Cartea Ontologica

Cartea ontologică



poem de Constantin Oprişan



Cu sufletul cald şi dulce din pîine şi din vin

Unesc abstractul spirit, pămîntului concret.

În duh port limpezimea Olimpului elin

Şi-n trupul meu de iască port fiere şi oţet.

N-am nume; despre mine, eu însumi ştiu puţin;

Nici cine-mi vrea pieirea, nici cine m-a născut,

Ci împlinesc în lume un trist şi greu destin

Ştiind pe toţi şi toate să-mi fiu necunoscut.

Pe vîrsta mea în urmă cu gîndul cînd alerg,

Mă pierd în depărtarea de apă şi de cer

Şi îmi aduc aminte că m-am deprins să merg

Ţinîndu-mă de cîrja bătrînului Homer.

Tot bunul orb, devreme, să văd m-a învăţat

Cu zeii lui, spre boltă, privirea să-mi ridic;

Mă căţăram pe braţu-i spre cerul înstelat

Şi-i măsuram statura cu degetul cel mic.

Cînd mîzgăleam cuvîntul sub ochii lui miopi,

În praf, cu beţişoare din creangă de măslin,

Printre istorii grele cu nimfe şi ciclopi,

Mi-a spus că eu m-aş trage din neam de androgin.

La androgini, cum spune istoria în cărţi,

Bărbatul şi femeia formau un singur ins.

Neîmpărţită, vremea curgea din două părţi

Şi-ntreg principiul vieţii era în ei cuprins.

Fiinţa necurmată şi timpul neştirbit,

Nimic nu separase realul de latent.

Ce-a fost cu ce-o să fie, un tot nemărginit

Şi lumea uriaşă întreagă în prezent.

Cînd mintea noastră ruptă pe dinafară cată

Spre lume să-şi întindă, prin şanţuri, cap de pod,

Ei pătrundeau misterul din două părţi deodată

Şi gîndul lor în lucruri intra ca seva-n rod.

Nu-i stînjeneau hotare în drumul lor deschis,

Nu se trudeau să-nşire al vremilor şirag;

Visarea lor - o lume şi lumea lor - un vis :

Aşa erau aceştia şi eu din ei mă trag.

În Somatonul verde pe cîmpuri şi-n păduri,

Cu ape răcoroase şi arbori seculari,

Trăiam născuţi din sînul sălbatecei naturi

Prinzînd din zbor ereţii şi şoimii solitari.

În Somaton la dînşii, sub cerul sclipitor,

Pluteau mai dulci miresme pe aripe de rînd;

Creşteau mai nalţi copacii pe margini de covor,

Ţîşnea mai plină viaţa din reavănul pămînt.

Acolo, într-o seară, cînd soarele-apunînd

Învăluia în purpuri pădurile de fag,

Ieşi din zarea sumbră, prin ierburi străbătînd,

Un uriaş croindu-şi cărarea c-un toiag.

Creştea bizara-i umbră pe-a cerului fundal

Şi chipul fantomatic în magicul decor;

Era bătrînul Chronos cu pasul lui egal

Şi-n Soomaton la dînşii fu primul trecător.

Îşi îndrepta cărarea pe urmele luminii

Şi orb căta amurgul, urmîndu-l pas cu pas.

De unde vii ? ieşiră în cale-i andrginii,

Oprind în loc pe Chronos, în cel dintîi popas.

„Cobor din Onthonoos, răspunse el domol.

Lumina am pierdut-o în sferele de sus

Şi trag prin spaţiul vostru în drumu-mi un ocol

Să aflu iar lumina cînd cade în apus.

Mă-ntorc să-mi pipăi paşii cu degete de orb

Dar bezna nu-i înghite cu clipele ce curg.

Din spate-mi vine umbra cu aripa-i de corb,

Din faţă-mi fuge veşnic agonicul amurg.

Din umbră şi lumină cărarea eu mi-o torc

Şi tai în două lumea cu-n fir imaginar,

Cobor din Onthonoos şi tot în el mă-ntorc

Să leg cu începutul destinu-mi circular.

Dar ce mister s-ascunde în dorul ăstui nume ?

Să vă dezleg misterul, oricît aş vrea nu pot;

Conceptele, gîndirea spun prea puţin : o lume

Cu cerul peste dînsa; şi încă nu spun tot.

Gîndirea e prea strîmtă iar vorbe nu aveţi

Să prind în ele taina, ca vouă să v-o spui.”

Şi Chronos, necuprinse, nespuse frumuseţi

Desface din adîncul tezaurului lui.

O muzică divină se rupe din tăcere,

Din neguri se desprinde al aştrilor izvod

Şi naşte bucuria, cu cea dintîi durere,

La cîntecul de-aramă al primului rapsod.

Cînd stelele pe fundul izvoarelor se scald

Şi umbre fermecate din zodii se aştern,

Zburdă cuvîntul încă pe cîmpul de smarald

Şi timpul se opreşte din visul lui etern.

Într-un suspin, căindu-şi luminile pierdute,

Tîrziu plecă bătrînul pe drum fără zăgaz;

Iar orişice crepuscul, cătînd lumini pierdute

Şi-n orişice sclipire cătîndu-şi un răgaz.

„Mă-ntorc în Onthonoos şi tot din el cobor

Purtînd pe căi eternul, sub trecător veşmînt.”

În urma lui, ecoul, pierzîndu-se în zbor,

Mai flutură mirajul abstractului cuvînt.

Astfel, uitaţi de Chronos, la poală de păduri,

Privind la urma-i trasă prin fragedul trifoi,

Născu din ei ispita cumplitei aventuri

Pe urma lui să bată cărarea înapoi.

Să taie ca o rază prin colbul sideral,

Spărgînd azurul bolţii, să-l calce sub picior

Şi tot mai sus să urce în spaţiul ideal,

Să cate-n infinituri al lumilor izvor.

Pulsa într-înşii viaţa şi drumul sta deschis

Îşi părăsiră şesul în negre adîncimi,

Pornind mai iuţi ca gîndul spre cel mai mare vis

Să prindă-n mîini concrete abstracte înălţimi.

Lăsau în zbor pe şesuri culori îmbietoare,

Pădurile în freamăt piereau în urma lor

Şi mai departe încă, nisipuri mişcătoare

Rămaseră-n deşerturi sub vîntul arzător.

Şi cînd, purtaţi de urme pe marea cristalină,

Scrutau în depărtare al apelor liman,

Văzură cum din spaţii scăldate în lumină

Cad faldurile zării în funduri de ocean.

Şi-acolo unde zarea spre valuri se apleacă

Să pună văl privirii şi apei stăvilar,

Lăsară-n jos oceanul ca-n zbor înalt să treacă,

Prin pînzele albastre, al cerului hotar.



Ajunşi în orizontul etericelor sfere,

Orbiţi de strălucirea tăriilor de-azur,

Simţiră că-i frămîntă o tragică durere,

Uitîndu-se cu scîrbă la trupul lor impur.

Cînd străbătură vălul azurului boltit,

Avîntul să-şi încerce în spaţiul ideal,

În jur li se deschise un gol nemărginit,

Arzînd sub strălucirea abstractului cristal.

Pe lumi de forme pure în nesfîrşitul vid,

Vedeau planînd din spaţii sclipiri de diamant

Şi vasta-i feerie cu dansul ei fluid,

Pierzîndu-se-n adîncuri scăldate în neant.

Jos, cerul fulg albastru cît bobul mic de mei,

Plutind cu alte ceruri în goluri fără fund,

O mare de lumină mişcîndu-se-n scîntei,

Se joacă în văpaia cristalului rotund.

Dar cînd priviră-naltul spre bolta de cleştar,

Un foc, umplînd abisul cu fastu-i de lumini,

Le rupse-n două trupul din saltul temerar

Şi frînţi se prăbuşiră semeţii androgini.

Căzutu-mi-au părinţii din cel din urmă zbor,

Zvîrliţi în avalanşă de-un aprig demiurg,

Trezindu-se-n ţărînă din Sonatoonul lor,

Pe urmele lui Cronos ce merg după amurg.

În van întorc privirea pe căile umblate,

Căci urme tot mai dese cărarea le-o ascund.

O zare de-ntunerec îi străjuie din spate,

Din faţă îi îmbie amurgul muribund.

Abia-şi mişcau piciorul, tîrîndu-se prin lut,

Că-n mintea lor se-arată bătrînul pelerin

Şi-nţelegînd în Cronos pe cel dintîi căzut,

Se văd legaţi în lanţul aceluiaş destin :

Să caute lumina ca orbul călător

Ce cosmică putere în viaţă le-a intrat,

O biată tîrîtoare din falnic zburător,

Tăiaţi în jumătate, femeie şi bărbat.

Bărbatul şi femeia privindu-se străini,

Din aspră suferinţă abia se reculeg;

Dar ce mai au întrînşii din marii androgini

E doar o arzătoare dorinţă de întreg.

Un demon analitic a frînt principiul vieţii

Şi dorul de-ntregire atunci a apărut,

Iar eu, venit pe lume în faptul dimineţii,

Din cea dintîi iubire sunt cel dintîi născut.

Sunt fructul care naşte din setea de total

Intregul androginic din nou s-a închegat

Îmi port în chinul cărnii principiul divizat

Şi-n patosul iubirii principiul integral.

Iubire, formă vie ! prin plinul tău trăiesc !

M-aş pierde-n rînd cu toţii, tăiat de-acelaş chin,

Dar îmi rămîi întreaga, din geniul părintesc

Şi tragica-ţi sinteză mă face androgin.

Zadarnic stau să caut părinţii. Nu mi-i ştiu.

Cu toţii mă doriră şi-am fost al tuturor;

Mi-au pregătit venirea şi m-au dorit să viu

Prin mine să renască înfrîntul zburător.

Copil a fost oricare, dar eu sunt cel dintîi,

Născut cum naşte geniul din patosul păgîn;

Natura mi-a fost leagăn, pămîntul căpătîi

Şi m-a purtat pe braţe Diotina la sîn.

Mi-au mîngîiat obrazul atîtea dragi femei :

Artemis, virginala, frumoasa Afrodită,

Dar totdeauna, seara, dormind pe braţul ei,

Îmi cucerea fiinţa o pace fericită.

Diotina iubită, ce cîntec mi-ai cîntat ?

Suspinul tău nostalgic îl port şi azi în vine;

Pierdutu-ţi-am şi chipul şu glasul ţi-am uitat

Dar pacea-ţi dulce încă mă cheamă lîngă tine.

Trecutul, amintirea din vremuri iar mă cer

Şi rînd pe rînd, pe toate din minte cînd le şterg,

Mă văd din nou pe cîrja bătrînului Homer,

Pe urma temporală trudindu-mă să merg.

Apoi, pe toate gîndul mi le dezgroapă iar

Şi plouă iar lumina pe leagănul străvechi;

În jurul meu, ciclopii şi nimfele apar

Şi cîntecul homeric îmi sună în urechi.

Homer ! Cu el alături visam atunci copil,

Culcat în iarba moale mai mic decît un ghem,

În cîntecul de leagăn, prinzîndu-l pe Achil

Şi-n somn, lăsînd pe-Achile, să lupt cu Polifem.

Astfel, din mituri vîrsta pornind se desfăşoară,

Gîndirea prinde forme şi formele culori,

Iar lumea ne apare din ce în ce mai clară,

Cu tot ce ne rămase din marii visători.

Îi văd pe toţi, dar Tales mi-apare cel dintîi,

Cătînd în apă urma principiului concret

Şi-n marginea pădurii cu miros de lămîi,

Mă cheamă Empedocle să-mi spună un secret.

Pe Euclid cum cată pe galbenul nisip,

Simbolul clarităţii să-l scoată din obscur,

Pe Parmenid, eternul, cu limpedele-i chip,

Cu fruntea lui albastră ca bolta de azur.

O, neuitat maestru ! tot ce-am citit cîndva

Pe fruntea-ţi imobilă şi azi mi-e de folos.

Dar cine mă trimise să nasc în sfera ta

Nu am putut să aflu pe chipul tău frumos.

Îmi povesteau cu toţii din zborul lor trecut

Dar vorba e prea strîmtă şi visul lor prea mare

Şi-n toată încercarea de-ami spune ce-au văzut

Găseam doar amintirea tăiată de uitare.

Bătrînul Euclides, în cel mai simplu chip,

Imi desluşea misterul prin linie şi punct,

Trudindu-se să tragă cu băţul pe nisip,

Abstracta-nfăţişare a visului defunct.

„Un punct perfect e totul; el stă întru-nceput

Şi-n punctul de plecare ai punctul din final”

Aşa-mi vorbea bătrînul cînd stam plecaţi pe lut,

Trudind să-nţep cu-n spine un punct incorporal.

Cu bunul meu geometru plecam de-atîtea ori,

Din punct, călări pe linii, uşori ca un ecou,

Ţintind spre infinituri, urcam cutezători

Şi frînţi de oboseală cădeam pe punct, din nori.

Bătrînul meu prieten ! Copilul iată-l mare

Dar tot fidel repetă abstracta-ţi poezie.

Avînd un punct în palmă, se-avîntă iar călare,

În punctul lui să prindă a lumii geometrie.

Tu-l învăţai în dorul visatei geografii

Să-nchidă între linii al spaţiilor eres

Cu el ţintind spre forma perfectei simetrii

Să prindă-n înţelesuri al lumii ne-nţeles.