„Aista-i cel mai mare duhovnic al Sihăstriei”…
În Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoinţe, fiind prezent la toate slujbele de noapte şi la Sfînta Liturghie, ce se făcea dimineaţa, zi de zi, pînă prin 1994-95, cînd nu a mai putut face zilnic efortul de a veni la slujbe. De atunci şi-a luat ca nevoinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lîngă Psaltirea ce o citea toată într-o zi. Spre deosebire de Părintele Cleopa, care petrecea 10 ore pe zi la pravila de chilie, Părintele Marcu, petrecînd viaţă de linişte, stătea 13 ore pe zi la pravilă. Iar restul zilei şi al nopţii îşi petrecea vremea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului (vara, mai ales). Din două în două ceasuri pomenea vreo cîteva sute de pomelnice de la Psaltire, cam un sfert din totalul acestor pomelnice din Sihăstria. Acestea conţineau numele creştinilor (şi nu numai, căci de multe ori erau feluriţi eretici, romano-catolici, protestanţi, sectanţi, atei şi chiar păgîni) care nu se puteau pomeni la Sfînta Liturghie. Biserica, prin glasul Părinţilor, ne învaţă că cei ce trăiesc în păcate de moarte (curvii, avorturi, ucideri, înjurături de cele sfinte, necredinţă – ateism, învăţături şi practici neortodoxe ori umaniste precum radiestezie, bioenergie, yoga, şi altele de felul acesta care prin lucrarea lor aruncă în apostazie sau îndepărtează pe loc Darul Duhului Sfînt) nu se pot pomeni la Sfînta Liturghie de către preoţi, ci singură rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi, dragostea şi jertfa noastră pentru ei pot să-i întoarcă la Adevăr, de vreme ce mîntuirea, sau părtăşia permanentă cu Hristos prin Dumnezeiescul Dar, se dă doar celor ce au primit Botezul ortodox şi trăiesc bineplăcând lui Dumnezeu. Părintele Marcu lua acele cîteva sute de pomelnice ale sale din două în două ceasuri şi le pomenea. Iar faptul acesta ne lămureşte şi despre programul său de somn, anume că niciodată nu aţipea mai mult de un ceas. Şi nu trebuie să ne fie de mirare faptul că nu dormea, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi învaţă că cel ce nu vrea să piardă rugăciunea inimii trebuie să nu doarmă mai mult de unul-două ceasuri pe zi. Deşi pe cine ai fi întrebat în Sihăstria despre Părintele Marcu, nu multă lume ţi-ar fi putut spune ceva precis, de vreme ce prezenţa sa impunea întotdeauna o stare cu totul deosebită, ceea ce îi făcea pe mulţi dintre călugări şi fraţi să nu ştie ce să spună despre bătrînelul de lîngă ei. Dar răspunsul cel mai bun şi mai sincer despre aceasta este că lîngă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfinţea locul unde trăia sau unde apărea, prin simpla sa prezenţă. Iar starea aceasta nemaipomenită nu mi s-a întîmplat prea des să o întâlnesc. Îl rog pe cititor să mă creadă că trebuia să fac eforturi ca să cuget ceva rău în prezenţa sa. Se mai întîmpla uneori iernile, ca din pricina zăpezilor, să nu poată să vină la slujbe decît cu greutate, ţinut fiind în loc de reumatismul căpătat în închisoare. Îmi amintesc că avea mereu în chilie, dacă nu o sobă dogorindă, măcar un reşou sau un calorifer electric fierbinte. Aşa a fost în ianuarie 1990, cînd a rămas mai multe zile la chilie, şi pentru că avea acel dar de a cunoaşte de mai înainte cele ce vor să fie, după ce nu a mai venit vreo 10 zile la biserică, a întrebat ceva despre conducerea comunistă a ţării. Şi atunci unul din părinţii veniţi să-l vadă, a exclamat: „Fericit eşti, Părinte Marcu, că nu auzi şi nu vezi nimic din cele ce se petrec! Iată, au trecut zece zile de cînd a căzut Ceauşescu şi Partidul Comunist!” Mi-a zis, întrebîndu-l despre vederea lui Dumnezeu, că i s-a arătat Mîntuitorul Hristos de trei ori în viaţă. Şi nu mă miră acest lucru, de vreme ce între ostenelile sale duhovniceşti de zi cu zi, curăţia minţii era una din cele mai mari. Spre sfîrşitul destăinuirilor sale mi-a vorbit şi despre acest vis-vedenie de prin octombrie-noiembrie 1998: „Nu îmi mai aduc aminte în ce pericol mă aflam, dar ştiu că eram urmărit de cîteva zeci de vrăjmaşi, vreo 50-60, şi eram în biserică, în partea dreaptă, unde de obicei mai şedeam, aproape de icoana Mîntuitorului, sub fereastră. Aceste duhuri rele au venit şi în biserică şi s-au aşezat deasupra strănii cîntăreţilor din stînga, cam în dreptul Proscomidiarului. Mie mi-era frică de ele şi am început să fac închinăciuni. Cum mă aplecam, la fiecare închinăciune, cu „Doamne Iisuse” dispărea încet. Şi tot aşa, zicînd mereu, încă fiindu-mi frică, au dispărut unul cîte unul pînă s-au topit toţi. Chiar după ce au dispărut toţi, încă îmi mai era frică, pentru că lăsaseră, acolo unde şezuseră, pe perete, sus, nişte pete negre. Încă uitîndu-mă acolo, a apărut Mîntuitorul lîngă mine, fără să-mi spună nici un cuvînt; doar cu ochii îl vedeam. Îmi dădea să înţeleg că nu trebuie să-mi fie frică, pentru că El e cu mine. Şi încă fiind Mîntuitorul lîngă mine, în mijlocul bisericii, acolo unde se citeşte Apostolul, a apărut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o icoană cam de 70 pe 80 de cm, şi alta mai mică lîngă ea. Şi astfel mi-a dispărut frica. Aşa m-am trezit. A doua zi am fost la Părintele Cleopa cu o maşină şi i-am spus visul şi aceea a fost ultima mea spovedanie către sfinţia sa, mai înainte să plece dintre noi.” Probabil, cu acea ocazie, pe cînd se întorcea la chilie, Părintele Cleopa, petrecîndu-l cîţiva paşi pe Părintele Marcu, a spus celor care erau de faţă, spre a-l smeri, după cum uneori avea obiceiul să glumească bătrînul duhovnic: „Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!” Mă duceam la el cît de des apucam. Dar pentru păcatele mele, acest „cît de des” nu era nici pe departe des, de vreme ce nu m-am dăruit nevoinţelor aşa cum mă împingea Darul dumnezeiesc ce îmi călăuzea zilele cele de început ale vieţii mele călugăreşti; de aş fi făcut aceasta, nevoia de povăţuire (neînşelată de vreunul din duhurile lumii acesteia) şi înţelegere a schimbărilor ce se petreceau în sufletul meu nu m-ar fi lăsat să mă depărtez de lîngă picioarele sale. Într-o zi m-am gîndit să încerc ceea ce făcuse Sfîntul Simeon Noul Teolog, adică să mă spovedesc sfinţiei sale, care era simplu monah, de toate gîndurile şi frămîntările de peste zi. Făcînd aceasta, Părintele Marcu şi-a arătat cu adevărat măsura sa cea mare şi minunată şi m-a binecuvîntat cu răspunsuri şi dezlegări ale celor ce-mi stăteau pe suflet, dîndu-mi-le pe loc şi cu putere. Însă eu, ticălosul, nu am ştiut cum să potrivesc lucrurile ca să mă pot folosi de o aşa comoară, ci m-am ruşinat că duhovnicul ce-l aveam ar fi putut afla de astfel de lucrări duhovniceşti fără blagoslovenia sfinţiei sale, care era preot, şi s-ar fi tulburat. Şi din prostie nu am folosit mîna ce mi-a întins-o bătrînul cel cu viaţă sfîntă ca unui ucenic prea iubit. Aşa… nu am fost decît un netrebnic ascultător al unor cuvinte care au apucat să rodească în sufletul meu mult după aceea, şi poate prea puţin. Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam, îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvintează şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz. În ziua de 2 decembrie 1998 marele duhovnic al Sihăstriei, stîlpul Bisericii, cel ce prin viaţa şi cuvintele sale ţinuse credinţa vie în ţară în ultima jumătate de secol, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, a plecat la Domnul pe la două ceasuri după miezul nopţii. Pe la şase dimineaţa un părinte cu lacrimi în ochi ne-a bătut în uşa chiliei şi ne-a spus acest lucru. Am alergat la chilia părintelui Cleopa, de unde tocmai îl aduceau părinţii pe năsălie la biserică. Lucrul minunat fusese că împreună cu Ieromonahul Amfilohie de la Diaconeşti fusesem seara la Părintele Marcu, iar cînd urcam spre stupină, trecînd prin faţa chiliei Părintelui Cleopa, Părintele Amfilohie a avut acest gînd de sus să ne oprim pentru o blagoslovenie. „Cine ştie cînd pleacă Bătrînul, şi pe urmă ne pare rău că nu l-am văzut!...” Şi am intrat la cuvioşia sa tocmai cînd ieşea un preot din Piatra Neamţ. Iar după ce ne-a primit şi ne-a binecuvîntat, am plecat la Părintele Marcu. Mi-a rămas în minte privirea puţin înceţoşată a Părintelui Cleopa, faptul că vorbea foarte rar şi nu mai avea vioiciunea de altă dată. Iar acum, dimineaţa, după ce l-am prohodit pe marele duhovnic, am urcat la Părintele Marcu să-i spun despre duhovnicul său. Dar… cred că ştia deja, pentru că, deşi eram primul care veneam să-i spun că Părintele Cleopa trecuse la Domnul, nu a fost deloc surprins, ci doar şi-a făcut o cruce mare şi cu multă smerenie şi împăcare a spus: „Dumnezeu să-l ierte”. Şi m-am întrebat atunci dacă ştia ceea ce îi spuneam, şi îmi zic astăzi, cu hotărîre, de data aceasta, că, Da!, ştia de plecarea duhovnicului său, pentru că nu am văzut pe chipul său vreo tresărire, nepărînd surprins. Aşa m-am dus şi atunci, şi aşa mă duc şi acum cu gîndul la Părinţii Patericului, care vedeau pe nevoitorii din alte pustii că sînt duşi de Îngeri la ceruri şi îşi însemnau ceasul ieşirii lor. După ce pe la jumătatea lui februarie 1999 am isprăvit de scris cele ce mi le-a dictat, într-una din seri m-a întrebat: „Ştii, se spune că un monah, dacă se mîntuieşte, se mîntuiesc din cei adormiţi ai săi pînă la al şaptelea neam. Dar eu nu îmi aduc aminte să fi găsit vreo mărturie pentru acest lucru. Ai putea frăţia ta să cauţi?” Şi zicîndu-i că da, am venit după vreo două zile şi i-am spus că în Sfînta Scriptură este singurul cuvînt pe care l-am găsit (chiar dacă nu numai o dată se pomeneşte în Scripturi despre aceasta) şi i-am zis cuvîntul din Legea Veche, de la Ieşire, cap. 20, 4-6: «Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sînt în cer, sus, şi din cîte sînt pe pămînt, jos, şi din cîte sînt în apele de sub pămînt! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc pînă la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.» Atunci l-am văzut luminîndu-se la chip. Şi întrebîndu-l dacă vrea să mai caut mai departe prin cărţile ce le aveam, mi-a zis că nu, de ajuns îi este acest cuvînt. Am înţeles mai tîrziu că în vreun fel anume i se vestise de sus ziua plecării sale din această lume şi că voia să ştie ce va putea face pentru toţi cei pe care îi pomenise o viaţă întreagă. După cuvîntul Sfîntului Paisie de la Neamţ şi după al altora dintre Dumnezeieştii Părinţi, ştim că Dumnezeu nu lasă fără cercetare pe robii Săi şi pe toţi cei părtaşi Dumnezeiescului Dar îi înştiinţează din vreme despre ceasul ieşirii din această lume. Iar Biserica, prin Părinţi, îi plînge pe cei ce nu-şi cunosc ceasul ieşirii. Care, din păcate, sînt mult prea mulţi. Astfel, întrebîndu-se Sfîntul Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat dacă mulţi sînt cei pe care îi întîmpină Îngerii la ieşirea din trup, a primit de sus răspuns, zicîndu-i: „Unul la zece mii, Simeoane”. Mărturiile Părintelui Arsenie Papacioc despre Părintele Marcu Din Revista Scara, nr. 7, 2001 Mai întîi de toate cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am împrietenit pentru că eram cu mare plăcere într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sînge. Era mai mărişor decît mine cu vreo 2-3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta. Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia. A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al II-lea, i l-a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete. Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întîlnindu-ne foarte rar pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica cîte ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasă părere de om de jertfă despre Părintele Marcu faţă de mulţi cu care eram obligaţi să ne întîlnim, să trăim, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în luptă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuţie, avînd în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. Eram foarte ataşaţi de numele acesta de neam. Chiar şi Căpitanul făcea foarte mult caz că neamurile vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuţie de oameni trăitori, legionari, în afară de închisoare. Ne spuneau ei de unde ştie Căpitanul despre neamuri. Intr-adevăr, se spune în multe părţi că neamurile vor veni la Judecată şi vor fi judecate neamurile şi inşii. Deci părintele Marcu nu era un om care să fi făcut, repet, negustorie cu lupta lui. Am plecat la mănăstire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am călugărit cu multă rîvnă, că dacă nebunia pentru Hristos nu există, nu poţi să rezişti. Aici te pierzi ca să te poţi regăsi, în poziţie îngerească. Nu la multă vreme a venit la mănăstire şi Părintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M-au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, şi m-au dus la Miliţia din Suceava. L-am auzit într-o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat. Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins cît şi din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre. L-am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărît pentru Hristos; era într-o chilie alături de Părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părintele Cleopa se temea. M-a chemat printr-o scrisoare să vin să-l mărturisesc, şi m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr-o echipă atunci cînd a fost omorît Armand Călinescu; a fost şi el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contînd în lumea legionarilor de mare ţinută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă interioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi-a spus că s-a discutat că aş fi făcut şi eu parte, dar nu e adevărat. Eu i-am spus: fii liniştit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfîntul Teodor Studitul. Şi Biserica are încă nevoie de prigoane. Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, şi se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria. Îmi amintesc că ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I-am spus: n-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.” Asta era Garda de Fier, i-am spus. Ultima dată m-am întîlnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinţă. Au început să vorbească tot dintre ai noştri, pervertiţi, în cadrul reeducărilor. Era o sală mare, şi eu m-am ridicat în mijloc şi le-am spus: ce vorbiţi voi, ce ştiţi voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu în frunte – m-am repezit la ei – pentru nişte papi nenorociţi acuzaţi Biserica Lui Hristos şi virtuţile creştine. Aşa s-a terminat conferinţa şi m-am întîlnit cu părintele Marcu pe un coridor şi i-am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înţeles să aibă pururi grijă – să nu trădeze. I-am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească aspru, dacă găseşte o bucată de pîine să o mănînce. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici la Aiud nu se mai punea problema Mişcării Legionare, vroiau să ne dărîme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decît celălalt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu