Prin fereastra temniţei-Editura Predania
Traducere din limba sârbă de Ionuţ şi Sladjana Gurgu
Părintele nostru între sfinţi Nicolae Velimirovici s’a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană, la 5 Ianuarie 1880. A urmat cursurile Seminarului Sf. Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicându-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema "Filosofia lui Berkeley", în 1909. La sfârşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sârbe.
În Aprilie 1915, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sârbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către nazişti pe când se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărâmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia (unde, după o execuţie în massă, a replicat spunând următoarele: "Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sârbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi…"). Mai târziu, acest "nou Gură de Aur" a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lângă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sârb Gavriil (Dozici), până la sfârşitul lui 1944.
La 14 Decembrie 1944, a fost trimis la Dahau, împreună cu Patriarhul sârb Gavriil, unde unele surse (îndeosebi istorici ai Bisericii) consemnează că a fost întemniţat şi torturat.
După război, părăseşte Iugoslavia comunistă şi imigrează în Statele Unite ale Americii, în 1946. Aici va începe să predea în cadrul câtorva seminare creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sârb Sf. Sava din Libertyville, Illinois, Mănăstirea şi Seminarul Theologic Ortodox Sf. Tihon, din South Canaan, Pennsylvania (unde a fost rector; aici a şi murit) şi Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din Crestwood, New York. A trecut la Domnul pe 18 Martie 1956.
La 19 Mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în sinaxarul de sfinţi al sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Sfântul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puţine ori, "Noul Gură de Aur al Serbiei". Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus al San Francisco-ului, care a fost în tinereţe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este "un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)… Amândoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe".
Nu trebuie să dorim moartea păcătosului, ci pocăinţa sa. Nimic nu-l îndurerează mai mult pe Domnul, cel ce pentru păcătoşi a pătimit pe Cruce, ca atunci când îi cerem moartea unui păcătos, să-l înlăture pe acesta din calea noastră. Apostolul Carp şi-a pierdut odată răbdarea şi s’a rugat lui Dumnezeu să trimită moartea asupra a doi păcătoşi: un păgân şi un lepădat de credinţă. Atunci însuşi Domnul Hristos i s’a arătat lui Carp şi i-a zis: "Loveşte-mă! Sânt gata să mă răstignesc din nou pentru mântuirea oamenilor". Sfântul Carp i-a povestit această întâmplare Sfântului Dionisie Areopagitul, care a aşternut-o pe hârtie, drept învăţătură tuturor celor din Biserică că trebuie să ne rugăm pentru mântuirea păcătoşilor, nu pentru nimicirea lor – fiindcă nici Domnul nu vrea să piară cineva, ci toţi la pocăinţă să vie (2 Petru 3:9)
Prologul de la Ohrid
Prezentarea cărţii de către Dan C. Mihăilescu la Pro TV
Fragmente
1
Am păcătuit şi ne-am luat răsplata.
L-am defăimat pe Domnul Dumnezeu, şi ne-am primit pedeapsa.
Ne-am întinat de toată fărădelegea, şi ne-am curăţit prin sânge şi lacrimi.
Am călcat în picioare tot ce-a fost sfânt pentru străbunii noştri, şi din această pricină am fost la rându-ne călcaţi.
Am avut şcoală fără credinţă, politică fără cinste, oaste fără dragoste de ţară, stat fără binecuvântarea lui Dumnezeu. De acolo ni s’a tras năruirea şcolii, a politicii, a oştirii şi a statului.
Douăzeci de ani ne-am străduit să nu fim noi înşine, de aceea străinii ne-au învăluit cu întunericul lor.
Douăzeci de ani ne-am batjocorit strămoşii pentru că se închinau Împărăţiei cereşti şi, de aceea, am pierdut şi împărăţia pământească cea leproasă. Cu ce măsură i-am măsurat pe Dumnezeu şi pe străbuni, cu aceea am fost măsuraţi.
Şi, totuşi, am fost miluiţi. Pentru ocările aduse cu gândurile şi cu cuvintele şi cu faptele, pentru ocările nemaiîntâlnite şi nenumărate aduse Înălţimii Sale Împăratul împăraţilor, Domnul Dumnezeu, vreme de douăzeci de ani întregi, am fost osândiţi la moarte. Osânda începu să fie dusă la îndeplinire, şi fiecare al optulea Sârb fu ucis. Apoi pedeapsa cu moartea se schimbă, şi am fost osândiţi la robie pe viaţă, la robie veşnică sub lanţurile nemţilor. Dar când ţara Sârbilor începu să clocotească de sângele şi de lacrimile sărmanului norod, când lumânările de la Slavă (Praznic) ale celor întemniţaţi erau aprinse de mâini vlăguite şi stinse de lacrimi, când rugăciunile pătimitorilor Sârbi mişcară îngerii şi sfinţii spre a cere mila Domnului, atunci, din nou, Atotmilostivul îmblânzi pedeapsa, şi micşoră osânda robiei pe viaţă la doi ani de robie. Pentru cei douăzeci de ani de viaţă petrecuţi în fărădelegi, norodul Sârbesc a primit doar doi ani de robie. Oare nu este aceasta dumnezeiască milă? Oare s’ar găsi pe faţa pământului vreun împărat care să rabde douăzeci de ani mustrările şi batjocorile, şi, totuşi, să-i ierte pe cei care l-au huiduit şi batjocorit? Niciodată şi nicăieri. Atâta milostenie doar la Domnul Dumnezeul nostru putem afla.
Ce cale să urmăm acum? Nu pe aceea, oricare, doar nu pe aceea pe care am mers două decenii, nu!
Ce să facem acum? Orice, numai nu ceea ce am făcut între cele două războaie mondiale.
Să nu păcătuim, ca să nu pătimim din nou.
Să nu-l batjocorim pe Împăratul Domnul Dumnezeu, ca să nu căpătăm o pedeapsă mai mare, şi poate, vai! fără de îndurare.
Să nu ne întinăm de ticăloşie, ca să nu trebuiască iarăşi să ne curăţim prin sângele şi lacrimile noastre.
Să nu călcăm cele sfinte ale străbunilor noştri, ca să nu fim din nou striviţi.
Şcoala să fie cu credinţă, politica cu cinste, oastea cu dragoste de ţară, statul cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Fiecare să se întoarcă către Dumnezeu şi către sine; nimeni să nu fie în afara lui Dumnezeu şi în afara sinelui, pentru a nu fi învăluit de înfricoşatul întuneric al străinului cu nume frumos şi îmbrăcăminte pestriţă.
Fiecare Sârb cu dragoste de ţară să se silească să câştige Împărăţia Cerurilor, căci numai în acest chip se poate păstra vreme îndelungată şi împărăţia pământească.
Când poporul nostru zicea: Dreptatea ţine ţara şi cetăţile ei, e ca şi când ar fi zis: Împărăţia Cerurilor ţine împărăţia pământească. Căci dreptatea e una din multele puteri ale Împărăţiei Cerurilor. O a doua putere este credinţa, a treia dragostea, a patra adevărul, a cincea milostenia, a şasea înţelepciunea, a şaptea curăţia, şi tot aşa – sânt aproape fără de număr şi de sfârşit.
Gândiţi-vă pe care dintre aceste puteri o aveţi, şi pe care nu o aveţi. Grăbiţi-vă să le dobândiţi pe toate. Astfel, veţi fi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru ceresc desăvârşit este. Astfel vă veţi împotrivi întunecatelor puteri ale iadului ce au stăpânit asupra ţării noastre, care multă vreme ne vor chinui în amintire, precum un vis înspăimântător. Astfel, în cele din urmă, înarmaţi cu puterile cereşti, cel mai bine veţi întări şi dragostea de ţară, şi numele vostru de creştini ortodocşi. Să vă fie în ajutor Domnul Hristos, împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.
12
Când se va scula Domnul să piarză pământul! (Isa. 2:19) Aşa îşi începe Prorocul Isaia mărturia sa adevărată. Nu precum cei ce se numesc pe sine proroci, din zilele noastre, care spun că aşa va fi, şi de fapt nu este aşa; ori că aşa se va întâmpla, şi de fapt nu se întâmplă. Isaia este un mare proroc, căruia îngerul Domnului i-a pus pe buze jarul cel ceresc, pentru a-l curăţi de toată înşelarea şi amăgirea, ca să prorocească numai ce este adevărat, ce este de la Dumnezeu. Isaia este unul dintre cei mai mari proroci din istoria neamului omenesc, căci a prorocit cele mai mari întâmplări din drama dumnezeiască a mântuirii. A prorocit naşterea Mântuitorului din Preacurata Fecioară; a prorocit purcederea neamului Său pământesc din seminţia lui Iesei şi din casa lui David, de unde se trăgeau drepţii Ioachim şi Anna, părinţii Fecioarei Maria, şi dreptul Iosif, ocrotitorul ei. A prorocit despre Înainte-mergătorul lui Hristos, Ioan Botezătorul, în chipul glasului celui ce strigă în pustie, ca vestitor al venirii lui Mesia şi pregătitor al căii pentru venirea Acestuia. A prorocit marea lucrare a lui Hristos şi a înfăţişat din vechime firea lui smerită, încredinţarea în voia Tatălui Ceresc şi blândeţea Sa atunci când a fost dus spre răstignire – ca un miel spre junghiere. În cele din urmă, a prorocit biruinţa şi slava Sa, neasemănată şi veşnică, căreia îi sântem şi noi martori, împreună cu toată lumea Creştină – căci toate acestea s’au petrecut cu adevărat, în faţa întregului Cosmos. Pentru toate acestea, Evreii, care-l vrăjmăşeau, l-au tăiat pe Isaia de viu cu fierăstrăul. Căci Evreii nu doreau împărăţia cea cerească, ci pe cea pământească, şi nu îl aşteptau pe Mesia să vină din ceruri, ci de pe pământ. Cu această ucidere, au mărit doar slava lui Isaia şi ruşinea lor.
Acest slăvit Isaia a mai prorocit şi acestea: Când se va scula [Domnul] să piarză pământul (...) se va smeri înălţarea oamenilor, şi se va înălţa Domnul singur în ziua aceea. (Isa. 2:11)
Şi în vremurile de demult s’a sculat Domnul de mai multe ori să piarză pământul, din pricina închinării la oameni în locul închinării la Dânsul, Singurul Dumnezeu; din pricina semeţilor şi trufaşilor oameni-dumnezei. Şi în vremea noastră s’a sculat Domnul şi a lovit tot pământul cu mustrarea Lui cea dreaptă, ca să frângă trufia oamenilor şi să doboare mincinoasa lor măreţie.
O asemenea sculare a lui Dumnezeu împotriva oamenilor, de care era nevoie, a urmat adesea răsculării oamenilor împotriva lui Dumnezeu. Popoarele eretice din vremea noastră L-au aşezat pe Domnul Hristos pe ultimul loc la masa acestei lumi, ca pe ultimul milog, iar la locurile de cinste i-au aşezat pe oamenii lor mari: politicieni, cărturari, filosofi, romancieri, oameni de ştiinţă, bancheri, chiar şi pe exploratori şi pe sportivi. Toate privirile acestor popoare au fost aţintite asupra acestor personalităţi, asupra acestor zei moderni, în timp ce pe Hristos, biruitorul morţii, puţini L-au luat în seamă. O astfel de răsculare sfidătoare împotriva Dumnezeului cel Preaînalt a popoarelor Creştine prin botez, dar căzute apoi în eres, nu avea cum să nu fie urmată de scularea Dumnezeului cel defăimat împotriva oamenilor şi a popoarelor ce lucrau fărădelegea. Şi, cu adevărat, s’a sculat Dumnezeu să piarză pământul. Şi nemaivăzută a fost pătimirea popoarelor pământului, în faţa ochilor noştri şi pe seama noastră. Nu numai că mai-marii pe care îi slăveau oamenii s’au arătat a fi nişte focuri stinse, la care nimeni nu mai încerca să se încălzească, ci s’au împlinit şi cele prorocite mai departe de Isaia: Că în ziua aceea va lepăda omul urâciunile sale cele de argint şi de aur, carile a făcut ca să se închine, celor deşarte şi liliecilor, ca să intre în găuri de piatră vârtoasă şi în crăpăturile pietrilor, de către faţa înfricoşării Domnului şi de slava vârtutei lui, când se va scula [El] să piarză pământul. (Isa. 2:19) Oare nu s’au împlinit întocmai acestea în războiul trecut? Oare nu s’au ascuns oamenii de pe toate continentele, şi cei din ţara noastră, în scorburile stâncilor, în prăpăstiile şi în crăpăturile pământului, ca să afle scăpare vieţii lor înaintea semănătorilor de moarte Europeni? Iar aceşti semănători de moarte sânt chiar acei mai-mari, acei idoli ai oamenilor ce stau la masa acestei lumi pe locurile din faţă şi care râd de Hristos ca de un cerşetor din colţul mesei.
Apoi, cum mai proroceşte Isaia, îşi vor sfărâma oamenii şi neamurile toţi idolii lor, de frică în faţa slavei Unuia Dumnezeului ceresc, şi îşi vor părăsi toţi dumnezeii lor mincinoşi şi nu se vor mai închina celor deşarte şi liliecilor. E limpede că prorocul înţelege aici prin "cârtiţe" [*În versiunea Sârbă a textului Scripturii folosit de Sfântul Nicolae, cuvântul grecesc mataiois ("cele deşarte") este tradus "cârtiţe." (n.ed.)] pe acei mai-mari ai oamenilor care nu vor să ştie nici de Dumnezeu, nici de împărăţia cerească, ci îi învaţă pe oameni să trăiască în întunericul acestei lumi, gândind pământeşte şi hrănindu-se cu pământ. Iar prin "lilieci," prorocul înţelege oamenii ce se tem de strălucirea lui Hristos şi se ascund în întunericul peşterilor strâmte, întunecate şi reci ale ideilor lor. În cele din urmă, Isaia încheie înfricoşata sa prorocie cu această luare-aminte: Conteniţi vouă dela omul carele răsuflă cu nările lui, căci în cine s’a socotit? (Isa. 2:22) Vrea să le spună tuturor celor ce pot să audă şi să înţeleagă, deci şi vouă, Sârbilor: Nu vă mai încredeţi în oamenii muritori şi neputincioşi. Întoarceţi-vă la Dumnezeul cel Viu, întru Care este mântuirea. Cine v’a înşelat pe voi, Sârbilor, să-l împingeţi pe Mântuitorul Hristos în colţul mesei voastre, iar locurile din faţă să le oferiţi străinilor trufaşi şi nechibzuiţi, semănătorilor de moarte? Oare iarăşi vreţi să fiţi înşelaţi? Alegeţi moartea sau viaţa. Şi să ştiţi că de vă veţi scula iarăşi împotriva lui Dumnezeu, după socoteala mincinoşilor idoli ai "culturii," se va scula şi Dumnezeu împotriva voastră. Şi atunci, copiii voştri, tremurând de frică în prăpăstiile şi în crăpăturile pământului, vor cunoaşte mărirea slavei Domnului Dumnezeu, Ziditorul şi Atotţiitorul. Dar cu preţ scump, mai scump decât cel plătit de voi. Amin.
27
Fiul moşteneşte datoriile tatălui, şi trebuie să le plătească. De nu le va plăti el, o va face fiul, nepotul sau strănepotul lui. Astfel, datoria trebuie plătită celui ce te-a împrumutat. Acesta e regula peste tot în lume, în societate. Fiul moşteneşte boala tatălui său. Dacă nu se lecuieşte de ea, atunci boala va trece la fiul său, sau la nepotul său, sau la strănepotul lui, până la a patra spiţă.
Dar dacă fiul plăteşte toate datoriile tatălui, atunci urmaşii vor fi fericiţi. Dacă fiul se vindecă de boala moştenită de la tatăl său, atunci urmaşii vor fi sănătoşi.
O, fraţii mei, veacul al XVIII-lea e tatăl veacului al XIX-lea, iar veacul al XIX-lea este tatăl veacului al XX-lea! Tatăl s’a îndatorat cu mult. Fiul nu a plătit datoriile tatălui său, ci şi mai mult s’a îndatorat, iar datoria a căzut asupra nepotului. Tatăl s’a molipsit de o boală grea, iar fiul nu a căutat să se vindece de urâcioasa boală a tatălui său, ci şi mai mult a înrăutăţit-o – şi boala l-a lovit pe nepot cu putere întreită. Nepotul este veacul al XX-lea, în care trăim noi.
Veacul al XVIII-lea a însemnat răzvrătirea împotriva bisericii şi clerului Pontifului Roman. Veacul al XIX-lea a însemnat răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu. Veacul al XX-lea înseamnă pactul cu diavolul. Datoriile au crescut, boala s’a înrăutăţit. Iar Domnul a spus că cercetează păcatele părinţilor chiar până la al treilea şi al patrulea neam. Nu vedeţi că Domnul a cercetat nepoţii din pricina păcatelor bunicilor Europei? Nu vedeţi nuiaua care loveşte nepoţii din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor?
Împăratul antihrist reprezintă începutul veacului al XIX-lea. Papa antihrist reprezintă mijlocul veacului al XIX-lea. Filosofii Europeni antihrişti, din casa de nebuni, închipuie sfârşitul veacului al XIX-lea. Bonaparte, Pius, Nietzsche. Trei nume funeste, a trei dintre cei mai greu bolnavi ai bolii moştenite.
Sânt, ei, oare, biruitorii veacului al XIX-lea? Nu, ci sânt cei mai mari purtători ai bolii moştenite din veacul al XVIII-lea. Cei mai greu bolnavi: Cezarul, Pontiful şi Filosoful – nu în vechea Romă păgână, ci în mijlocul Europei botezate! Nu sânt ei biruitorii, ci cei mai mari înfrânţi. Când Bonaparte a batjocorit în Kremlin cele sfinte, când Pius s’a proclamat fără de greşeală, când Nietzsche şi-a mărturisit deschis că este în slujba antihristului – Soarele s’a întunecat pe cer. Nu unul, ci mai mulţi să fi fost – o mie de sori! – toţi s’ar fi întunecat de tristeţe şi ruşine. Căci iată minunea nemaivăzută de lume: Împăratul atheu, Pontiful atheu şi Filosoful atheu. În vremea lui Nero, cel puţin unul din cei trei nu era atheu: filosoful.
Veacul al XVIII-lea este veacul lui Pilat: l-a osândit pe Hristos la moarte. Veacul al XIX-lea este veacul lui Caiafa: l-a răstignit pe Hristos din nou. Veacul al XX-lea este veacul Sinedriului alcătuit din Iude botezate şi din Iude nebotezate. Acel sinedriu a proclamat că Hristos este mort în veac, şi nu a înviat. Pentru ce, dar, vă miraţi, fraţilor, că s’au abătut bătăi nemaivăzute asupra omenirii Europene, bătăi până la sânge, până la os, până la măduvă – prin răscoale, revoluţii şi războaie?
Cine este, însă, biruitor, dacă nu Cezarul, Pontiful şi Filosoful Europei descreştinate?
După cuvântul lui Hristos, biruitor este mujicul Rus şi ţăranul Sârb: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. (Lc. 9:48) Cine era cel mai puţin cunoscut, cel mai puţin însemnat şi cel mai mic în veacul al XIX-lea, în veacul marelui Bonaparte, al infailibilului Pius şi al inaccesibilului Nietzsche, dacă nu mujicul Rus pelerin la sfintele lăcaşe şi ţăranul Sârb luptător împotriva Semilunii, dezrobitorul Balcanilor?
Câmp de luptă drăcesc! Cler drăcesc şi înţelepciune drăcească – aceasta este Împăratul, Papa şi Filosoful veacului al XIX-lea. Ţăranul Sârb a închipuit cele potrivnice tuturor acestora: vitejia Creştină, mucenicia Creştină şi înţelepciunea pescărească a Apostolilor. Despre el vorbesc şi cuvintele de rugăciune al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus: Mărturisescu-mă ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi ai descoperit pre ele pruncilor. (Mt. 11:25) Ce le-a descoperit Dumnezeu ţăranilor simpli? Le-a descoperit curajul bărbătesc, sfinţenia cerească şi înţelepciunea dumnezeiască. Le-a descoperit cele potrivnice Împăratului, Papei şi Filosofului din Apus, la fel de osebite precum ziua de noapte.
O, fraţii mei, fiţi alături de cei veşnic biruitori, nu de cei veşnic înfrânţi! Să fim alături de pescari şi mucenici, nu de Irod, de Pilat şi de Caiafa, atunci şi acum, în vecii vecilor. Amin.
35
Nu te lua după ce văd ochii. Căci ochii văd cele de deasupra, nu cele din adânc; văd veşmântul, nu miezul; văd actorul, nu omul; văd omul, nu pe Dumnezeu. Mintea binecuvântă vede ceea ce ochiul nu poate vedea; vede adâncurile de sub suprafaţă, vede miezul de sub veşmânt, vede omul de dincolo de actor, şi pe Dumnezeu dincolo de om. Cele ce nu se văd sânt pentru cei maturi; cele ce se văd sânt pentru copii. Toate profunzimile şi înălţimile fiinţei sânt nevăzute; tot miezul, toată esenţa şi tot rostul tuturor lucrurilor este nevăzut – nevăzut pentru ochiul simţitor, dar văzut pentru ochiul lăuntric, pentru vederea dumnezeiască din lăuntrul nostru, iar aceasta este mintea. Într’un cuvânt, ochiul trupesc vede semnele sau chipurile, iar mintea vede duhul şi rostul. Pentru ce în pilde grăieşti lor? – întrebau ucenicii pe Domnul lor. Iar El le răspunse: Pentru că vouă s’au dat a cunoaşte tainele împărăţiei cerurilor, iar acelora nu s’au dat. (Mat. 13:11) Deschişi sânt ochii lor, dar mintea nu le e deschisă. Cu ochii trupeşti privesc şi văd lucruri trupeşti, văd suprafaţa acelor lucruri, culoarea şi forma lor, dar nu sânt în stare să vadă nici miezul cel dinlăuntru, nici rostul, nici înţelesul acelor lucruri. De aceea, lor trebuie să le vorbeşti în pilde, adică în simboluri sau imagini, în descrierile înfăţişării exterioare, accesibilă ochiului. Aceasta se aseamănă hranei sugarilor. Adulţii au nevoie de o hrană mai consistentă. Omul împlinit cunoaşte tainele, căci se străduieşte neîncetat să afle cele dinlăuntru. Poveştile sânt pentru copii. Simbolismul, esteticul naturii e pentru copii. Toate acestea sânt frumoase şi fireşti. Este frumos să fii copil, şi este firesc pentru copil să se ia după ochii trupeşti şi să treacă cu vederea trupească peste suprafaţa lucrurilor. Dumnezeu iubeşte copiii. Prunc este Israil, şi eu am iubit pre el (Iosia 11:1) a zis Domnul prin prorocul Său. Dar este urât când omul în vârstă dă în mintea copiilor. Urât şi nefiresc. Apusul a dat în mintea copiilor. În aceasta stă urâciunea şi nebunia lui. În perioada sa Creştină, atunci Apusul era ortodox, el vedea cu duhul şi privea cu mintea. Însă cu cât s’a îndepărtat mai mult de adevărul şi virtuţile Creştine, cu atâta i s’a scurtat vederea duhovnicească, până ce, în veacul al XX-lea, aceasta s’a întunecat de-a binelea. Nu i-au mai rămas acum decât ochii trupeşti, pentru vederea materială. Apuseanul şi-a înarmat ochii cei trupeşti cu multe instrumente nemaiîntâlnite, pentru a vedea mai bine şi mai în amănunt lumea materială, forma şi culoarea ei, numărul, măsura şi distanţa. El se uită prin microscop şi vede viermişorii, microbii, precum nu i-a văzut nimeni, niciodată. Se uită prin telescop şi vede stelele ca şi cum ar fi deasupra hornului casei, aşa cum nimeni altul dintre oameni nu le-a mai văzut vreodată. Dar până aici; atât, şi nimic mai mult! Însă în ceea ce priveşte întreaga vedere şi pătrundere duhovnicească în miezul ascuns al lucrurilor, în rostul şi înţelesul întregii zidiri din marele cosmos de deasupra noastră, o, fraţii mei! – în această privinţă, omenirea Apuseană de astăzi e mai oarbă decât Arabia musulmană, decât India brahmanilor, decât Tibetul budist şi decât China animistă. O mai mare ruşine pentru Hristos decât aceasta, ca cei botezaţi să fie mai orbi decât cei nebotezaţi, nici că se poate. Apostolul Pavel ar fi rostit întocmai şi astăzi cele dezvăluite Galatenilor botezaţi, pentru bătrânul Apus căzut în mintea copiilor. Aşa a scris el Galatenilor: O, fără de minte Galateni, cine pre voi a zavistuit ca adevărului să nu vă plecaţi, voi înaintea ochilor cărora zugrăvit au fost Iisus Hristos întru voi răstignit? Aşa fără de minte sânteţi? Dupre ce în Duh aţi încăput, acum în trup săvârşiţi? (Gal. 3:1, 3) Şi Europa de odinioară începuse cu duhul, iar acum în trup se săvârşeşte, adică în vedere trupească, în judecată trupească, în dorinţe trupeşti şi în câştiguri trupeşti. Ca şi cum ar fi fost înşelată! Întreaga ei viaţă din vremurile noastre este cuprinsă între două dimensiuni: lungime şi lăţime. Ea ştie numai de spaţiu, adică de lungime şi lăţime. Nu ştie nici de adâncime, nici de înălţime. Din această pricină, se luptă pentru pământ, spaţiu, extindere. Pentru spaţiu, numai pentru spaţiu! De aici, război după război, şi grozăvie după grozăvie. Căci Dumnezeu nu L-a zidit pe om să fie doar o vietate în spaţiu, ci ca să pătrundă cu mintea în adâncimea tainelor, şi să se ridice cu inima la înălţimile dumnezeieşti. Războiul pentru pământ este un război împotriva adevărului. Iar războiul împotriva adevărului este un război împotriva firii dumnezeieşti şi omeneşti. O, tristeţe mai amară decât pelinul! Cât de mult suferă, se nevoiesc şi se jertfesc oamenii pentru trecătoarea şi amăgitoarea împărăţie pământească! Dacă ar fi primit să pătimească măcar a suta parte din aceste chinuri şi jertfe pentru împărăţia cea cerească, războiul de pe pământ le-ar fi fost pricină de râs în hohote! Cu greu dau doi bănuţi lui Hristos, iar templului diavolului Marte îi dau copiii şi toată avuţia! Fie ca Europa să se reboteze şi să se întoarcă spre Hristos. Să pomenească pe Preasfânta Născătoare-de-Dumnezeu şi pe cei 12 mari Apostoli, iar solzii de pe ochii ei vor cădea. Şi va fi din nou frumoasă precum era în urmă cu o mie de ani, Europa ortodoxă a lui Hristos. Şi va fi fericită, iar noi împreună cu ea. Şi se vor bucura popoarele înlăcrimate ale Europei, şi vor cânta cu noi cântare de slavă lui Dumnezeu, în vecie: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaoth, plin este cerul şi pământul de slava ta. Amin.
81
Îndrăzniţi, eu am biruit lumea (Io. 16:33) a zis Domnul Iisus Hristos, Biruitorul satanei, al păcatului şi-al morţii. Aşa le-a zis iubiţilor Săi Apostoli. Iar după Înviere, le-a mai zis: Iată eu cu voi sânt în toate zilele, până la sfârşenia veacului. (Mat. 28:20) Ţineţi minte, fraţilor, aceste două cuvinte ale lui Hristos: "Eu am biruit" şi "Eu sânt cu voi până la sfârşit." În istoria tuturor neamurilor şi seminţiilor pământului nu se aminteşte să fi îndrăznit cineva vreodată să rostească aşa cuvinte. Căci aceste cuvinte nu sânt nişte cuvinte obişnuite, ci nişte stâlpi în jurul cărora se învârte viaţa întregii omeniri.
"Eu am biruit, Eu sânt cu voi!" Auziţi acest cuvânt, Sârbilor, repetaţi-l în fiecare zi vouă şi copiilor voştri, încrustaţi-l în inimile voastre, scrieţi-l pe casele voastre. Toate dorinţele voastre cele mai bune, cele mai înalte şi cele mai trainice sânt cuprinse în aceste cuvinte. Pe cine aţi iubi mai mult decât pe Cel ce a biruit moartea, satana şi păcatul? Cine aţi vrea să fie cu voi, nedespărţit, în acest veac, în moarte şi după moarte, decât El, Cel ce a biruit toată răutatea, toată spaima şi toată neputinţa?
Să fii Creştin înseamnă să primeşti în inimă aceste două cuvinte ale Mântuitorului Hristos şi să te conduci după ele. Să fii Creştin înseamnă să birui toate răutăţile prin Hristos Biruitorul. Şi, mai ales, să fii Creştin înseamnă să ştii şi să simţi prezenţa lui Hristos celui viu şi biruitor în fiecare zi şi în fiecare ceas. Aceasta înseamnă să fii Creştin. "Eu am biruit, Eu sânt cu voi!"
Dacă Hristos este biruitor cu noi, atunci El este cu noi şi în bucurii şi în suferinţe, ca să nu slăbim şi să cădem pradă întristării şi deznădejdii, după cum spune şi înţeleptul popor Sârb: "La bine să nu te înalţi, iar la rău să nu deznădăjduieşti." Căci Hristos cel biruitor este Stăpânul nostru în toate bucuriile şi Voievodul nostru în toate suferinţele, ca să nu biruiască nici patimile, nici oamenii. Să fim ostaşi ai nebiruitului Voievod, asemenea Lui în lumină, dreptate, curăţie, smerenie şi dragoste, în aceasta stă rostul vieţii Creştine.
Aceste lucruri le-ar fi putut şti şi poporul ales al lui Dumnezeu din Vechiul Legământ, şi mai mult poporul botezat al Noului Legământ. Dar aşa cum Evreii l-au trădat pe Iahve, Domnul Atotţiitorul, şi au umblat după idoli păgâni, după vrăji şi ghicituri, aşa şi multe popoare botezate l-au trădat pe Hristos, Dumnezeu întrupat şi născut din Fecioară, şi au umblat după umbre, nimicuri, năluci şi închipuiri.
E nevoie, aşadar, de un nou început, cu un popor care să asculte de Dumnezeu. Să fie oare Sârbii acel popor? Tot trecutul lor mărturiseşte şi întăreşte aceasta. Cu adevărat, după prima sa răstignire, poporul Sârb trăieşte când înviere, când răstignire, răstignire şi iar răstignire, şi din nou răstignire. De ce? Pentru că atunci când Dumnezeu îl învie nu trăieşte precum un fiu, ci ca un rob; nu se poartă Creştineşte, ci păgâneşte; nu se poartă ca un fiu al luminii, ci ca un fiu al întunericului.
Fierarul câteodată aruncă de prima dată fierul care nu i se pare potrivit. Ia alt fier şi îl lucrează, de două, de trei ori, îl bagă în foc şi iarăşi îl bate, ca să scoată din el ceva bun. Sârbii nu ţin de primul fel, ci de al doilea. Dumnezeu nu i-a aruncat după prima călire, ci i-a băgat în foc de mai multe ori, ca scoată din ei ceva folositor şi măreţ.
Ce aşteptaţi, Sârbilor? Vreţi să fiţi aruncaţi împreună cu fierul cel vechi şi ruginit, precum deja multe alte popoare, sau vă veţi veni în fire după o trecere prin focul chinurilor şi veţi străluci ca neam al Dumnezeului celui Viu? Vreţi aceasta sau aceea? Dumnezeu va face cu voi după cum va vrea, urmând dorinţa marilor înaintaşi ai voştri iubitori de Hristos. Vă va arunca în cuptorul de foc, sub potop şi sabie străină, în peştera întunericului şi-n prăpăstiile răzvrătirii şi fărădelegii, până ce vă veţi veni în fire şi vă veţi întoarce către Dumnezeu şi către sine. Oare nu vă ruşinaţi, oare v’aţi pierdut cu totul ruşinea? Vreme de cinci sute de ani Dumnezeu v’a aruncat în foc şi v’a pus pe nicovala Lui, ca scânteile ieşite din voi să se răspândească în lumea întreagă; însă, în cele din urmă, când Domnul ţi-a dat libertatea, ai înţeles-o ca pe-un dezmăţ şi te-ai arătat ca fierul necălit, nu ca oţelul. Oare nu te ruşinezi? Dacă Dumnezeu ar fi îmblânzit cinci sute de ani fiare sălbatice, oare acestea nu s’ar fi arătat mai bune decât tine?
De aceea îţi zic: Pocăieşte-te, vino-ţi în fire, trezeşte-te, adună-te, micşorează-te, opinteşte-te, închină-te, tămâiază-te, îngrijeşte-te, ca să fii popor al lui Dumnezeu şi Dumnezeu să îţi fie părinte şi călăuză. Amin.
82
Rugăciune
Maică cea bună a lui Dumnezeu, înalţă rugăciunile şi cererile noastre la Înălţimea Sa cea vecinică, Cel fără de moarte Dumnezeul şi Împăratul Hristos, pe care ai născut şi la feciorelnicii-ţi sâni ai hrănit. Frica de Dânsul, Dreptul Judecător, a istovit toate puterile noastre, şi nu mai îndrăznim să chemăm pe El şi să-i aducem rugăciune. Călcat-am legea dragostei Sale, dispreţuit-am chinurile Sale până la sânge pentru noi, rătăcit-am în ţară străină, unde oamenii nu se osebesc de porci, nici hrana oamenilor de-a porcilor; l-am ocărât, l-am amărât, ne temem şi ne ascundem de Dânsul precum Adam când a greşit în Rai. Şi vedem acum că fără de minte am cugetat şi fără de minte am umblat. Dar precum vinovatul nu îndrăzneşte a se ruga Judecătorului, ci caută pe cei apropiaţi Lui şi-i roagă să mijlocească la Judecător, şi noi, ca nişte vinovaţi dintre cei mari, ca nişte păcătoşi dintre cei negri de păcate; ca nişte nelegiuiţi, şi încă preacurvari, ca nişte nebuni fără de minte, şi încă nemaiîntâlniţi, nu avem îndrăzneală înaintea Sa, a Dreptului Judecător, ci venim la tine, Maica cea bună a Dreptului Judecător Hristos. Soleşte pocăinţa noastră şi ale noastre rugăciuni, ca să preaslăvim pe tine, precum părinţii noştri Sârbi care ţie s’au rugat şi de la tine bucurie au primit, şi-au mărturisit şi-au întărit aceasta cu pecetea multor biserici ridicate în cinstea ta.
Ţie ne rugăm, Împărăteasă, Maică a Împăratului Hristos, du înaintea fiului tău, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, aceste rugăciuni:
Iată-ne pe noi, Doamne, toţi păcătoşii Tăi Sârbi, în duh şi adevăr, închinându-ne celor sfinte ale Tale.
Iată-ne în cetatea cea sfântă Ierusalimului, întru care proroceau David şi Prorocii întruparea Ta. Închinămu-ne Sionului Tău cel sfânt şi ne rugăm Ţie, iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte. Amin.
Iată-ne în Nazaretul cel sfânt, întru care Preasfânta Maica Ta a primit Bunavestire a măritului Arhanghel Gavriil, cum că pe Tine va zămisli de la Duhul Sfânt şi Împărat Te vei naşte, a căruia Împărăţie nu va avea sfârşit. Închinămu-ne şi ne rugăm Ţie: iartă-ne pe noi, păcătoşii, şi ne mântuieşte.
Iată-ne în peştera Vithléemului, unde oareşcând închidea David oile neînţelegătoare şi mieii săi, întru care Te-ai născut, Cuvinte al lui Dumnezeu, căruia s’au închinat păstorii şi Maghii; acolo unde steaua a strălucit şi a călăuzit către Tine, acolo unde îngerii cântau slavoslovie: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, iată-ne şi pe noi, păcătoşii Sârbi, închinându-ne Ţie şi rugându-te: greşit-am, Doamne Iisuse, iartă-ne pe noi şi ne mântuieşte.
Iată-ne pe urmele Tale, întru toate cetăţile şi satele prin care ai umblat, şi ai propoveduit bunavestire a vieţii vecinice, şi ai lucrat minuni; sărutăm fiecare urmă a Ta, îţi slăvim dumnezeirea şi ne rugăm Ţie: iartă-ne pe noi, păcătoşii Sârbi, şi ne mântuieşte.
Iată-ne la râul cel sfânt al Iordanului, întru care Te-ai botezat, şi la iezerul unde ai ales pescarii a fi Apostoli, şi pe Thavor, unde Te-ai schimbat la faţă, şi în Sion unde, la Cina cea de Taină, Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Tău o ai rânduit spre mântuire, şi în Vithania unde pe Lazăr ai înviat, şi în Biserica lui Solomon unde te-ai împotrivit făcătorilor de rele. Întru toate aceste locuri, ne închinăm Ţie şi pe Tine rugăm: iartă-ne pe noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, iartă, iartă şi mântuieşte.
Iată-ne la înfricoşata Golgotha, pe care ai fost răstignit şi cu patimi ai mărturisit arătarea Ta, şi la mormântul dintru care ai înviat, şi în Eleon, de unde Te-ai înălţat. Pretutindenea ne pocăim de păcatele noastre, pretutindenea cu pocăinţă plângem. Pe Tine slavoslovim şi Ţie ne rugăm: Doamne, iartă, miluieşte şi mântuieşte pe noi, păcătoşii Tăi Sârbi.
Nimenea nu ne poate ierta de nu ne ierţi Tu, căci am greşit Ţie. Nimenea în cer şi pe pământ nu ne poate mântui de văzutul şi nevăzutul rău, fără de Tine, Doamne, căruia s’a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Greşit-am, iartă-ne, pentru rugăciunile preacuratei Maicii Tale şi pururea Fecioarei Maria. Ţie se cuvine slavă şi slavoslovie, şi puterea şi stăpânia şi închinăciunea, de la toate neamurile şi noroadele cereşti şi pământeşti, în tot veacul şi în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.
sursa: http://www.predania.ro/c008fereastra_temnitei_fragment.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu