Ce să spui, şi ce nu, din cele despre Putna, „Ierusalimul Neamului Românesc”, după cum o numea marele Mihai Eminescu. Să vorbeşti despre marii ei duhovnici din trecut şi de azi? Despre minunata ei zidire? Despre marele ei ctitor? Despre istoria ei frământată şi plină de slăvite biruinţi?Începuturile Putnei sunt dincolo de amintire.
Era aici cândva un sfânt schit, pierdut între codrii, născut în vremuri vechi, din truda unui neştiut schimnic, cel care a zidit bisericuţa rupestră de pe Valea Viţeului. În asemenea loc sfânt a hotărât Ştefan cel Mare, cel Bun, cel Drept şi Sfânt a înălţa „mulţumire lui Dumnezeu”. Şi cum recunoştinţa trebuie să fie veşnică, „mulţumirea” a luat chipul Mânăstirii Putna. 64 de arhierei, preoţi, ieromonahi, ierodiaconi şi diaconi au săvârşit slujba de târnosire, alături de Ştefan cel Mare şi Sfânt care, cu familia, Divanul şi mulţime de boieri şi popor au fost de faţă la sfinţire.
Mânăstirea era şi un loc de retragere al Domnitorului din faţa celor lumeşti. Casa domnească zidită de Ştefan cel Mare a intrat însă în uitare şi apoi s-a năruit, ridicându-se asupra ei chilii, atunci când domnitorii au părăsit bunul – şi străvechiul – obicei al retragerii periodice la mănăstire.
Pe lângă rugăciunile şi slujbele cu multă evlavie săvârşite, călugării aveau însă şi alte ascultări, prin care au săvârşit o înaltă lucrare pentru tot Neamul Românesc şi Creştinesc. Manuscrise însemnate, cu trudă multă scrise pe pergament şi hârtie filigranată, ducând Cuvântul lui Dumnezeu – cu haina de slavă cuvenită – în toate colţurile Creştinătăţii. Broderii lucrate în fir de aur, argint, mătase şi pietre preţioase. Sculpturi în lemn şi piatră, orfevrărie, ceramică, icoane… Şi totul atât de bine şi frumos realizat încât atelierele deveniră iute şi şcoli întru meşteşuguri şi rugăciune pentru feluriţi ucenici. Mai mult, alături de acestea se afla şi o şcoală, egală în prestigiu în acea vreme cu vestita Şcoală Patriarhală din Constantinopole. În această şcoală călugrării învăţaţi ai Putnei predau de la scrisul şi cititul în slavonă şi greaca veche până la retorică, muzică psaltică, astronomie etc. Chiar şi arhitectura bisericii Putnei a fost şcoală şi model pentru multe alte ctitorii, de la Mânăstirea Neamţ şi până la Galata sau Solca.
Să reamintim că dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni – şi faţă de Putna – s-a vădit şi prin prezenţa în acest sfânt locaş a unor deosebite izvoare de putere dumnezeiască. Este vorba în primul rând de Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul şi Mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. La acestea se adaugă părticele din moaştele Sfântului Daniil Sihastrul, ale sfinţilor Pantelimon, Vavila, Ghedeon şi Nectarie, capul Sfântului Ierarh Ghenadie şi mormântul Sfântului Ierarh Ilie Iorest. Aceste izvoare de lumină sfântă au atras mereu pe toţi creştinii evlavioşi şi mai ales pe Românii conştienţi de răspunerile sfinte pe care le au.
Desigur, asupra unui asemenea centru duhovnicesc şi ura Satanei s-a abătut cu putere. Incendiile, distrugerile unor „creştini” ca leşii lui Sobieschi şi alţi asemenea, sau ale unor păgâni, răutăţile şi lăcomiile unor puternici vremelnici, sunt doar câteva din loviturile primite şi îndurate cu răbdare de Putna. Dar, aşa cum se cuvine unor ucenici ai Domnului, monahii au mers mai departe pe drumul de lumină pe care porniseră. Păzitori ai Sfintelor Altare, şi păziţi de ele, păzitori ai mormântului sfânt al marelui domnitor Ştefan, şi păziţi de el. Pentru ei şi pentru toţi ceilalţi Români.
Mânăstirea era şi un loc de retragere al Domnitorului din faţa celor lumeşti. Casa domnească zidită de Ştefan cel Mare a intrat însă în uitare şi apoi s-a năruit, ridicându-se asupra ei chilii, atunci când domnitorii au părăsit bunul – şi străvechiul – obicei al retragerii periodice la mănăstire.
Pe lângă rugăciunile şi slujbele cu multă evlavie săvârşite, călugării aveau însă şi alte ascultări, prin care au săvârşit o înaltă lucrare pentru tot Neamul Românesc şi Creştinesc. Manuscrise însemnate, cu trudă multă scrise pe pergament şi hârtie filigranată, ducând Cuvântul lui Dumnezeu – cu haina de slavă cuvenită – în toate colţurile Creştinătăţii. Broderii lucrate în fir de aur, argint, mătase şi pietre preţioase. Sculpturi în lemn şi piatră, orfevrărie, ceramică, icoane… Şi totul atât de bine şi frumos realizat încât atelierele deveniră iute şi şcoli întru meşteşuguri şi rugăciune pentru feluriţi ucenici. Mai mult, alături de acestea se afla şi o şcoală, egală în prestigiu în acea vreme cu vestita Şcoală Patriarhală din Constantinopole. În această şcoală călugrării învăţaţi ai Putnei predau de la scrisul şi cititul în slavonă şi greaca veche până la retorică, muzică psaltică, astronomie etc. Chiar şi arhitectura bisericii Putnei a fost şcoală şi model pentru multe alte ctitorii, de la Mânăstirea Neamţ şi până la Galata sau Solca.
Să reamintim că dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni – şi faţă de Putna – s-a vădit şi prin prezenţa în acest sfânt locaş a unor deosebite izvoare de putere dumnezeiască. Este vorba în primul rând de Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul şi Mormântul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. La acestea se adaugă părticele din moaştele Sfântului Daniil Sihastrul, ale sfinţilor Pantelimon, Vavila, Ghedeon şi Nectarie, capul Sfântului Ierarh Ghenadie şi mormântul Sfântului Ierarh Ilie Iorest. Aceste izvoare de lumină sfântă au atras mereu pe toţi creştinii evlavioşi şi mai ales pe Românii conştienţi de răspunerile sfinte pe care le au.
Desigur, asupra unui asemenea centru duhovnicesc şi ura Satanei s-a abătut cu putere. Incendiile, distrugerile unor „creştini” ca leşii lui Sobieschi şi alţi asemenea, sau ale unor păgâni, răutăţile şi lăcomiile unor puternici vremelnici, sunt doar câteva din loviturile primite şi îndurate cu răbdare de Putna. Dar, aşa cum se cuvine unor ucenici ai Domnului, monahii au mers mai departe pe drumul de lumină pe care porniseră. Păzitori ai Sfintelor Altare, şi păziţi de ele, păzitori ai mormântului sfânt al marelui domnitor Ştefan, şi păziţi de el. Pentru ei şi pentru toţi ceilalţi Români.
Mănăstirea Râmeţ
„Pân’ la Putna plânge clopotul ce bate la Râmeţ.”
Transilvania este un pământ binecuvântat de Dumnezeu, dar chinuit de oameni, ca toate pământurile româneşti. Din acest străvechi tărâm al Neamului nostru au izvorât, din îndepărtate timpuri, oameni puternici. Unii au trăit şi au luptat acolo. Alţii au trecut de cununa Carpaţilor, spre miazăzi, miazănoapte sau spre răsărit, întârind acolo unde se aşezau fiinţa Neamului Românesc. În Muntenia sau Oltenia, în Moldova şi Zaporojia, Crimeea ori Cuban, Caucaz, Dobrogea sau alte ţinuturi, românii ardeleni au adus cu ei credinţă, putere de muncă şi ordine, au sporit numărul şi tăria românilor de acolo, de multe ori dând o nouă viaţă unor grupuri româneşti slăbite de valurile vremurilor.
Iar în inima acestui meleag, stând ca un stâlp al Neamului Românesc cel dreptslăvitor, străluceşte dintru începuturile secolului 13 Sfânta Mănăstire Râmeţ. După cum arată şi numele ei (care vine de la „eremiţi”, adică „pustnici”), înainte de zidirea sa aici s-au nevoit mulţi călugări sihaştri. Nevoinţele înalte ale acestora au fost continuate în lăcaşul zidit în secolul 13 astfel încât acesta a atras asupra sa dragostea şi ocrotirea domnitorilor şi mitropoliţilor din Muntenia. Radu Vodă, Mihai Viteazul şi Mitropolitul Teodosie (sec. 17) sunt doar trei din marii sprijinitori ai acestei sfinte mânăstiri. Dar nu acest lucru arată adevărată măreţie a Râmeţului. Mai mult decât vechimea cunoscută a mânăstirii, mai mult decât biserica frumoasă din secolul 14, este faptul că înspre sfârşitul aceluiaşi secol păstorea de aici peste Românimea ardeleană Sfântul Arhiepiscop Ghelasie, primul ierarh transilvănean al cărui nume s-a păstrat peste veacuri. Şi chiar mai presus de această vrednicie – şi de altele asemenea – strălucesc peste Mânăstirea Râmeţ alte cununi minunate, cununile mai luminoase ca focul ale martiriului.
Cu adevărat, mari suferinţe au îndurat nevoitorii acestui sfânt locaş pentru apărarea Ortodoxiei. Deşi nicicând nu au făcut rău cuiva, au fost loviţi de răutăţile duşmanilor de multe ori şi în multe feluri. Chiar şi tunurile au fost folosite pentru a distruge mânăstirea, în timpul generalului de spurcată amintire Bucov, cel care a ars ori dărâmat peste 300 de mânăstiri şi schituri ortodoxe din Ardeal, pentru a-i forţa pe Români să treacă la greco-catolicism. O altă distrugere a avut loc în 1785, ca urmare a adăpostului pe care l-a dat mânăstirea unor fugari urmăriţi de autorităţi pentru participarea la răscoala lui Horea. Deşi dreptul sacru de refugiu al bisericilor şi mânăstirilor a fost recunoscut din mare vechime, „creştinii” (a se citi – păgânii) austrieci şi unguri au distrus a doua oară Mânăstirea Râmeţ.
Dar sângele martirilor este o sămânţă nebiruită. Icoana sfântului lăcaş, cu vechea şcoală ortodoxă din mănăstire, şi pilda sfinţilor vieţuitori de aici nu au pierit din sufletele românilor din Râmeţ şi Ponor. Deşi ei înşişi prigoniţi de autorităţi şi de Episcopia apostată a Blajului (unită cu Roma) nu s-au dat înfrânţi niciodată. Şi după lupte cumplite cu toţi împotrivitorii au izbutit în 1826 repararea vechii biserici a mânăstirii, deşi cu impunerea de a fi folosită doar ca biserică de mir. Clopotul de la Râmeţ nu s-a stins însă, aşa cum nu s-au stins nici clopotele de la Putna, Neamţ, Noul Neamţ sau alte nenumărate mânăstiri româneşti necontenit prigonite. Războiul duhovnicesc a continuat mereu. Veşnic pomenitul călugăr Evloghie Oţa a izbutit reaşezarea ei ca mănăstire, întâi de călugări, apoi, prin hotărârea Sfântului Sinod, ca mănăstire de maici. După numai câţiva ani însă, în 1960, o nouă prigoană s-a abătut (şi) asupra ei, ca urmare a decretului 410/1859. Maicile au fost izgonite şi condamnate la muncă forţată în fabricile comuniste. Dar dragostea nu cade niciodată. După cuvintele celui între sfinţi părintelui nostru Ilie Cleopa, de vreme ce nu au fost lăsate în mănăstire, s-au făcut ele însele mănăstire. Şi lucrând unite la secţia de covoare din Aiud, împleteau postul cu rugăciunea, cerând pururi Maicii Domnului ocrotire şi sprijin pentru refacerea Mânăstirii. Sub ocrotirea Duhului Sfânt, unul din marii sfinţi români din perioada prigoanei comuniste, ieromonahul Dometie Manolache, a izbutit întâi mutarea secţiei de covoare de la Aiud la Râmeţ, chiar în incinta mânăstirii „desfiinţate”. Şi după 14 ani în care s-a zidit nespus de multă rugăciune, în 1982, s-a săvârşit minunea: autorităţile au acceptat refacerea mânăstirii!!
Nu se pot spune lacrimile de fericire ale celor care de atâta vreme plângeau de dorul sfântului locaş. Nu se pot spune luptele ce s-au dat mai departe, pentru ridicarea noii biserici, pentru restaurarea celei vechi, pentru buna chivernisire a mânăstirii, pentru înălţarea vieţii duhovniceşti, indiferent de vremuri. Dar se poate spune atât: izvor de lumini şi tărie pentru toţi Românii, apărătoare şi mărturisitoare a dreptei-credinţe, Sfânta Mănăstire Râmeţ dăinuie pe mai departe, ca un alt turn al Cetăţii Împărăteşti care este Biserica Ortodoxă Română, Maica Neamului Românesc.
„Pân’ la Putna plânge clopotul ce bate la Râmeţ.”
Transilvania este un pământ binecuvântat de Dumnezeu, dar chinuit de oameni, ca toate pământurile româneşti. Din acest străvechi tărâm al Neamului nostru au izvorât, din îndepărtate timpuri, oameni puternici. Unii au trăit şi au luptat acolo. Alţii au trecut de cununa Carpaţilor, spre miazăzi, miazănoapte sau spre răsărit, întârind acolo unde se aşezau fiinţa Neamului Românesc. În Muntenia sau Oltenia, în Moldova şi Zaporojia, Crimeea ori Cuban, Caucaz, Dobrogea sau alte ţinuturi, românii ardeleni au adus cu ei credinţă, putere de muncă şi ordine, au sporit numărul şi tăria românilor de acolo, de multe ori dând o nouă viaţă unor grupuri româneşti slăbite de valurile vremurilor.Iar în inima acestui meleag, stând ca un stâlp al Neamului Românesc cel dreptslăvitor, străluceşte dintru începuturile secolului 13 Sfânta Mănăstire Râmeţ. După cum arată şi numele ei (care vine de la „eremiţi”, adică „pustnici”), înainte de zidirea sa aici s-au nevoit mulţi călugări sihaştri. Nevoinţele înalte ale acestora au fost continuate în lăcaşul zidit în secolul 13 astfel încât acesta a atras asupra sa dragostea şi ocrotirea domnitorilor şi mitropoliţilor din Muntenia. Radu Vodă, Mihai Viteazul şi Mitropolitul Teodosie (sec. 17) sunt doar trei din marii sprijinitori ai acestei sfinte mânăstiri. Dar nu acest lucru arată adevărată măreţie a Râmeţului. Mai mult decât vechimea cunoscută a mânăstirii, mai mult decât biserica frumoasă din secolul 14, este faptul că înspre sfârşitul aceluiaşi secol păstorea de aici peste Românimea ardeleană Sfântul Arhiepiscop Ghelasie, primul ierarh transilvănean al cărui nume s-a păstrat peste veacuri. Şi chiar mai presus de această vrednicie – şi de altele asemenea – strălucesc peste Mânăstirea Râmeţ alte cununi minunate, cununile mai luminoase ca focul ale martiriului.
Cu adevărat, mari suferinţe au îndurat nevoitorii acestui sfânt locaş pentru apărarea Ortodoxiei. Deşi nicicând nu au făcut rău cuiva, au fost loviţi de răutăţile duşmanilor de multe ori şi în multe feluri. Chiar şi tunurile au fost folosite pentru a distruge mânăstirea, în timpul generalului de spurcată amintire Bucov, cel care a ars ori dărâmat peste 300 de mânăstiri şi schituri ortodoxe din Ardeal, pentru a-i forţa pe Români să treacă la greco-catolicism. O altă distrugere a avut loc în 1785, ca urmare a adăpostului pe care l-a dat mânăstirea unor fugari urmăriţi de autorităţi pentru participarea la răscoala lui Horea. Deşi dreptul sacru de refugiu al bisericilor şi mânăstirilor a fost recunoscut din mare vechime, „creştinii” (a se citi – păgânii) austrieci şi unguri au distrus a doua oară Mânăstirea Râmeţ.
Dar sângele martirilor este o sămânţă nebiruită. Icoana sfântului lăcaş, cu vechea şcoală ortodoxă din mănăstire, şi pilda sfinţilor vieţuitori de aici nu au pierit din sufletele românilor din Râmeţ şi Ponor. Deşi ei înşişi prigoniţi de autorităţi şi de Episcopia apostată a Blajului (unită cu Roma) nu s-au dat înfrânţi niciodată. Şi după lupte cumplite cu toţi împotrivitorii au izbutit în 1826 repararea vechii biserici a mânăstirii, deşi cu impunerea de a fi folosită doar ca biserică de mir. Clopotul de la Râmeţ nu s-a stins însă, aşa cum nu s-au stins nici clopotele de la Putna, Neamţ, Noul Neamţ sau alte nenumărate mânăstiri româneşti necontenit prigonite. Războiul duhovnicesc a continuat mereu. Veşnic pomenitul călugăr Evloghie Oţa a izbutit reaşezarea ei ca mănăstire, întâi de călugări, apoi, prin hotărârea Sfântului Sinod, ca mănăstire de maici. După numai câţiva ani însă, în 1960, o nouă prigoană s-a abătut (şi) asupra ei, ca urmare a decretului 410/1859. Maicile au fost izgonite şi condamnate la muncă forţată în fabricile comuniste. Dar dragostea nu cade niciodată. După cuvintele celui între sfinţi părintelui nostru Ilie Cleopa, de vreme ce nu au fost lăsate în mănăstire, s-au făcut ele însele mănăstire. Şi lucrând unite la secţia de covoare din Aiud, împleteau postul cu rugăciunea, cerând pururi Maicii Domnului ocrotire şi sprijin pentru refacerea Mânăstirii. Sub ocrotirea Duhului Sfânt, unul din marii sfinţi români din perioada prigoanei comuniste, ieromonahul Dometie Manolache, a izbutit întâi mutarea secţiei de covoare de la Aiud la Râmeţ, chiar în incinta mânăstirii „desfiinţate”. Şi după 14 ani în care s-a zidit nespus de multă rugăciune, în 1982, s-a săvârşit minunea: autorităţile au acceptat refacerea mânăstirii!!
Nu se pot spune lacrimile de fericire ale celor care de atâta vreme plângeau de dorul sfântului locaş. Nu se pot spune luptele ce s-au dat mai departe, pentru ridicarea noii biserici, pentru restaurarea celei vechi, pentru buna chivernisire a mânăstirii, pentru înălţarea vieţii duhovniceşti, indiferent de vremuri. Dar se poate spune atât: izvor de lumini şi tărie pentru toţi Românii, apărătoare şi mărturisitoare a dreptei-credinţe, Sfânta Mănăstire Râmeţ dăinuie pe mai departe, ca un alt turn al Cetăţii Împărăteşti care este Biserica Ortodoxă Română, Maica Neamului Românesc.
Lainici
Frumuseţea defileului Văii Jiului este greu de descris în cuvinte. Şi mai greu este să înfăţişezi istoria acestor meleaguri străbune în doar câteva vorbe. De la strămoşii traco-geţi creştinaţi de ucenicii Sfinţilor Apostoli şi până la vremurile de astăzi au curs în crugul vremii atâtea veacuri… Cândva treceau pe aici turme de zimbrii şi bouri. Acum doar cerbii, câteodată, ori urşii, mai amintesc mărimea lucrurilor de atunci. Şi codrii de atunci s-au preschimbat, înnoindu-se mereu şi plecându-se deseori în faţa securilor şi joagărelor. Dar aici, la Lainici, în măreţia munţilor, mai poţi simţi adâncimea începuturilor de lume.
În aceste locuri binecuvântate, dintru începuturi au fost trăitori ai aprigei lupte a războiului nevăzut. Nenumăraţi sihaştrii, necunoscuţi lumii acesteia înşelătoare, s-au suit de aici la ceruri pe scara nevoinţei creştine. Pe atunci Românii nord-dunăreni, din bălţile Niprului şi până în cele ale Tisei şi Dunării de mijloc, erau destul de izolaţi de stabila ierarhie din sud. Năvălirile permanente, care distruseseră oraşele, nu îngăduiau ridicarea de biserici mari ori mânăstiri. Puţinii episcopi, creştini de mare curaj, misionari adevăraţi, se aşezau printre monahii micilor mânăstiri rupestre, ale căror urme se mai văd şi astăzi în Carpaţi, pe malurile Nistrului sau în Munţii Dobrogei.
Dar timpul trecea şi năvălirile s-au rărit îndestul pentru ca micile ţărişoare româneşti să se poată închega, nu doar la sud de Dunăre ci şi în Carpaţi. Mai apoi au apărut ţările româneşti ale Munteniei şi Moldovei şi ierarhia s-a întemeiat. S-au întemeiat şi mânăstiri noi, dar, toate fiind formate de ucenicii sihaştrilor, se bazau doar pe o adunare a chiliilor sihăstreşti în apropierea bisericii şi a unui părinte duhovnicesc. Viaţa obştească de mănăstire le era aproape necunoscută. Desigur, viaţa „de sine”, sau „idioritmică”, avea liniştea ei. Dar pentru a face faţă propagandei papistaşe era nevoie de mânăstiri cu viaţă de obşte, care să fie mai aproape de mireni, să dea ţării şcoli, manuscrise, icoane şi misionari.
Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Sfântul Nicodim care a ctitorit în Ţara Românească a Munteniei multe mânăstiri şi schituri. De multe ori ctitorirea se făcea fie şi doar prin ridicarea unei biserici, care aduna întâi pe sihaştrii pentru ca apoi, pas cu pas, să se facă şi rânduirea vieţii monastice după Regulele Sfântului Vasile cel Mare.
Aşa s-a întâmplat şi la Lainici, unde Sfântul Nicodim a ridicat, în sec. XIV, o biserică din lemn, care a devenit cu timpul Sfânta Mănăstire Lainici. Din nenorocire, în secolul XVIII, dorind să silească pe Români a deveni papistaşi, Viena a poruncit distrugerea mânăstirilor şi schiturilor din Transilvania. Printre cele peste 300 de sfinte lăcaşuri dărâmate cu tunurile sau arse a fost şi Sfânta Mănăstire Lainici. Dar după numai câţiva ani, la 1784, schimnicul Atanasie a fost trimis de la Tismana (cea mai cunoscută ctitorie a Sfântului Nicodim), pentru a reînfiinţa mânăstirea. Viaţa sfântă a schimnicului Atanasie, dorul său de Dumnezeu şi înţelepciunea sa au lucrat atât de bine încât, cu toată prigoana, după 10 ani obştea număra 30 de călugări. Chiar şi după moartea sa şi-a continuat lucrarea de ocrotire a mânăstirii, făcând pe câţiva boieri din Târgu-Jiu să ctitorească biserica de zid în care se slujeşte până astăzi. Dintre cei trei ctitori, Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Mărdănescu medelnicer şi Stanca Poienărescu-Măldărescu ultima va merge şi ea pe calea monahală, devenind călugăriţă sub numele de Calistracta.
Pentru adăpostul dat de mănăstire Românilor ce luptau pentru eliberarea de sub asuprirea turcească – adăpost de care s-a bucurat şi eroul Tudor Vladimirescu – Lainiciul a fost atacat de turci în 1817. Stareţul Maxim a fost trecut atunci în ceata sfinţilor mucenici, tăindu-i-se capul, iar ceilalţi ucenici au fost izgoniţi pentru ceva vreme. Alt mare sfânt dat de mânăstirea Lainici a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit de Sfântul Ierarh Calinic „Stareţul Lainicilor”. De asemenea, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Sfânta Mănăstire a oferit ajutor răniţilor, doi dintre călugări mergând chiar în linia întâi pentru a se îngriji de cei căzuţi în lupte.
Stăpâniţi de diavol, militarii germani s-au purtat faţă de Sfânta Mănăstire în timpul Primului Război Mondial cu o sălbăticie de nedescris. Mormintele au fost profanate, crucile distruse şi călcate în picioare, pietrele sparte şi risipite, încât niciodată nu s-a mai putut reface vechiul cimitir. De asemenea, nemţii au furat atunci tot ce puteau fura, de la icoane la Sfintele Vase, ba chiar şi clopotele, apoi au folosit sfânta biserică a mânăstirii pe post de grajd şi la urmă i-au dat foc. Mânaţi de acelaşi duh al răului au pus pe foc până şi arhiva mânăstirii, cu toate că în mijlocul pădurii fiind nu s-ar fi putut plânge de lipsă de lemne.
Însă după numai trei ani de la plecarea demonizaţilor de pe meleagurile Lainciului, mânăstirea a început a se reface, sub păstorirea Cuviosului Visarion Troia şi cu osârdia a 6 călugări, toţi de la Frăsinei. Şcoala Frăsineiului a dat frumoase roade la Lainici, viaţa duhovnicească de aici vădindu-se nu doar în munca de refacere a mânăstirii, ci şi în toată lucrarea călugărilor de aici. Mulţi pelerini s-au folosit în acea vreme de aceste roade. Însă din 1947 o nouă prigoană a prins a se abate asupra mânăstirii: şantierul Bumbeşti-Livezeni. Comisarii comunişti au pus pe unii dintre muncitori să aşeze barăci pe terenurile mânăstirii şi să se poarte ca nişte păgâni. Furturile, injuriile şi agresiunile curgeau. Călugării însă, după pilda lui Hristos, au îndurat toate cu multă răbdare, luptând totodată pe îngustele căi lăsate de legea atee pentru salvarea sfântului locaş. Şi în 1857, ca o minune, hoardele atee s-au retras. Încă odată, Duhul ajutase pe ucenicii lui Hristos să biruiască lumea. La numai 4 ani însă, o nouă prigoană a fost organizată de statul ateu. Nenumărate mânăstiri şi schituri au fost atunci închise, şi printe ele şi Lainiciul. Lacătul aşezat pe poarta mânăstirii s-a deschis foarte rar, doar la unele sărbători. Rugăciunile călugărilor izgoniţi şi ale sfinţilor lor înaintaşi au ajutat însă a se păstra sfântul locaş fără profanările la care au fost supuse multe alte mânăstiri. După 1970 s-a permis aproape pe ascuns reluarea vieţii monahale la Lainici pentru ca, după ce la 1975 a venit ca stareţ Arhimandritul Caliopie Georgescu, pas cu pas mânăstirea să se ridice tot mai sus, reluându-şi locul cuvenit de izvor de hrană duhovnicească. Biserica în care se slujeşte acum, o adevărată catedrală, a fost începută, proiectată şi în parte şi construită de inginerul Ioan Selejan, azi vestitul Episcop de Harghita şi Covasna.
La nici 5 km de Lainici se află o mănăstire mică, Locuri Rele, întemeiată la mijlocul sec. XIX, ca schit al Mânăstirii Lainici, de preoţii din Târgu-Jiu Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan. Aceştia au şi fost călugăriţi aici, sub numele de Cleopa şi respectiv Luca. Prima dată l-au făcut din lemn, dar numai după câţiva ani l-au preschimbat clădindu-l în cărămidă, aşa cum şi astăzi este. În acest loc mai retras s-au aşezat de-a lungul timpului mulţi schimnici iubitori de linişte şi nevoinţă, într-o mare înstrăinare, tăcere, post şi neîncetată rugăciune. Suferind distrugeri mari în Primul Război Mondial, odată cu Lainiciul, a putut fi refăcut doar în 1857, de vrednicul de pomenire stareţ al acelei mânăstiri Calinic Cărăvan; acesta a avut îndrăzneala unei atari refaceri într-o vreme de aspră prigoană împotriva Bisericii lui Hristos. Mulţi s-au folosit de aceast locaş smerit, printre ei fiind şi unii dintre cei prigoniţi în chip deosebit de comunişti. Cel mai cunoscut este Arhimandritul Adrian Făgeţeanul, originar din Bucovina, cel care a lucrat împreună cu marele Sofian Boghiu – acesta basarabean fiind – vreme de mulţi ani de zile, la altarul Sfintei Mânăstiri Antim, pentru a ţine vie flacăra credinţei în sufletele Românilor din Bucureşti. Părintele Adrian Făgeţeanu s-a retras la Locurele pentru a-şi petrece sfârşitul vieţii în linişte, departe de miile de fii duhovniceşti ce îl asaltau în Capitală. Dar în loc de a-i opri, distanţa a aprins şi mai mult dragostea pelerinilor pentru sfintele mânăstiri Lainci şi Locuri Rele, făcând să sporească tot mai mult numărul celor sosiţi aici.
Frumuseţea defileului Văii Jiului este greu de descris în cuvinte. Şi mai greu este să înfăţişezi istoria acestor meleaguri străbune în doar câteva vorbe. De la strămoşii traco-geţi creştinaţi de ucenicii Sfinţilor Apostoli şi până la vremurile de astăzi au curs în crugul vremii atâtea veacuri… Cândva treceau pe aici turme de zimbrii şi bouri. Acum doar cerbii, câteodată, ori urşii, mai amintesc mărimea lucrurilor de atunci. Şi codrii de atunci s-au preschimbat, înnoindu-se mereu şi plecându-se deseori în faţa securilor şi joagărelor. Dar aici, la Lainici, în măreţia munţilor, mai poţi simţi adâncimea începuturilor de lume.În aceste locuri binecuvântate, dintru începuturi au fost trăitori ai aprigei lupte a războiului nevăzut. Nenumăraţi sihaştrii, necunoscuţi lumii acesteia înşelătoare, s-au suit de aici la ceruri pe scara nevoinţei creştine. Pe atunci Românii nord-dunăreni, din bălţile Niprului şi până în cele ale Tisei şi Dunării de mijloc, erau destul de izolaţi de stabila ierarhie din sud. Năvălirile permanente, care distruseseră oraşele, nu îngăduiau ridicarea de biserici mari ori mânăstiri. Puţinii episcopi, creştini de mare curaj, misionari adevăraţi, se aşezau printre monahii micilor mânăstiri rupestre, ale căror urme se mai văd şi astăzi în Carpaţi, pe malurile Nistrului sau în Munţii Dobrogei.
Dar timpul trecea şi năvălirile s-au rărit îndestul pentru ca micile ţărişoare româneşti să se poată închega, nu doar la sud de Dunăre ci şi în Carpaţi. Mai apoi au apărut ţările româneşti ale Munteniei şi Moldovei şi ierarhia s-a întemeiat. S-au întemeiat şi mânăstiri noi, dar, toate fiind formate de ucenicii sihaştrilor, se bazau doar pe o adunare a chiliilor sihăstreşti în apropierea bisericii şi a unui părinte duhovnicesc. Viaţa obştească de mănăstire le era aproape necunoscută. Desigur, viaţa „de sine”, sau „idioritmică”, avea liniştea ei. Dar pentru a face faţă propagandei papistaşe era nevoie de mânăstiri cu viaţă de obşte, care să fie mai aproape de mireni, să dea ţării şcoli, manuscrise, icoane şi misionari.
Pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Sfântul Nicodim care a ctitorit în Ţara Românească a Munteniei multe mânăstiri şi schituri. De multe ori ctitorirea se făcea fie şi doar prin ridicarea unei biserici, care aduna întâi pe sihaştrii pentru ca apoi, pas cu pas, să se facă şi rânduirea vieţii monastice după Regulele Sfântului Vasile cel Mare.
Aşa s-a întâmplat şi la Lainici, unde Sfântul Nicodim a ridicat, în sec. XIV, o biserică din lemn, care a devenit cu timpul Sfânta Mănăstire Lainici. Din nenorocire, în secolul XVIII, dorind să silească pe Români a deveni papistaşi, Viena a poruncit distrugerea mânăstirilor şi schiturilor din Transilvania. Printre cele peste 300 de sfinte lăcaşuri dărâmate cu tunurile sau arse a fost şi Sfânta Mănăstire Lainici. Dar după numai câţiva ani, la 1784, schimnicul Atanasie a fost trimis de la Tismana (cea mai cunoscută ctitorie a Sfântului Nicodim), pentru a reînfiinţa mânăstirea. Viaţa sfântă a schimnicului Atanasie, dorul său de Dumnezeu şi înţelepciunea sa au lucrat atât de bine încât, cu toată prigoana, după 10 ani obştea număra 30 de călugări. Chiar şi după moartea sa şi-a continuat lucrarea de ocrotire a mânăstirii, făcând pe câţiva boieri din Târgu-Jiu să ctitorească biserica de zid în care se slujeşte până astăzi. Dintre cei trei ctitori, Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Mărdănescu medelnicer şi Stanca Poienărescu-Măldărescu ultima va merge şi ea pe calea monahală, devenind călugăriţă sub numele de Calistracta.
Pentru adăpostul dat de mănăstire Românilor ce luptau pentru eliberarea de sub asuprirea turcească – adăpost de care s-a bucurat şi eroul Tudor Vladimirescu – Lainiciul a fost atacat de turci în 1817. Stareţul Maxim a fost trecut atunci în ceata sfinţilor mucenici, tăindu-i-se capul, iar ceilalţi ucenici au fost izgoniţi pentru ceva vreme. Alt mare sfânt dat de mânăstirea Lainici a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit de Sfântul Ierarh Calinic „Stareţul Lainicilor”. De asemenea, în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Sfânta Mănăstire a oferit ajutor răniţilor, doi dintre călugări mergând chiar în linia întâi pentru a se îngriji de cei căzuţi în lupte.
Stăpâniţi de diavol, militarii germani s-au purtat faţă de Sfânta Mănăstire în timpul Primului Război Mondial cu o sălbăticie de nedescris. Mormintele au fost profanate, crucile distruse şi călcate în picioare, pietrele sparte şi risipite, încât niciodată nu s-a mai putut reface vechiul cimitir. De asemenea, nemţii au furat atunci tot ce puteau fura, de la icoane la Sfintele Vase, ba chiar şi clopotele, apoi au folosit sfânta biserică a mânăstirii pe post de grajd şi la urmă i-au dat foc. Mânaţi de acelaşi duh al răului au pus pe foc până şi arhiva mânăstirii, cu toate că în mijlocul pădurii fiind nu s-ar fi putut plânge de lipsă de lemne.
Însă după numai trei ani de la plecarea demonizaţilor de pe meleagurile Lainciului, mânăstirea a început a se reface, sub păstorirea Cuviosului Visarion Troia şi cu osârdia a 6 călugări, toţi de la Frăsinei. Şcoala Frăsineiului a dat frumoase roade la Lainici, viaţa duhovnicească de aici vădindu-se nu doar în munca de refacere a mânăstirii, ci şi în toată lucrarea călugărilor de aici. Mulţi pelerini s-au folosit în acea vreme de aceste roade. Însă din 1947 o nouă prigoană a prins a se abate asupra mânăstirii: şantierul Bumbeşti-Livezeni. Comisarii comunişti au pus pe unii dintre muncitori să aşeze barăci pe terenurile mânăstirii şi să se poarte ca nişte păgâni. Furturile, injuriile şi agresiunile curgeau. Călugării însă, după pilda lui Hristos, au îndurat toate cu multă răbdare, luptând totodată pe îngustele căi lăsate de legea atee pentru salvarea sfântului locaş. Şi în 1857, ca o minune, hoardele atee s-au retras. Încă odată, Duhul ajutase pe ucenicii lui Hristos să biruiască lumea. La numai 4 ani însă, o nouă prigoană a fost organizată de statul ateu. Nenumărate mânăstiri şi schituri au fost atunci închise, şi printe ele şi Lainiciul. Lacătul aşezat pe poarta mânăstirii s-a deschis foarte rar, doar la unele sărbători. Rugăciunile călugărilor izgoniţi şi ale sfinţilor lor înaintaşi au ajutat însă a se păstra sfântul locaş fără profanările la care au fost supuse multe alte mânăstiri. După 1970 s-a permis aproape pe ascuns reluarea vieţii monahale la Lainici pentru ca, după ce la 1975 a venit ca stareţ Arhimandritul Caliopie Georgescu, pas cu pas mânăstirea să se ridice tot mai sus, reluându-şi locul cuvenit de izvor de hrană duhovnicească. Biserica în care se slujeşte acum, o adevărată catedrală, a fost începută, proiectată şi în parte şi construită de inginerul Ioan Selejan, azi vestitul Episcop de Harghita şi Covasna.
La nici 5 km de Lainici se află o mănăstire mică, Locuri Rele, întemeiată la mijlocul sec. XIX, ca schit al Mânăstirii Lainici, de preoţii din Târgu-Jiu Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan. Aceştia au şi fost călugăriţi aici, sub numele de Cleopa şi respectiv Luca. Prima dată l-au făcut din lemn, dar numai după câţiva ani l-au preschimbat clădindu-l în cărămidă, aşa cum şi astăzi este. În acest loc mai retras s-au aşezat de-a lungul timpului mulţi schimnici iubitori de linişte şi nevoinţă, într-o mare înstrăinare, tăcere, post şi neîncetată rugăciune. Suferind distrugeri mari în Primul Război Mondial, odată cu Lainiciul, a putut fi refăcut doar în 1857, de vrednicul de pomenire stareţ al acelei mânăstiri Calinic Cărăvan; acesta a avut îndrăzneala unei atari refaceri într-o vreme de aspră prigoană împotriva Bisericii lui Hristos. Mulţi s-au folosit de aceast locaş smerit, printre ei fiind şi unii dintre cei prigoniţi în chip deosebit de comunişti. Cel mai cunoscut este Arhimandritul Adrian Făgeţeanul, originar din Bucovina, cel care a lucrat împreună cu marele Sofian Boghiu – acesta basarabean fiind – vreme de mulţi ani de zile, la altarul Sfintei Mânăstiri Antim, pentru a ţine vie flacăra credinţei în sufletele Românilor din Bucureşti. Părintele Adrian Făgeţeanu s-a retras la Locurele pentru a-şi petrece sfârşitul vieţii în linişte, departe de miile de fii duhovniceşti ce îl asaltau în Capitală. Dar în loc de a-i opri, distanţa a aprins şi mai mult dragostea pelerinilor pentru sfintele mânăstiri Lainci şi Locuri Rele, făcând să sporească tot mai mult numărul celor sosiţi aici.
Agapia Veche
Schitul Agapia Veche a început ca un locaş modest, din lemn, prin lucrarea duhovnicească a unui sihastru venit din Mânăstirea Neamţ în secolul XIV. Numele său, Agapie, a fost preluat apoi şi de munţii din jur, de pârâul ce trecea prin râpă şi satul – devenit mai târziu comună – care a intrat sub stăpânirea Schitului Agapia. Locul din muntele acoperit de păduri a fost desţelenit prin munca grea a monahilor din schit care au sădit mulţi pomi fructiferi; de aceea şi locul se numeşte până astăzi „Livada Părinţilor”.
Înainte de a deveni – la începutul sec.XIX – schit de maici, Agapia Veche a dat Bisericii sfinţi ca stareţul Rafail, egumenii Partenie şi Eufrosin, cuvioşii Evloghie, Pimen şi Ioan de la Râşca etc, sau ierarhi ca mitropoliţii Mitrofan şi Nicanor sau Isaia al Rădăuţilor.
Locul întemeierii schitului Agapia Veche poartă în el ceva din chipul acestei lumi frământate. Deşi de o mare frumuseţe, pământul se mişcă pe neaşteptate, alunecând şi surpând clădirile. Prima biserică, din lemn, a fost dărâmată de o avalanşă. A doua, ridicată în sec. XV, s-a părăginit şi ea de mişcările pământului. La fel s-a întâmplat şi cu ctitoria marelui Petru Rareş care, deşi refăcută de Petru Şchiopul, Ruxandra Doamna şi Mitropolitul Mitrofan s-a prefăcut în cele din urmă în ruină. De aceea, la sfârşitul sec. XVII Anastasia Doamna, soţia lui Duca Vodă, a ridicat o nouă biserică, cu clopotniţă şi chilii. Şi aceasta a avut multe reparaţii, suferind însă şi lovituri din partea oamenilor în zavera din 1821. Ca urmare a fost ridicată altă biserică de zid, căzută din cauza alunecărilor de teren la 1990. S-a ridicat apoi o nouă biserică din lemn şi acum una din zid. În total şapte biserici au fost ridicate de-a lungul veacurilor, dovedind tăria sufletească a vieţuitorilor schitului.
Mai trebuie spus că arhondaricul – casa pentru oaspeţi – se află în afara cuprinsului schitului, pentru că este interzisă cu desăvârşire rămânerea străinilor peste noapte în incintă.
Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea
Schitul Agapia Veche a început ca un locaş modest, din lemn, prin lucrarea duhovnicească a unui sihastru venit din Mânăstirea Neamţ în secolul XIV. Numele său, Agapie, a fost preluat apoi şi de munţii din jur, de pârâul ce trecea prin râpă şi satul – devenit mai târziu comună – care a intrat sub stăpânirea Schitului Agapia. Locul din muntele acoperit de păduri a fost desţelenit prin munca grea a monahilor din schit care au sădit mulţi pomi fructiferi; de aceea şi locul se numeşte până astăzi „Livada Părinţilor”.Înainte de a deveni – la începutul sec.XIX – schit de maici, Agapia Veche a dat Bisericii sfinţi ca stareţul Rafail, egumenii Partenie şi Eufrosin, cuvioşii Evloghie, Pimen şi Ioan de la Râşca etc, sau ierarhi ca mitropoliţii Mitrofan şi Nicanor sau Isaia al Rădăuţilor.
Locul întemeierii schitului Agapia Veche poartă în el ceva din chipul acestei lumi frământate. Deşi de o mare frumuseţe, pământul se mişcă pe neaşteptate, alunecând şi surpând clădirile. Prima biserică, din lemn, a fost dărâmată de o avalanşă. A doua, ridicată în sec. XV, s-a părăginit şi ea de mişcările pământului. La fel s-a întâmplat şi cu ctitoria marelui Petru Rareş care, deşi refăcută de Petru Şchiopul, Ruxandra Doamna şi Mitropolitul Mitrofan s-a prefăcut în cele din urmă în ruină. De aceea, la sfârşitul sec. XVII Anastasia Doamna, soţia lui Duca Vodă, a ridicat o nouă biserică, cu clopotniţă şi chilii. Şi aceasta a avut multe reparaţii, suferind însă şi lovituri din partea oamenilor în zavera din 1821. Ca urmare a fost ridicată altă biserică de zid, căzută din cauza alunecărilor de teren la 1990. S-a ridicat apoi o nouă biserică din lemn şi acum una din zid. În total şapte biserici au fost ridicate de-a lungul veacurilor, dovedind tăria sufletească a vieţuitorilor schitului.
Mai trebuie spus că arhondaricul – casa pentru oaspeţi – se află în afara cuprinsului schitului, pentru că este interzisă cu desăvârşire rămânerea străinilor peste noapte în incintă.
Autor: Preot Mihai-Andrei Aldea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu