Ierothei, Mitropolitul Nafpaktei-O noapte în pustia Sfântului Munte-(Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus)

O carte care pune în lumină esenţa vieţii duhovniceşti ortodoxe - Rugăciunea lui Iisus sau "rugăciunea inimii" - şi cum poate fi aceasta pusă în lucrare de către monahi şi mireni, într'o convorbire curgătoare şi directă dintre autor şi un "Gheronda" din Sfântul Munte. Pustnicul athonit prezintă limpede învăţătura Bisericii privind Rugăciunea lui Iisus, prin intermediul experienţei sale vii, o adevărată sinteză a Filocaliei.
Mitropolitul Ierothei Vlahos, născut în 1945, în Epir (Grecia), s'a preocupat încă din tinereţe de Părinţii Bisericii, lucrând pentru o vreme în bibliotecile mănăstirilor athonite. L-a atras îndeosebi învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Studierea scrierilor Părinţilor şi mai ales a celor aparţinând Părinţilor isihaşti ai Filocaliei, îndelungaţii ani de studiere a Sfântului Grigorie Palama, legăturile strânse cu monahii Sfântului Munte şi cei peste treizeci de ani de experienţă pastorală l-au făcut să realizeze faptul că theologia ortodoxă este ştiinţa tămăduirii omului şi că părinţii trezvitori îl pot ajuta pe agitatul om al zilelor noastre, copleşit de probleme lăuntrice şi existenţiale.

În paginile ce urmează, voi înfăţişa o discuţie pe care am avut-o cu un Stareţ din Muntele Athos. Pe atunci nu mă gândeam că ea va fi subiectul unei cărţi. Dar, într’o zi, pe când mă pregăteam să citesc una din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, am auzit un glas lăuntric îndemnându-mă să aştern pe hârtie convorbirea purtată atunci cu înţeleptul călugăr athonit. Şi m’am supus acelui glas pe care, vă mărturisesc, nu l-am mai auzit vreodată. Am început să scriu după cum mi-a venit în minte.
.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale pustiei, trăiesc Viaţa la culmea ei. Ei sânt deja în Rai. Sânt cu adevărat "de Dumnezeu purtători", trăind viaţa lui Hristos în "vase de lut", adică în trupuri istovite de nevoinţă şi de slujirea aproapelui. În aceşti monahi, cineva ar putea vedea îndumnezeirea în faptă, ca să spunem aşa, şi nu îndumnezeirea învăţată teoretic, de către cel lipsit de cercare în ale cuvântării de Dumnezeu (theologia). Ei trăiesc în acelaşi timp şi credinţa, şi faptele. Pentru că, fără îndoială, credinţa fără fapte este amăgire, iar faptele fără credinţă sânt idololatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, s’a întipărit pe feţele lor bătătorite de vreme. "Dănţuirea" sfinţilor nevoitori "de cele împotriva firii fuge, cele după fire arată, şi celor mai presus de fire daruri se învredniceşte" (Sfântul Nicodim Aghioritul).
.
Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregătea să apună, eu urcam, pregătindu-mă să răsar! Apusul soarelui m’a găsit urcând, cu mare greutate, o potecă strâmtă şi abruptă spre... răsărit! Săraci în credinţă, aflăm cu greu o bucurie în astfel de urcuşuri către cei plini de credinţă, care au luat hotărârea vitejească de a renunţa la lume, cu toate atracţiile şi plăcerile ei, şi au îmbrăţişat nevoinţa. Urcam undeva pe partea de miazănoapte a Athosului. Voiam să pun în lucrare cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "Până-ţi este dorinţa caldă, îndreaptă-te spre aceşti îngeri şi fă-o mai caldă. Pentru că graiurile omeneşti nu vor putea să-ţi aprindă inima aşa cum o poate face vederea dumnezeieştilor lucruri".
De-a dreapta şi de-a stânga se ridicau stânci de nepătruns, cu vârfurile lor ascuţite, parcă străpungând cerul, aşa cum o fac şi glasurile şi vieţile "locuitorilor" Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu Rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă, înlăuntrul fiinţei mele – căci aşa ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu simţământul unui simplu pelerin. La mică distanţă de potecă, printre stânci, se puteau vedea colibe mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sânt în peşteri, altele ies puţin în afară, şi când le priveşti ţi se pare că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor peşteri trăiesc albinele cele duhovniceşti, gătind mierea dulce a isihiei. Mi-a venit atunci în minte cântarea alcătuită de Sfântul Nicodim pentru părinţii aghioriţi şi am început s’o cânt: "O, de Dumnezeu alese albine, care în peşterile şi crăpăturile pământului din Sfântul Munte, ca în nişte stupi înţelegători, preadulcea miere a isihiei o prefac în faguri."
.
Chilia unui pustnic, mă gândeam, nu este doar un loc de taină, ci şi un "ceresc lăcaş". Cel ce locuieşte acolo şi se îndeletniceşte cu isihia şi rugăciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta, într’una din Omiliile către Thessaloniceni, în care pleacă de la faptul că, în Duminica Învierii, Sfântul Apostol Toma nu s’a învrednicit a-l vedea pe Hristos cel Înviat, nefiind împreună cu ceilalţi Apostoli; însă l-a văzut pe Domnul după opt zile, împreună cu ceilalţi Apostoli. Şi spune Sfântul lui Dumnezeu: "Duminica, după Dumnezeiasca Liturghie, ai grijă să găseşti pe cineva ce urmează Apostolilor lui Hristos şi rămâne retras, în rugăciune tăcută, psalmodiind şi dorindu-l pe Hristos. Dacă îl găseşti, intră în chilia lui, cu credinţă, ca într’un loc sfânt, pentru că are puterea sfinţitoare a Sfântului Duh. Şi rămâi acolo cât mai mult, vorbeşte cu el despre Dumnezeu şi cele cereşti şi, cu smerenie, cere povăţuire şi ajutor prin binecuvântarea lui. Atunci, Domnul Iisus va veni nevăzut şi la tine, aşa cum a venit la Toma. El va da pace sufletului tău, îţi va înmulţi credinţa, te va sprijini şi te va număra printre aleşii Împărăţiei Cerurilor".
Urmând poveţei Sfântului, m’am apropiat de chilie privind-o ca pe un loc de taină. Înlăuntru am avut simţământul că Gheronda era un Apostol al lui Hristos, care l-a văzut deja pe Mântuitorul şi era în lăcaşurile Ierusalimului Ceresc; aşa încât a ajuns dumnezeu după har şi se face părtaş energiilor nezidite ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, în afară de Esenţa sa. "Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, afară de Fiinţa lui" (Sfântul Grigorie Palama). Cum aş putea să-l văd altfel, dacă Dumnezeu vorbeşte despre el în acest fel, prin Sfântul Grigorie? Am vrut, asemeni lui Toma, să-l văd pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de el cu smerenie şi pocăinţă, şi să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum îşi va da seama şi cititorul, în urma acestei convorbiri despre Dumnezeu şi cele cereşti, am simţit o pace adâncă revărsându-se în sufletul meu...
.
Rugăciunea lui Iisus, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", strigătul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curăţă sufletul. Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi pe unirea cu el. Să-l chemăm, şi ne va tămădui cu venirea lui. Să gemem ca un om bolnav şi el, ca un doctor, va veni, iubitor, în ajutorul nostru. Să strigăm precum cel ce a căzut între tâlhari, şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre "lăcaşul de oaspeţi", adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă. Când Dumnezeu se pogoară în inima noastră, îl biruieşte pe diavol şi curăţă răutăţile pe care acesta le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi. Să facem ceea ce ţine de partea omenească, adică să-l chemăm pe Hristos, iar el va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască – va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar, să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti, şi să nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru: noi săvârşim cele omeneşti, Rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este dumnezeiesc-omenească.
.
Rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care "ochiul nu le-a văzut, nici urechea le-a auzit, nici la inima omului nu s’au suit" (1 Cor. 2:9). Adică Rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine "fără culoare", "fără formă", "fără chip" şi dobândeşte, într’un răstimp scurt, har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă Părinţii.
.
Omul, potrivit Scripturii, a fost zidit "dupre chipul lui Dumnezeu" (Col. 3:10). Dumnezeu este Treime, adică o Esenţă în trei Ipostasuri (Tată, Fiu şi Duh Sfânt). Asemenea şi sufletul, fiind zidit "dupre chipul lui Dumnezeu", este unul singur, însă cu mai multe puteri. Acestea sânt în număr de trei: mintea ("înţelegerea"), dorinţa ("pofta") şi voinţa ("mânia"). Toate trei trebuie să fie unite şi îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, preschimbarea lor după fire înseamnă ca mintea să-l cunoască pe Dumnezeu, dorinţa să-l dorească şi să-l iubească numai pe Dumnezeu, iar voinţa să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest chip, se împlineşte porunca "să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău, şi din toată vârtutea ta" (Mar. 12:30). Când mintea rămâne în Dumnezeu, ea îndeamnă dorinţa să-l iubească şi voinţa să lupte împotriva duhului viclean şi să caute curăţirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, are loc unirea. Păcatul, însă, rupe unitatea celor trei însuşiri ale sufletului. Mintea tinde să-l nesocotească pe Dumnezeu, dorinţa se îndreaptă înspre zidiri, şi nu spre Ziditor, iar voinţa se supune tiraniei patimilor. Astfel, păcatul înrobeşte sufletul cu totul. Iată cum înfăţişează Sfântul Grigorie Palama această stare. Pentru început, mintea se mişcă departe de Dumnezeu şi se întoarce spre celelalte zidiri: "De câte ori deschidem o uşă patimilor, mintea se împrăştie de îndată, preocupată tot timpul de lucrurile trupeşti şi lumeşti, asupra mulţimii plăcerilor şi gândurilor împătimite care vin cu ele". Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu, abate dorinţa de la dânsul şi de la poruncile sale: "Când mintea rătăceşte, dorinţa se risipeşte în desfrânare şi nebunie, risipindu-se asupra nenumărator lucruri rele... iar mintea moleşindu-se, puterile sufletului se împuţinează, iubind mai mult făpturile şi dorindu-le pe acelea. Tânjind după felurime, pofta se dezbină în plăceri, risipindu-se în ele, ajungând de aceea să dorească necurăţiile, iar nu pe cele trebuincioase; adică cele trupeşti, iar nu pe cele cuviincioase; sau, cu alte cuvinte, dorind nu lucrurile ce-i sânt de trebuinţă, ci pe cele deşarte şi lipsite de slavă". În cele din urmă, voinţa ajunge supusă patimilor, se chinuie, iar "omul, menit a ajunge fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaş, asemenea nu doar celor mai sălbatice fiare, ci şi târâtoarelor şi vietăţilor veninoase, asemănându-se unei scorpii, unui şarpe, unui pui de viperă".
Aşadar, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu şi, în acelaşi timp, îşi pierd unitatea. Dorinţa ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar voinţa nu-i îngăduie; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar mintea, neavând credinţă într’însul, nu vrea să-l iubească. Noi luptăm pentru această unitate şi o atingem, în cele din urmă, prin Rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minţii. Scopul nostru este de a despărţi mintea de atracţiile ce o înconjoară şi s-o aducem înlăuntrul ei, astfel încât şi dorinţa să fie adusă înapoi.
.
Cea dintâi şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă de cele din jurul lui, de lucruri, de întâmplări, de gândurile rele şi chiar de cele bune. Pentru că mintea, când se depărtează de Dumnezeu, îşi pierde sursa de viaţă, devine moartă, precum peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul: "Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii când iese din pomenirea lui Dumnezeu şi este trasă în pomenirea lumii". După cădere, mintea este asemenea câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este foarte dibaci în a scăpa. Este asemenea Fiului risipitor din pildă, care voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa şi voinţa), pe care o cheltuieşte şi o iroseşte "întru nestâmpărare". Aceasta o spun Părinţii, mai ales Sfântul Grigorie Palama, care, după cum am spus mai înainte, a trăit această viaţă lăuntrică.
.
Este nevoie să trăim în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, şi să devenim Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, prin har. Harul se dobândeşte când trăim în Biserică şi ne împărtăşim de Sfintele sale Taine, căci "Biserica se arată în Tainele sale, nu ca în nişte simvoluri, ci mai degrabă ca mădularele trupului în inimă, şi crengile plantei în rădăcină şi, precum a spus Domnul, ca mlădiţele pe viţă" (Nicolae Cabasila). Acest lucru se împlineşte prin chemarea numelui lui Iisus şi rostirea rugăciunii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", mai ales că această rugăciune este strâns legată de Dumnezeiasca Împărtăşanie. Întreaga theologie a Bisericii Ortodoxe este ascunsă în această mică rugăciune. De aceea, întotdeauna vom chema preadulcele şi dătătorul de bucurie nume al lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus nu este doar pentru monahi. Bineînţeles, ei au putinţa să trăiască necontenit înlăuntrul ei. Dar o putem rosti şi noi, cei păcătoşi. Să ne rânduim pentru aceasta un anume timp din zi, şi să începem prin a o spune zece minute dimineaţa şi zece seara, cât mai liniştiţi cu putinţă. Este foarte important să stabilim dinainte un anume timp (chiar foarte scurt), când nimic nu ne va întrerupe. Cu vremea, acest moment se va prelungi şi va îndulci sufletul, buzele... Să o rostim chiar şi când mergem pe stradă, înainte de a adormi, ori de câte ori avem puţin timp liber. Soţul sau soţia, sau toată familia, să o spună dimineaţa şi seara pentru câteva minute. Unul din ei ar trebui să o spună calm şi liniştit, şi ceilalţi să asculte. Har îmbelşugat va veni atunci peste familie. Sânt multe familii ce au făcut-o şi au trăit minuni în viaţa lor... Însă cei ce vor să meargă mai departe în rugăciune au nevoie de un povăţuitor duhovnicesc încercat. În acelaşi timp, să trăim viaţa în înţelegere cu poruncile lui Hristos, căci ucenicul lui Hristos urmează lucrarea şi învăţătura sa. Păzind poruncile, primim har, dobândim întreaga Sfântă Treime. Potrivit Sfântului Maxim, cel ce a primit şi a păzit o poruncă dobândeşte, în chip tainic, întreaga Sfântă Treime.

Sursa: PREDANIA