerciţii de memorare, dar şi mai dificile operaţii de uitare a pasajelor „căzute” ulterior la atâtea şi atâtea corecturi făcute tot în minte, nu avea cum să cadă pradă orbirii. Dreapta socotinţă şi nădejdea în iertarea Mântuitorului la care aspiră orice monah, au învins. De atunci şi până astăzi Valeriu Anania a continuat să se, şi să ne, vadă. Cu siguranţă că l-a ocrotit Dumnezeu. Dar şi semnul de carte, îndrăznesc eu să adaug. Pentru că din puşcăriile comuniste Valeriu Anania va ieşi purtând în memorie între 10.000 şi 12.000 de versuri, adică două piese scrise integral în memorie, în închisoare. În ordine cronologică, ele sunt „Steaua zimbrului” şi „Meşterul Manole”.

Nu ştiu în servieta câtor tineri de 20 de ani mai poţi afla astăzi, la o adică, un volum de Eminescu şi un semn de carte (de orice culoare). Iar dacă mă veţi întreba cumva despre vreun alt „drac de popă”, chiar că am să ridic din umeri!

Răzvan Ionescu

duminică, 8 februarie 2009

ÎN RĂSPĂR CU VREMEA - "MEMORIILE" LUI VALERIU ANANIA (I)


Memoriile mele sunt departe de a fi complete...
Dar, aşa cum sunt ele se vor
şi se propun
o mărturie nu numai
a unei lumi, ci şi a unui suflet.
E vorba de sufletul meu.

(Valeriu Anania)

Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române, volumul de „Memorii” aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare. Admiratorii scrisului său vor avea dealtfel surpriza să constate pe parcursul lecturii, cum nu numai odată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum „Peregrinările ucenicului Apter”, „Rotonda plopilor aprinşi”, „Cerurile Oltului” ori din poemele dramatice „Du-te vreme, vino vreme”, „Steaua zimbrului”, „Meşterul Manole”, „Greul pământului” sau „Mioriţa”. Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe pământ american, 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul de „Memorii” al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.) fiecare însă, prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă asupra darurilor aceluia care a ales Biserica spre a îşi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a îşi sluji Biserica. Este şi motivul pentru care la rându-mi am ales să scriu despre acest eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza toate faţetele acestei opere remarcabile. Din capul locului trebuie să constat că scrisul Părintelui Anania din acest volum de „Memorii” se dovedeşte a fi până la urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de netăgăduit al sincerităţii autorului acestor „Memorii”, în ciuda unei subiectivităţi inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt, fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolscenţei petrecute pe băncile Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al cărei tumult ardent, conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu, tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţini liberi la cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania. Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare (care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural” chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început, Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde pe care nu şi-a mai pus-o niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi. Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi, se înfăţişa sub pretextul elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun în numele „rolului mesianic al românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una din cele mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute de detractori năimiţi, despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea: „Nu am fost ales să particip la marea manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot acolo îl cunoscusem şi pe „Cărăbuş”, coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un pistol (revolver) cu „butie” şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci... şi când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”. Predispoziţia născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în orice manifestare neconformă dogmatic, comploturi, conspiraţii, vicii ascunse, origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace, întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător ce-şi are în centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarul Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de acuzare îl constituia (în mintea adolscenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de origine rus: „...rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate – aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului, li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde sunt „documentele”. Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi bun”. Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire şi un umor cu totul special. Lectura „Memoriilor” sale, de întinsă şi deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”. N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile Părintelui Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mîini de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu odată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare mîinile astea alcătui pe albul hârtiei, caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic mărunţit şi ferm, la aproape 88 de ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate, Părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”. Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul Părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. Nu numai din pricina aceasta, Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este şi va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele.

SURSA:Răzvan Ionescu