Moartea cea vie

Moartea cea vie

Afirmam ca murim cu Hristos, dar nu avem imaginea reala a ceea ce inseamna sa murim ca EL. Stim ca a murit in locul nostru si multumim ca n-am murit noi (noi trebuia sa murim, noi toti). Cam in felul acesta se incurca talcul si de aceea nu intelegem nici purtarea crucii noastre zi de zi. Referitor la expresia "murim cu El", ni s-a spus: Cine vrea sa vina dupa Mine sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Eu am murit, veti muri si voi; voi veti muri ca voi. Eu am avut moartea Mea pentru toti, iar a voastra este a fiecaruia pentru el insusi.

Cum poti muri pentru tine insuti, dar sa fii totusi in acord cu cuvintele Lui? Gandindu-ma bine, am inteles ca moartea aceasta a Lui o confundam cu moartea noastra. Tinem sa murim impartasiti cu El, ca sa avem si noi parte de ce-a avut El dupa inviere. Noi primim invierea Lui, dar nu intelegem moartea noastra cu El, n-o putem accepta, ci asteptam ca, murind cu moartea noastra, sa fim luati de El in ceea ce-a dobandit prin moartea Sa. Cand ne impartasim, ne impartasim ca sa castigam ce-a castigat El, insa fara efort. Nu vrem sa ne coste ce L-a costat pe El. Noi murim si greul mortii l-a dus El. Asa ne vine sa credem. "Savarsitu-s-a" - si cu asta stim ca a inchis ochii. El a murit moartea Sa fizica, ca a noastra, dupa un alt fel de moarte, pe care a trait-o inainte. inainte de-a muri fizic, si-a anuntat moartea prin acel "Savarsitu-s-a". Ce s-a savarsit? S-a savarsit cu adevarat moartea cea vie. Nu a murit fara sa stie de El: Si-a gustat moartea. Omul nu gusta nimic cand moare fizic.

Cum Si-o fi gustat El moartea, despre care zice in final ca s-a terminat si ca poate veni de-acum moartea fizica ce nu mai are importanta!? Intr-adevar, importanta e moartea cea vie, pe care Si-a gustat-o pana la capat, cu toata fiinta Lui, incat ne-a spus si noua: Cine vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie in moarte, ceea ce inseamna ca ne invita sa gustam fiecare, in cadrul propriei vieti, moartea cea vie precum a gustat-o El, caci El a gustat-o pentru toti. E cazul sa gustam si noi propria noastra moarte, sa ne-o traim. Cum anume? Sa va traiti moartea cum am trait-o Eu. A trait-o si, la un moment dat, Si-a declarat moartea cu gura Lui, punandu-ne tuturor in fata acelasi proiect, pentru a-l avea noi in vedere: sa ne traim moartea ca El, daca vrem sa-L urmam.

Trairea mortii celei vii e purtarea crucii. Purtarea crucii nu este suferinta despre care zic oamenii ca-i greu de suportat. Crucea nu consta in durerile si necazurile de tot soiul, ci in calcarea pe voia proprie si a face voia lui Dumnezeu in locul voii tale. Calci pe tine, nu mai asculti de tine, esti mort fata de tine insuti. Viu esti doar prin voia lui Dumnezeu, nu prin voia ta, cu de la tine pornire de a trai. Esti viu prin invierea lui Hristos. Crucea, de fapt, nu inseamna durerile apasatoare de care oamenilor le e frica - nu care cumva sa le guste. Auzi spunandu-se pretutindeni: "si-a purtat crucea, saracul, cu resemnare, ca Domnul Hristos".

Adevarata cruce e altceva, e moartea cea vie pe care o traieste cineva cand renunta la el insusi si il accepta pe Mantuitorul drept viata in el. Asta a facut Mantuitorul pe cruce: s-a dezis de El si a acceptat chemarea, voia Tatalui. A acceptat-o cand, imbrobonat cu sudori de sange in Gradina Ghetsimani si cerand: Parinte, daca se poate sa treaca acest pahar, a declarat apoi imediat: sa treaca, dar dupa voia Ta, dupa modul in care Tu vezi ca e de trecut. Eu vad ca trebuie sa trec prin asta, insa dupa ce simt Eu, parca as zice "Sa nu fie''. Isi revine de indata, rostind: totusi va trebui sa fie cum vrei Tu, fara a se tocmi cu voia lui Dumnezeu (cum fac oamenii intrebandu-se: "s-o primesc sau nu?"). Ea trebuie luata si implinita integral. Mantuitorul a optat pentru deplina ascultare: Da, intru in voia Ta si asa a stat pe cruce, si s-a chinuit acolo si a murit facand voia lui Dumnezeu, pe care o acceptase dinainte. S-a asociat punctului de vedere secret al Tatalui: unde-l duce Tatal, acolo merge. A pasit pe cruce si numai El stie ce a trait in momentele acceptiunii integrale a voii lui Dumnezeu. Pe cruce a dovedit aceasta ascultare, similara cu a calca pe El insusi. Dupa ce a trecut peste clipele grele, a zis: "Savarsitu-s-a". Spusese inainte: M-ai parasit. Pentru ce M-ai parasit? - se talcuieste in tot felul. E un mare mister. E moartea cea vie de a nu face voia ta, ci a lui Dumnezeu. Dupa ce s-au consumat momentele acelea, dupa ce a gustat ramanerea in voia lui Dumnezeu in locul ramanerii in voia Sa, zice: Savarsitu-s-a! si si-a dat duhul. S-a savarsit moartea cea vie, amaraciunea, sau acel ceva fara cuvinte care ne copleseste atunci cand ne desfiintam pe noi insine: accept sa nu mai fiu si totusi sa fiu.

Cat de amarnica va fi fost aceasta ascultare de a face voia Tatalui, anulandu-Si-o pe a Sa. S-a savarsit o lucrare, Mantuitorul a constientizat faptul ca ceea ce sepetrecea acolo era atat de important, incat a si declarat aceasta, spunand: "Savarsitu-s-a", adica Am terminat moartea, am gustat din ea suportand schimbul acesta (voia Ta, nu voia Mea). Aceasta rupere de El insusi a gustat-o ca om. Ce a gustat ? Ceea ce ne pare noua foarte greu, anume: sa iubim pe cineva care ne uraste, sau sa iertam total pe cel ce ne-a desfiintat, sa ne schimbam inima din starea ei asa-zis fireasca in starea dumnezeiasca, stare ce anuleaza tot ce-i omenesc. Savarsitu-s-a ne descopera ca pe Mantuitorul l-a costat aceasta rupere de Sine cat e omeneste suportabil. Mantuitorul a intrat in moartea fizica cu o inima ce s-a daruit total. Cu o asemenea inima castigata din daruire a rostit: "Savarsitu-s-a", invierea propriu-zisa, inainte de moartea fizica. El a inviat de indata ce a acceptat daruirea suprema pana la desfiintare. Starea aceasta de inviere ne-o da noua, cand se salasluieste in inima noastra. Dupa ce a gustat, pe viu, moartea, ne daruieste noua starea de inviere, dar atrage atentia: Cine vrea sa dobandeasca aceasta inviere cu Mine, sa faca ce am facut Eu, adica sa se lepede de sine. Continutul era moartea Lui cea vie, faptul lepadarii de Sine.

Lepadarea de sine a fost vazuta de El ca ceva esential, incat a si apreciat faptul acesta, dupa ce a reusit sa-l duca la bun sfarsit. S-a savarsit, a fost greu, dar s-a facut. A murit liber, cu arvuna invierii, prin lepadarea de Sine. Lepadarea de sine e ceva mare de tot, El insusi a implinit-o, si apoi a urmat invierea, iar noi suntem mostenitorii acestei putinte. Sa facem ca El! Crucea sa si-o ia fiecare ca El, dar purtand-o conform personalitatii sale. Fiecare are o anume rezistenta, in lupta cu sine: unora le e mai usor, altora le e mai greu. Lepadarea de sine este diferita, in functie si de gravitatea faptelor prin care omul si-a degradat fiinta: unii au o cale mai lunga, altii mai scurta de revenire, dar drumul trebuie parcurs. E absolut necesar sa gusti moartea fata de tine insuti, pana la capat. Sa nu ramana un strop din viata ta, ci sa se faca totul dupa voia lui Dumnezeu. Dupa ce ai murit, viu fiind (cu voia ta te desprinzi de ceea ce nu este dupa voia Mantuitorului, tragi de tine si te sfasii), dupa ce ai ispravit lucrarea cu tine insuti, ai dreptul sa zici ca Mantuitorul: "Savarsitu-s-a". Nu mai ai nimic in tine al tau, ai schimbat starea ta cu starea dumnezeiasca, dupa care, abia atunci, urmezi cu adevarat pe Hristos in inviere. Acest "Savarsitu-s-a" cuprinde o taina mare, in sensul ca ne priveste pe noi si depinde de felul cum punem problema: s-a facut sau nu s-a facut in noi lucrarea aceasta a lepadarii totale, reale?

Sa ne cercetam bine! El s-a cercetat si a spus: S-a savarsit. Sa savarsim smulgerea din noi si, la spovedanie, de exemplu, sa putem fagadui ca nu ne vom lasa amagiti pastrand ceva din trecutul nostru, ci vom face absolut totul ca sa schimbam voia noastra cu a lui Dumnezeu. Sa faci la spovedanie fagaduinta ca vei ierta, oricat de greu ti-ar fi, pe aproapele tau, ca vei renunta la tot ce trebuie pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu in fiinta ta si nu pe tine. Si asa, fagaduind lui Dumnezeu ca nu voiesti sa mai fii tu in tine, ci numai Hristos cu voia Lui, te duci sa te impartasesti, ca sa nu te intorci cu tine acasa, ci cu Hristos. Dupa impartasanie, moartea vie fata de voia ta, asa cum ai promis, trebuie sa ramana continua. Aceasta se vede in iubirea vrajmasului, in iertare - cruci pe care te-ai angajat sa le porti, iar prezenta lui Hristos in tine iti da putinta sa faci cum ai promis.

Crucea e moartea vie pe care o suporti dupa ce te-ai impartasit, e curajul de a ramane pe pozitia renuntarii la tine, total, si a-L lasa pe Hristos sa hotarasca si sa gandeasca in locul tau (cum spune ApostolulPavel). Dupa impartasanie urmeaza greul crucii, fiindca trebuie sa indeplinesti fagaduinta facuta cand te-ai marturisit. Cum? Fara Mine n-o puteti face; ca s-o puteti face si sa Ma puteti urma, e nevoie sa Ma luati pe Mine ca, impreuna cu Mine, sa va inghititi pe voi si sa muriti moartea cea vie cu Mine; singuri nu puteti! Numai cu Mine veti fi capabili a savarsi lucrul acesta. Asa unire cu El asteapta Mantuitorul dupa impartasanie, incat, intr-adevar, sa lupti cu tine insuti continuu, pana se va umple toata fiinta ta de voia Lui. Aceasta lupta ce nu e usoara deloc, ne este insa usurata de Mantuitorul, prin harul cu care ne ajuta sa-L putem urma. El a dobandit - ne incumetam noi a zice - dreptul de a ne ajuta sa murim moartea cea vie cu El, sa putem muri cu El, sa putem calca pe noi insine impreuna cu El. impreuna cu El e posibila aceasta opera - chiar El a spus.

Nu stim ce cuvinte sa folosim pentru a exprima acest mare mister al mortii vii, continut in ultimul sau cuvant de pe cruce. El rostise inainte: Vie voia Tal, calcandu-Si pe inima. Ne intrebam, in mod firesc, ce va fi avut de calcat in El insusi? Ale noastre. Si-a calcat pe inima in locul omenirii si va trebui s-o faca si pe viitor impreuna cu fiecare dintre noi, ca sa putem birui. A calca pe sine nu e doar o figura de stil, ci insemneaza a gusta cu El durerea, greutatea smulgerii tale din tine si a inlocuirii cu Hristos. Moartea se traieste si numai in masura-n care o traiesti este ea valabila. Mantuitorul a trait-o si cand a spus: "Savarsitu-s-a" El s-a referit la ceva trait autentic, la o lucrare anume. Este o problema mare aceasta, o cheie a intelesurilor Tainei Mantuitorului,

Smulgerea din voia ta e anevoioasa, e greu sa te vezi eliberat si sa poti spune: "Il iubesc pe om, fiindca il iubeste Dumnezeu" si sa treci fulgerator de la ura la iubire. Sa primesti chiar bucuros jignirile si sa-l iubesti pe cel ce te-a jignit, pentru Hristos, sa-l iubesti total, chiar ca El. E un lucru gingas in care numai pe Dumnezeu il poti lua ca ajutor, pentru a discerne ce ai tu de facut potrivit cu ceea ce fiinteaza in tine. A si zis: la oameni e cu neputinta, dar dupa Dumnezeu este cu putinta. Ce a facut El pe cruce, oamenii nu pot face. A facut ce ne e noua cel mai greu sa facem: sa schimbam ura in dragoste, rasturnare pe care El a savarsit-o in fiinta noastra, dovedind ca se poate si, ca atare, sa facem si noi asemenea. Se poate ca din starea de sila sa treci, cu voia ta, in starea de iubire absoluta, ca a Lui, incat sa spui: "Savarsitu-s-a; in mine nu mai sunt eu cel ce urasc, ci Tu, care esti iubirea insasi!". Moartea vie e ceea ce te costa pe tine in clipa cand treci in starea de iubire. E desfiintarea ta si reinfiintarea cu Hristos, cu increderea totala ca numai astfel ai viata.

Din pacate omul se sugestioneaza ca nu poate ierta ca Domnul Hristos, nu poate iubi ca El etc, dar suplineste El ce nu putem noi face, iubeste Domnul Hristos deplin in locul nostru. Mantuitorul nu e de parerea aceasta, ci sustine ca putem face ca El. Aici e marea incercare. Mantuitorul ne cere sa iubim noi, impreuna cu El, dar totusi noi. Sa gustam moartea voii noastre, a firii noastre cazute, insusindu-ne-o total pe a Lui. Sa facem ce face El. De aceea ne-am impartasit, ca sa putem si noi afirma "Savarsitu-s-a", "implinitu-s-a". In privinta aceasta, sa ne verificam continuu daca intr-adevar ne respectam fagaduinta facuta la Spovedanie de a tinde la masura dumnezeiasca la care omul poate ajunge prin har.

Aici e crucea: masura aceasta dumnezeiasca despre care Mantuitorul zice ca o putem dobandi daca ne incadram perfect in El. impartasania depinde de Spovedanie, depinde daca-L acceptam integral pe El "Acum pot muri, ca mi-am vazut rosturile implinite" -zice cate cineva. Numai atunci poti muri in siguranta, cand ai implinit inlocuirea ta cu Hristos. Daca ai reusit sa-ti schimbi inima ta cu a lui Hristos, atunci moartea fizica nici nu mai constituie o problema. Ni se cere sa ajungem aici si sa nu-L mai invinovatim pe Dumnezeu ca ne cere prea mult. Sa nu-L tot chestionam (de ce asa si nu altfel), fiindca e taina Lui. Ne ramane doar sa credem, asa cum a si cerut de la noi: Crezi? Este examenul mare al credintei. Daca intr-adevar crezi, atunci lucrez in tine, impreuna cu tine. E superficial si derizoriu ceea ce se petrece, prin faptul ca traim ca vai de noi si la urma, in fata sfarsitului, facem doar o figuratie cu "Doamne, iarta-ma", o slujba oarecare si gata! E prea facila intelegerea impacarii cu Dumnezeu. El a spus clar: Cine vrea sa fie cu Mine sa-si poarte crucea lui, concret, sa savarseasca concret smulgerea sa din uraciunea in care a trait si sa-si schimbe radical viata. Asta ni se cere.

Din nefericire, viata se scurge intr-un lant de neatentii si imprastieri, la urma, nivelandu-le noi pe toate, asa cum se procedeaza si in cazul slujirii la inmormantare: punem ce punem peste cel decedat, tot soiul de miresme si vorbe frumoase, ca sa nu se mai vada moartea cea mare a lui, pe care o ascundem in dorinta de a lasa vederii moartea sa cea cu Hristos. "Robul lui Dumnezeu, cutare" - zicem - si el numai rob al Lui nu a fost. Il declaram ca a murit moartea cea vie, de aceea se si insista la inmormantare asupra cuvintelor: "Omul -sufletul adica - nu moare, ci trece"... Nu prea trece deloc in felul acesta!

Parintele Miron Mihailescu