Horevma - Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 3
miercuri, 23 decembrie 2009
Maicile de la Diaconesti - Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 3
Maicile de la Diaconesti - Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 3
Maicile de la Diaconesti - Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 2
Maicile de la Diaconesti - Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 2
Maicile de la Diaconesti - Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 1
Maicile de la Diaconesti - Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 1
Horevma -Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 2
Horevma -Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 2
Horevma -Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 1
Horevma -Linu-i, Doamne, Dalbe flori în Ţara Colindelor 1
luni, 14 septembrie 2009
Parintele Rafail Noica - O intamplare din lumea ortodoxa
Parintele Rafail Noica - O intamplare din lumea ortodoxa
miercuri, 26 august 2009
miercuri, 19 august 2009
Parintele Justin - Acatistul Sfintilor din inchisori 2009
Parintele Justin - Acatistul Sfintilor din inchisori 2009
marți, 11 august 2009
Ian's Reaction to the Hepatitis B Vaccine
Reactia unui copil la vaccinul pentru Hepatita B
!!!Atentie-Imaginile sunt cutremuratoare!!!
http://iansvoice.org/default.aspx
1.The Life of Ian Larsen Gromowski
Scott si cu mine am facut un documentar despre viata lui Ian prin fotografii in scopuri medicale.O fotografie a fost facuta in fiecare zi pentru a arata doctorilor schimbarile suferite.Acum,aceste fotografii pot fi folosite pentru a arata drumul sau, si pentru a ajuta la educarea oamenilor.
!!!Atentie-Imaginile sunt cutremuratoare!!!
http://iansvoice.org/default.aspx
1.The Life of Ian Larsen Gromowski
Scott si cu mine am facut un documentar despre viata lui Ian prin fotografii in scopuri medicale.O fotografie a fost facuta in fiecare zi pentru a arata doctorilor schimbarile suferite.Acum,aceste fotografii pot fi folosite pentru a arata drumul sau, si pentru a ajuta la educarea oamenilor.
DESPRE DROGURI , DESPRE DEPENDENTA DE DROGURI SI VINDECARE
DROGURI
DESPRE DROGURI , DESPRE DEPENDENTA DE DROGURI SI VINDECARE
DESPRE NARCOMANIE SI NARCOMANI
de Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev
Acest flagel este cumplit, raspandindu-se galopant in Rusia. Iata doar cateva cifre care atesta proportiile si profunzimea afectarii de droguri a societatii noastre: 2% din populatia tarii este dependenta in mod persistent de droguri; in ultimii zece ani, narcomania a crescut de 10 ori printre copii si adolescenti, incat actualmente se considera ca exista la noi peste o jumatate de milion de copii narcomani.
Voi adauga ca un singur narcoman „molipseste“ pana la alti 60 de oameni. Acest fapt este legat de difuzarea si de revinderea narcoticelor. Narcomanul face asta in principal ca sa aiba o sursa de venit constanta pentru a-si cumpara portia zilnica de drog.
As mai spune ca narcomania nu poate fi vindecata practic nicaieri in lume (terapia are succes doar in 2-3% din cazuri). Problema este ca aici avem de-a face cu o boala mai mult duhovniceasca decat trupeasca. Iar procesul tratamentului consta nu atat in utilizarea medicamentelor, cat in reeducare, in recuperare indelungata si minutioasa.
Definitie
Potrivit definitiei date de Organizatia Mondiala a Sanatatii, „narcomania reprezinta starea de intoxicatie periodica sau cronica, vatamatoare pentru om si pentru societate, produsa de consumul narcoticelor (de provenienta naturala sau artificiala)“. Conditiile a caror intrunire este necesara pentru a considera pe cineva narcoman sunt urmatoarele:
- atractia de neinvins fata de narcotice;
- toleranta crescanda (marirea dozei);
- dependenta fizica si psihica de narcotice.
Problema narcomaniei are multe aspecte. Ea este si morala, si medicala, si sociala, si juridica.
Dependenta
Impatimirea de narcotice este deja constituita dupa doua-trei luni. Deseori omul devine sclav al narcoticelor chiar dupa prima injectie. Voi mentiona aici si ca, de la inceperea consumului de substante narcotice (cum ar fi heroina), narcomanul mai traieste in medie sapte-opt ani, uneori zece-doisprezece – insa aceasta nu este viata, ci mai degraba un chin continuu.
La narcoman se dezvolta dependenta fizica si psihica de narcotice. Dependenta fizica se realizeaza in urma infiltrarii narcootravii in mecanismele profunde ale metabolismului si in procesele biochimice din organism, incat acesta ajunge sa-si pretinda portia regulata de drog. La fiecare zece-douasprezece ore, narcomanul simte dorinta de neinvins de a-si lua doza, care pana la un moment dat creste in continuu.
Daca din oarecare cauze nu poate sa-si ia drogul, narcomanul se chinuieste cumplit: il trec sudori reci, apar greata, voma, dureri articulare, senzatie de slabiciune, dureri abdominale, tremur in tot corpul. Depresia, tensiunea interioara, anxietatea sunt insotitorii obisnuiti ai abstinentei.
Dependenta psihica este o manifestare si mai grava a narcomaniei. Potrivit expresivei descrieri pe care o dau narcologii acestei stari, narcomanul simte fata de narcotice „dragoste“: ca un indragostit, el se gandeste tot timpul la obiectul dorintelor sale, asteapta mereu intalnirea cu el si nazuieste catre el, se bucura daca intalnirea este pe punctul de a avea loc, se intristeaza si se enerveaza daca ea este amanata; este gata de orice ca sa fie mereu alaturi de narcotice (S. Belogurov, 1998). Personalitatea narcomanului sufera transformari radicale.
Inca o remarca scurta: consumul de narcotice aduce vatamari foarte puternice, cateodata ireversibile, sanatatii omului. Sufera grav creierul si tot sistemul nervos, imunitatea scade, ficatul e distrus, inima slabeste. Nu exista organ ori sistem din organismul narcomanului care sa ramana neafectat. Aproximativ 80% dintre narcomani sunt infectati cu virusul hepatitei B. Cam aceeasi frecventa o are la narcodependenti infectia cu HIV.
Unde sunt radacinile narcomaniei?
Care este cauza principala a consumului de narcotice? Lipsa duhovniciei. Consumul de narcotice este un pacat comis cu buna stiinta, care cu timpul „odrasleste“ multe alte pacate. „Desfatarea“ adusa de narcotice este doar o iluzie, o amagire, insuflata jertfei omenesti de catre demon. Iubirea de placeri si imbuibarea pantecelui, iubirea desfatarilor trupesti si lenevia, inmultite cu necredinta sau cu putina credinta, cu neintelegerea pricinilor si a rosturilor pentru care traieste omul pe acest pamant – iata radacinile duhovnicesti ale narcomaniei.
In mare masura sunt vinovati parintii, care nu si-au invatat copiii credinta crestineasca (fiindca deseori sunt ei insisi necredinciosi), nu i-au deprins cu ascultarea, n-au urmarit cu ce sau cu cine isi petrece vremea fiul sau fiica lor. Si rezultatul nu s-a lasat asteptat.
Ajungem sa constatam cu groaza ca printre tineri drogurile devin in ziua de astazi ceva de „bon ton“. A te droga inseamna a fi adult, independent, modern. Din pacate, nu sunt putini cei ce gandesc asa. Multe institutii de invatamant mediu si superior ar trebui inchise pentru carantina, cu afisul: ATENTIE, NARCOMANIE! lipit la intrare.
Cateodata, in timpul consultatiei iti vine sa strigi: „Oameni! Veniti-va in fire!“ Iata doar un exemplu. La consultatie au venit o mama cu fiica ei de 15 ani. In cursul convorbirii a iesit la iveala ca fata fuma de la 11 ani, putin mai tarziu a inceput sa curveasca, iar de la 13 ani sa consume heroina. Iti ingheata sangele in vine cand auzi istorii de acest fel. Nu-ti vine sa-ti crezi urechilor – dar, vai, aceasta este cruda realitate.
Zilnic pier oameni din cauza drogurilor, in timp ce altii isi fac prima injectie din viata cu substanta ucigasa.
Asadar, sa ne amintim: cauza profunda a narcomaniei sunt pacatele si patimile. Iar alaturi de acestea se afla dracii, care il cheama pe om sa se apuce de „ac“ ori sa inghita o mana de tablete psihotrope. „Nemasurata este ura diavolului fata de neamul omenesc“, scrie episcopul Varnava (Beliaev), „pe care il arunca nu in raiul ce i-l promite, ci in iad, inca de aici, de pe pamant – si mari sunt ratacirile si nechibzuinta oamenilor care, pentru aceasta amagire, platesc cu propriile chinuri de nedescris si cu lepadarea cu voie de fericirea vesnica si adevarata!..“
Iata un alt exemplu. La consult – o femeie de varsta mijlocie cu fiul ei de 19 ani. Ea era deprimata, glasul – intretaiat de lacrimi. In familie – necaz. Fiul – narcoman. „Vechimea“ in consumul de narcotice – doi ani. Alexei – asa il chema pe baiat – a spus ca la inceput, „ca toti“(!) din anturajul sau, a fumat marijuana – din ce in ce mai mult. Odata, dupa un concert de muzica rock, niste cunoscuti i-au propus sa se injecteze. In scurt timp nu mai putea fara heroina, „s-a legat de ac“ puternic...
In continuare, istorisirea lui Alexei si completarile mamei lui au calchiat cu exactitate relatarile multor narcomani carora am avut prilejul, de-a lungul anilor de munca, sa le dau ajutor psihoterapeutic. Iata unele detalii ale acestei istorisiri: inselarea la nesfarsit a parintilor; discutii misterioase la telefon, dupa care urma disparitia de acasa; vinderea lucrurilor personale, apoi furarea de la parinti a unor obiecte de pret si bani; inrairea; depresii nemotivate sau stari de excitatie; restrangerea la minimum a intereselor; slabire; crize de astenie; insomnie; imposibilitatea de a invata sau de a munci undeva in momentul respectiv, din pricina starii psihice si a felului in care se simteau.
Alexei a reusit mult timp sa ascunda de parinti impatimirea sa pierzatoare. Acestia au aflat ca fiul lor este narcoman descoperindu-l in camera sa in stare de soc, datorata unei supradoze de heroina. Era galben tot, aproape ca nu mai respira. Daca Salvarea n-ar fi ajuns la timp, sansele lui de a ramane in viata ar fi fost practic nule. Alexei a fost realmente smuls din ghearele mortii...
Incercarile parintilor de a-si smulge fiul din intunericul drogurilor au dat, din fericire, unele rezultate pozitive. Alexei a hotarat s-o rupa cu drogurile, constientizand perfect durerea, suferintele si greutatile pe care avea sa le intampine in drumul spre insanatosire. Obisnuitele canale de difuzare a otravii si „prietenii“ n-au fost usor de biruit. De pilda, oamenii de la care pana mai ieri cumpara narcoticul au inceput sa i-l propuna practic pe nimic. „Ia cu incredere“, spuneau ei, „o sa-mi dai dupa aia“. Acesti oameni nu ii dadeau pace nici in spital. Parintii lui Alexei au ramas stupefiati de tupeul si de lipsa de scrupule a narcotraficantilor. Numai cu timpul, dupa ce Alexei a fost mutat la niste rude din celalalt capat al orasului, a slabit presiunea lor.
Tratamentul in narcodispensar a adus, potrivit spuselor lui Alexei, doar o imbunatatire neinsemnata a felului in care se simtea. A indurat cu greu despartirea de droguri. I s-au facut perfuzii, i s-au dat vitamine, sedative – insa atractia spre narcotic a ramas irezistibila, sufleteste se simtea groaznic, intreaga lume i se parea cenusie, amorfa, oribila. La o saptamana dupa iesirea din spital, n-a rezistat si si-a facut o injectie cu heroina. Fundatura.
Citind un anunt in ziar, parintii au mers cu el la un centru narcologic particular. O saptamana de internare costa peste cinci sute de dolari. Accentul in terapie era pus pe folosirea nu stiu caror „medicamente scumpe si foarte eficace“... Dupa tratamentul in acest centru n-a rezistat fara narcotice decat trei saptamani. Si iarasi a cazut. Toti erau deznadajduiti...
Si numai dupa catva timp Alexei si parintii lui si-au amintit de Dumnezeu, de faptul ca au fost botezati intru Ortodoxie. Nu le mai ramanea decat nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu. Tocmai aceste ganduri i-au adus in Biserica. Totodata, au facut apel la specialisti, la medici si psihiatri ortodocsi.
Cred ca, daca Alexei va ramane statornic in dorinta de a termina cu narcoticele, iar pocainta lui va fi sincera si adanca, Domnul Isi va arata negresit mila catre el. Convingerea mea este intarita de numeroase cazuri de vindecare, cand oameni care aveau chiar „vechime“ mare in consumul de droguri au rupt-o cu ele. I-a izbavit un singur lucru: credinta in Dumnezeu. Iar acesteia i-au urmat si lupta cu pacatul, si silinta de sine, si rugaciunea, si pocainta, si nazuinta catre evlavie. Este neaparata nevoie de suferinta, de rabdare, de osteneala. Aceasta este, daca vreti, o mica jertfa adusa lui Dumnezeu pentru pacate. Iar Domnul va primi aceasta jertfa si va da harul Sau, care va vindeca toata patima si neputinta.
Este nepretuita si participarea rudelor, a apropiatilor la izbavirea celui suferind de narcomanie. Aici intra si rugaciunea pentru el, si sprijinul moral, dragostea si mila fata de el. Trebuie gasit si dezvoltat in sufletul suferindului tot ce este mai bun. Este important ca cel tratat sa nu se inchida in sine, sa simta caldura duhovniceasca, grija si interes pentru soarta lui din partea celor apropiati si a prietenilor.
Iata inca un sfat. Daca ati aflat ca odrasla dumneavoastra a inceput sa consume droguri, nu fiti agresivi: dati-i de inteles ca va este drag si ca vreti sa il ajutati.
Faptele striga
Deosebit de alarmanta este sanatatea sufleteasca si trupeasca a generatiei adolescente. Diluarea principiilor morale in societate, conditiile sociale dificile, puterea de cumparare scazuta si multe altele au cazut ca o grea povara asupra sufletelor fragile de copii.
Din trei-patru familii, una „scartaie din toate incheieturile“. Parintii multor copii abuzeaza de bautura, deseori se intalnesc mame alcoolice. Varsta la care incepe fumatul a coborat pana la limita de 10 ani la baieti si 12 ani la fete.
Nimeni nu se mai mira azi de faptul ca intre scolari au loc cu gramada relatii sexuale. Bolile venerice la adolescenti, prostitutia infantila sunt, vai, jalnice semne ale vremii noastre. Peste tot in mass-media sunt prezentate corpuri goale. Programele TV sunt „decorate“ cu titluri monstruoase, care acopera violenta, desfraul, ocultismul. Din 1986 pana in 1995 nivelul sinuciderilor la noi in tara a crescut cu 79%. In perioada reformelor, in fiecare an si-au pus capat zilelor mai mult de 60 de mii de rusi – un oras intreg de sinucigasi – in timp ce omorati de altii au fost doar 30 de mii. Si, lucru deosebit de tragic, in primul rand a crescut numarul sinuciderilor la tinerii intre 20 si 24 de ani: de 2,9 ori. La celelalte grupe de varsta ale populatiei adulte, factorul de crestere a fost intre 1,6 si 1,8.
Nivelul delincventei generale a crescut din 1987 pana in 1996 de 2,2 ori. Numarul casatoriilor a scazut in aceeasi perioada cu 17%, in timp ce numarul divorturilor a crescut cu 21%. Numarul copiilor nelegitimi a crescut intre 1985 si 1995 cu 76%. Convulsiile sociale din tara au nascut copii ai strazii. Indicatorii delincventei la minori cunosc cote inalte. Potrivit datelor Ministerului de Interne al Federatiei Ruse, la inceputul anului 1995 erau 50 de mii de copii ai strazii, iar 620 de mii de adolescenti aveau cazier la militie (datele sunt citate dupa profesorul N. Gundarov).
Ca urmare a faptelor sus-mentionate, statistica este trista: aproximativ 80% dintre copiii din tara noastra au nevoie de asistenta medico-psihologica. Din 35 de milioane de copii (in varsta de pana la 16 ani), aproximativ un milion sunt invalizi. Adica fiecare al 35-lea copil! Dintre tinerii care au fost declarati inapti pentru satisfacerea stagiului militar din motive de sanatate, 47 de procente erau reprezentate de cei bolnavi psihic.
Raspandirea afectiunilor neuropsihice de granita la copii si adolescenti a ajuns la cote fara precedent: 79%. Nervozitatea, excitabilitatea crescuta, labilitatea emotionala, tendinta spre conflicte, deteriorarea somnului sunt simptome tipice, care se intalnesc la 8 din 10 copii. Iata niste date ce inspaimanta: 20% din numarul total de sinucideri sunt comise de copii si adolescenti. Iar acum, statistica sinuciderilor la copii si adolescenti in anul 1996: 5-14 ani – 2756 de persoane; 14-19 ani – 2358 de persoane.
Cu totul, 5114 copii au facut acest pas cumplit, ireversibil. Si acestea sunt numai datele oficiale. In 92% din cazuri, sinuciderile au fost comise de copii din familii destramate.
Jumatate dintre fetele si baietii de 13 ani consuma deja alcool.
Fiecare al 10-lea avort este facut de o adolescenta.
Au aparut adolescenti-criminali in serie, lucru fara precedent in psihiatria judiciara. Putem numai sa presupunem cat de monstruos este nivelul de agresivitate din societatea noastra, de vreme ce el se reflecta in asemenea fenomene.
Pentru copii, incercarile incep de la cea mai frageda varsta. Iata cateva randuri din scrisoarea unei tinere mame: „Copiilor li s-a furat copilaria. «Multumita» televiziunii si mijloacelor de informare in masa, copiii mici stiu deja ce este sexul, cum si cu cine poti face sex. Cand vor creste, oare vor mai putea sa inteleaga ce este dragostea? Uitati-va ce desene animate li se prezinta copiilor. Pana si titlurile iti dau fiori: «Trasnitul», «Razboiul stelelor» si asa mai departe. Filme imorale si pline de ignoranta. Nu demult au prezentat desenul animat «Toti ajung in rai». Esenta acestui film: nu trebuie sa muncesti, trebuie sa joci jocuri de noroc pana ce castigi, iar in calitate de divertisment cultural apar fetele de la cabaret. Oare la noi copiii sunt mutilati dinadins? Si ce jucarii sunt in comert: luptatori ninja, extraterestri, roboti s.a.m.d. Pentru ce? Ce aduc aceste jucarii copiilor?“ Din pacate, autorul randurilor de fata primeste multe asemenea scrisori, si in fiecare din ele rasuna durerea si amaraciunea parintilor pentru ceea ce se petrece in jurul nostru.
Iata rezultatele unui studiu interesant, realizat de departamentele de politie si de educatie a populatiei din orasul Fullerton, statul California (S.U.A.), in martie 1988:
Principalele probleme din scoala in 1940:
1. Elevii vorbesc in timpul orelor;
2. Mesteca guma;
3. Fac galagie;
4. Alearga pe coridoare;
5. Nu respecta ordinea la randuri;
6. Se imbraca in mod nereglementar;
7. Se cearta in clasa.
Principalele probleme din scoala in 1988:
1. Consumul de droguri;
2. Consumul de alcool;
3. Graviditatea;
4. Sinuciderile;
5. Violurile;
6. Talhariile;
7. Bataile.
Comentariile sunt de prisos. Trebuie subliniat in mod special faptul ca aceste infricosatoare metamorfoze au avut loc in mai putin de 50 de ani, in timpul dezvoltarii vertiginoase in S.U.A. a materialismului. Credem ca acest rezultat este firesc in orice societate bazata pe conceptii materialiste. Sunt deja mai mult de 10 ani de cand modul proamerican de viata ne este bagat pe gat noua si copiilor nostri. La ce va duce asta? Prognoza care se intrevede nu este prea mangaietoare.
In mass-media – violenta si sexualitate. Activitatea sectantilor „de toate culorile“ este orientata spre subminarea valorilor duhovnicesti ale natiei.
Copiii sunt viitorul nostru! Cum va fi acest viitor?
Nu va lasati cumparati! (cuvant catre adolescenti, dupa diverse publicatii ortodoxe)
Copii! Jugul sub care sunteti bagati acum e mai cumplit decat cel tataresc. Tatarii au vandut ca robi pe pietele Asiei si Europei mii si mii de compatrioti ai nostri. Acum insa, fetele noastre nu mai sunt duse in robie de tatari, ci de asa-numita „cultura de masa“. Frangand impotrivirea rusinii firesti, aceasta dobandeste rezultate mai cumplite decat focul si sabia. Adolescentii incep sa nu mai dea doi bani pe fecioria si curatia date de Dumnezeu si firesti pentru orice om, sortindu-si sufletul si trupul unor chinuri cu neputinta de ocolit. Si baietii, si fetele se spurca cu tutun si injuraturi. Rasuna vorbele porcoase si muzica draceasca. Cinismul, nerusinarea, desfraul, cruzimea, narcomania de toate felurile au devenit fenomene de masa printre adolescenti. Copiii sunt provocati la pacat prin cultura pacatului, pentru ca noua generatie sa fie transformata in dobitoace incapabile de intemeierea unei familii normale, de efort creator, productiv, de apararea Patriei.
A te lua dupa „toata lumea“ inseamna pentru adolescentii contemporani ceea ce insemna pentru cei din secolul al XIV-lea a fi luat rob de salbaticii Hoardei pentru a fi vandut pe piata sclavilor. NU VA LASATI CUMPARATI!
Copii! Dusmanii tarii noastre s-au straduit sute de ani sa cucereasca tara noastra cu focul si cu sabia, insa de fiecare data au fost infranti cu rusine si si-au gasit mormantul pe nesfarsitele campii rusesti. Acum vor sa ne duca de pe pamantul nostru sub ochii ingaduitori si nepasatori ai adultilor, cu complicitatea tradatoare a autoritatilor. Acum vor sa nimiceasca poporul nostru nu cu armele, ci cu desfraul, cu pornografia, cu drogurile, cu tutunul si cu votca – asa cum stramosii lor i-au nimicit pe indienii americani.
Nu va lasati! Nu puneti mana pe josnicele reviste finantate din strainatate si pe toate celelalte scarbosenii ce urmaresc un singur scop: sa-i lipseasca pe toti viitorii miri si pe toate viitoarele mirese de casatoria intemeiata pe dragoste si credinciosie, transformandu-i in „parteneri“ si „partenere“ de 13-16 ani, „inzestrandu-i“ in acest scop cu instructiuni ilustrate, facand reclama acestor reviste la radio si la TV. Nu va uitati la filmele si reclamele desfranate, pline cu scene de dezmat si de violenta. Amintiti-va: cine priveste cu placere o scena de pacat de moarte, se face partas la el.
Copii! Numai Credinta, Biserica si dragostea de Patrie va pot da orientarea corecta in viata. Aceasta a fost orientarea dupa care s-au calauzit toti oamenii mari ai tarii noastre: toata cultura si statalitatea autentica s-au cladit la noi pe credinta crestineasca. Fie veti deveni crestini prin viata si faptele voastre, fie veti ajunge lepadaturi duhovnicesti, consumatori de „Playboy“ si de narcotice, turma cinica si marsava. Asa vor sa va faca Satana si dusmanii Patriei noastre. Dar voi impotriviti-va lor cu credinta, pentru sfintenie, pentru curatie si pentru dragostea adevarata! Dumnezeu, Preacurata Lui Maica si Sfintii toti va vor ajuta in aceasta nevointa.
In legatura cu desantata propaganda prin mass-media – prin televiziune si alte mijloace – a informatiilor privitoare la curvie si la desfrau, adica la legatura trupeasca nelegiuita ascunsa sub numele de „dragoste“ si de „cunostinte“, Biserica Ortodoxa este nevoita sa aminteasca baietilor si fetelor despre nevoia de a-si pazi nevinovatia si fecioria ca pe o „sfanta a sfintelor“ a personalitatii lor, ca pe lumina ochilor, pana la intrarea in casatoria legiuita. Amintiti-va ca rusinea, puterea de a te infrana de la satisfacerea poftelor trupesti, existenta casatoriei, prezenta religiei nu sunt idei abstracte, ci ceea ce il deosebesc pe om de animal.
Legatura trupeasca nelegiuita, in afara casatoriei, este pacat impotriva celei de-a Saptea Porunci si, alaturi de omor, intra in randul celor mai grele pacate de moarte, care omoara de vii sufletul si trupul!
Molipsindu-va de o boala rusinoasa (acestea sunt peste douazeci si nu exista nici un mijloc garantat de aparare impotriva lor pentru desfranati) sau facand un avort, puteti deveni neroditori pentru toata viata, pierzand astfel pentru totdeauna bucuria de a fi tata sau mama, ceea ce s-a intamplat deja cu un sfert din generatia mai in varsta – sunt atatea casatorii neroditoare acum tocmai din pricina acestor pacate. Aceasta fara a mai vorbi de faptul ca avortul, la orice varsta a produsului de conceptie ar fi fost facut, e o adevarata crima, iar curvia micsoreaza capacitatile mintale si creatoare.
Raspandirea acestui fel de pacat si nepasarea aproape generala fata de el, impunerea lui ca standard general nu justifica nicidecum in fata lui Dumnezeu pe cel sau pe cea care curveste. La Infricosatoarea Judecata, fiecare va raspunde pentru sine.
Iubite prieten! Adu-ti aminte ca Domnul ne-a dat cea mai bogata tara din lume, ca faci parte dintr-un popor care a creat o mare cultura, o minunata literatura, care a dat nastere unei multimi de savanti dintre cei mai mari, care a iesit biruitor in razboaie, si-a pastrat credinta si a dat lumii numerosi sfinti – si asta datorita puterii duhului stramosilor nostri, care ti-au lasat inteleptul proverb: „PAZESTE CINSTEA DIN TINERETE!“
In timpul consultului medical...
Intrebare: Fiul meu este narcoman. Exista clinici unde in cateva zile, cu ajutorul a diverse medicamente, sunt indepartate fenomenele de criza, este normalizat felul in care se simte bolnavul. Dar mai departe?
Principalul este nazuinta sincera, profunda, neclintita a fiului dumneavoastra de a o rupe cu drogurile. Narcomania este o boala la baza careia se afla pacatul constient al consumului de substante narcotice – iar Domnul iarta pacatele celor care se pocaiesc cu sinceritate.
Pacatele se vindeca in spitalul duhovnicesc, care este Biserica lui Hristos, prin Sfanta Taina a Spovedaniei, cand sufletul se marturiseste inaintea Crucii si a Evangheliei. Alta cale de vindecare nu exista. In rugaciunea pe care preotul o rosteste inainte de spovedanie auzim ca am venit la doctor si ca trebuie sa nu plecam nevindecati.
Adanca pocainta pentru pacatele savarsite, rugaciunea catre Doctorul Atotmilostiv al sufletelor si al trupurilor noastre, catre Preacurata Lui Maica si catre Sfintii lui Dumnezeu sunt primul pas spre vindecare: asta in cazul cand fiul dumneavoastra este botezat si daca in inima lui exista o scanteie de credinta crestineasca, de nadejde in mila Domnului. Iar daca nu, acesta este scopul catre care trebuie, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa tindeti.
Medicii sau psihologii cu experienta, preparatele medicamentoase si metodele psihoterapeutice (aplicate in mod moral) sunt doar un auxiliar, adeseori necesar si eficace. Dar nu mai mult.
Frecvent, cauza recaderii in dependenta de droguri sunt „prietenii de seringa“. De acest anturaj bolnavul trebuie s-o rupa fara intarziere. Stiu ca nu este usor de facut asta, dar este indispensabil. Mai ales la inceput trebuie sa stati mai mult cu fiul dumneavoastra, sa-l paziti literalmente.
Nu cumva, Doamne fereste, sa cereti „ajutorul“ vindecatorilor ocultisti si hipnotizatorilor de tot felul.
Intrebare: Se cunosc semne care pot sa ne indice consumul de droguri la un adolescent?
Se cunosc semne de acest fel. Ele pot fi clasificate in cateva grupe:
Semne fiziologice: paloarea pielii; pupile dilatate sau, dimpotriva, contractate; ochii inrositi sau tulburi; vorbire lenta, incoerenta; pierderea poftei de mancare, pierderea in greutate sau, din contra, apetitul exagerat; tusea cronica; proasta coordonare a miscarilor (clatinare sau poticnire)
Semne comportamentale: excitatia sau moleseala fara motiv aparent; indiferenta crescanda fata de toate; disparitii de acasa; absente nemotivate la scoala; deteriorarea memoriei si a atentiei; insomnia; deasa si nemotivata rasturnare a dispozitiei; scaderea succeselor scolare; cereri constante de „finantare“; disparitia din casa a banilor, a obiectelor de valoare, a cartilor, a hainelor, a ornamentelor; dese convorbiri telefonice; aspectul neingrijit
Semne evidente: urme de injectii; hartii si bancnote rasucite in forma de tubulet; lingurite ascutite, capsule, sticlute, cutii din tabla; cutii de medicamente cu actiune somnifera sau sedativa.
Nu o data am auzit la consultatie ceva de acest gen: „Pai, doar din cand in cand fumez «iarba» (marijuana). Heroina nu folosesc si nici n-am de gand. Si narcoman nu ma consider. Narcomani sunt altii...“ Asemenea logica este pacatoasa si gresita. Sufletul unui asemenea om este tot in robia patimilor, numai ca omul nu-si da seama inca, din pacate. Psihicul si sanatatea sufera din greu, desi poate nu ca la cei dependenti de heroina. Voi mai spune ca cei ce consuma marijuana, ecstasy si alte narcotice „usoare“ (cred ei) isi asteapta randul la heroina. Este doar o problema de timp.
La consult vine o familie...
Iata un exemplu de relatii intrafamiliale de care intalnim deseori in practica. La consult vine o familie: mama, tatal si fiul lor de 22 de ani, care se drogheaza. „Vechimea“ in consumul narcoticelor: doi ani. In timpul consultului a vorbit mai mult mama. Aceasta povestea cu multa emotie si insistenta. Caracterizandu-si fiul, nu era deloc selectiva in expresii (si asta in fata lui!). Tentativele acestuia de a intra in discutie erau curmate de ea in mod dur. „Stai jos si taci. Ce-ai mai putea tu sa spui?!“ – cam asa i se adresa.
Tatal sedea in fotoliu indiferent, se uita periodic la ceas si arata prin toata infatisarea sa ca, una peste alta, ii e totuna. Bineinteles, din punctul lui de vedere ar fi fost bine ca fiul sa se descurce fara droguri, dar in mod evident nu era interesat sa faca o schimbare in propria viata de dragul lui. Nici problemele duhovnicesti nu pareau sa-l intereseze. A fost vorba sa vina la consult toata familia, a venit si el – dar nu mai mult decat atat.
Pentru o vreme, am lasat in mod deliberat sa-mi scape initiativa. Era important sa observ familia in cauza, sa-i las sa se manifeste.
Lasand deoparte o serie de amanunte ale intalnirii noastre, ma voi opri asupra unui singur moment important. Cand am ramas singur cu tanarul, acesta mi-a spus pe fata: „Iti faci injectie si nu mai auzi nimic... Si mama nu ma mai poate «atinge»“.
In cazul dat, comportamentul autoritar, sufocant al mamei, cu toata dorinta ei de a-si ajuta fiul, n-a facut altceva decat sa-l afunde pe acesta si mai adanc in situatia lui nenorocita. Iar tatal... pur si simplu s-a instrainat din proprie initiativa.
Greseli si rataciri tipice care apar in cursul recuperarii
1. Lipsa unei lupte reale cu pacatul – din lenevie, nepasare s.a. Lipsa dorintei de schimbare in bine.
2. Nadajduirea in sine: „O sa ma descurc singur“, „N-am nevoie de ajutor“ s.a.m.d.
3. Nerenuntarea la tovarasia „prietenilor“ dependenti de droguri, deasa ramanere in mijlocul lor.
4. Dorinta de a obtine rezultate imediate (duhovnicesti, clinice s.a.) si dezamagirea daca aceasta nu se intampla.
5. Minciuna. Incercarile de a parea mai bun decat in realitate. Tainuirea consumului de narcotice.
6. Accentul pe mijloacele medicale de tratament, in conditiile in care asistenta medicala are o mica pondere in ansamblul masurilor de recuperare si se limiteaza doar la indepartarea sindromului de abstinenta.
7. „Scopul scuza mijloacele“, altfel spus tratament cu orice pret. Sub aceasta deviza, cei suferinzi de narcomanie devin prada diferitilor ocultisti, sectari sau pur si simplu schimba o patima cu alta (curvia, lacomia, jocurile de noroc s.a.m.d.).
Din corespondenta cu cititorii
„Stimate Dmitri Aleksandrovici!
Am citit cartea dumneavoastra «Din jurnalul unui psihiatru ortodox». Capitolul intitulat «Despre narcomanie si narcomani» mi-a insuflat nadejde si incredere ca am apucat-o pe drumul bun, mantuind viata si sufletul fiului nostru. Amarul familiei noastre este la fel de mare si indelung ca si necazul familiei despre care este vorba in cartea dumneavoastra.
Sunt deja patru ani de cand fiul nostru este narcoman. Nu o data s-a tratat si in centre de narcologie particulare, si la spitalul narcologic. Cea mai mare pauza in consumul de heroina a tinut 10 luni, dupa care i s-a nascut o fetita (este casatorit). Fetita are acum opt luni.
Fiul nostru este din nou «pe ac». Casatoria este in pragul destramarii. Domnul a facut sa ma intalnesc cu o femeie profund religioasa, care m-a sfatuit sa cer ajutorul lui Dumnezeu.
Dupa viata pacatoasa, patimasa pe care am trait-o, am revenit in Biserica, ma impartasesc, ma rog pentru fiul meu, am luat binecuvantare de la parintele sa postesc. Fiul a inceput sa-si constientizeze pacatul, varsa lacrimi de pocainta, dar deocamdata insanatosirea duhovniceasca merge foarte incet si cu poticniri. Eu insami sunt de-abia la inceputul caii duhovnicesti, nu sunt tare in Credinta si exista multe lucruri pe care nu pot sa i le lamuresc. As vrea sa apelez la ajutorul unor medici si psihologi ortodocsi in vederea intaririi fiului meu in Credinta si in nadejdea in Domnul.
A.P.“
Aceasta este doar una dintre numeroasele scrisori privitoare la narcomanie pe care le-am primit in ultimele luni. Ajutandu-i pe cei ce sufera de narcomanie, am observat urmatorul aspect. Primii vin la consult parintii. Cu glasuri tremuratoare, cu lacrimi in ochi. In familie – amar: fiul sau fiica consuma droguri. „Ce-i de facut? Cine poate sa ne scape copiii?“ – aceste intrebari sunt pur si simplu intiparite pe fetele si in inimile lor frante de durere.
Dupa scurte convorbiri, se clarifica de regula faptul ca viata duhovniceasca a parintilor s-a terminat dupa ce au primit Botezul, fara a fi apucat macar sa inceapa. Sau parintii nici nu sunt botezati. In mod corespunzator, si copiii lor au fost educati intr-o atmosfera lipsita de duhovnicie. Practic, nici unul dintre ei nu s-a gandit vreodata la faptul ca pacatuiesc greu. De Dumnezeu, de Biserica si-au amintit doar cand problema s-a pus clar si transant: ori viata, ori moartea grabnica.
In mare masura sunt vinovati parintii, care nu si-au invatat copiii sa vietuiasca crestineste, nu s-au ocupat de educatia lor, insuflandu-le adevaratele valori – valorile duhovnicesti. Rezultatul nu a intarziat sa apara.
Sa ne intoarcem insa la consult. Odrasla narcomana nu vine aproape niciodata impreuna cu parintii de prima data. „Inca nu este «copt»“, spun ei.
Altii isi conving parintii ca se vor lasa singuri de injectii, fara ajutorul nimanui – dar promisiunile lor raman, din pacate, vorbe goale.
Dupa clarificarea unei serii de amanunte indispensabile pentru recuperare si inainte sa aiba loc intalnirea cu preotul, recomand sa se inceapa insanatosirea duhovniceasca a mediului din jurul narcomanului. Aceste sfaturi sunt date parintilor, fiind cunoscute fiecarui ortodox. Care anume? A se face pocainta, a se deprinde cu rugaciunea, a posti, a merge la slujbe, a se cununa religios, a sfinti locuinta. Intr-un cuvant, trebuie sa li se spuna ca este nevoie sa fie cu Dumnezeu, sa se roage Lui, sa se pocaiasca de pacatele lor.
Imi amintesc cuvintele unui tanar: „Am venit aici (este vorba de un centru ortodox de recuperare – n. a.) ca sa primim ajutor, si am dobandit o noua conceptie despre lume, am dobandit Ortodoxia“.
Repet: boala narcomaniei este o boala ce tine de pacat. Ea nu poate fi biruita cu scalpelul chirurgului, cu raza laser sau cu tablete „tari“.
Inca ceva: cu ajutorul lui Dumnezeu, narcomanul poate fi facut destul de repede s-o termine cu drogurile, daca vrea cu adevarat asta. Cel mai greu este sa fie tinut in starea aceasta, sa fie invinsa dependenta cea pierzatoare. Memoria va pastra inca multa vreme in „magazia“ sa „dulceata“ pacatului, si poftele pacatoase de-abia asteapta prilejul sa intunece judecata. Insa Harul Dumnezeiesc va veni in ajutor, vindecand toata neputinta si patima. Trebuie doar ca bolnavul sa inseteze de acest Har, sa nu uite de suflet, sa nu paraseasca Biserica lui Hristos.
Inca o marturisire: „De trei ori m-am tratat in spital, dar nu mi-a ajutat, desi exista spitale ca lumea si doctori foarte buni. Unul dintre ei mi-a zis: «Sunt deja saisprezece ani de cand ma chinuiesc cu problema asta, dar...» Faci ciclul de tratament medicamentos, care tine patruzeci de zile, pe urma... pleci incotro vezi cu ochii.
Toti cunoscutii mei credeau ca sunt terminat. Ultima data cand am zacut in spital am vazut ca multi isi fac injectii cu drog si acolo. Prin sectie umblau din mana in mana doua seringi, si cine vroia se folosea de ele. Va imaginati cate boli venerice si cati infectati cu SIDA?! Am vazut cu ochii mei cum doi sanitari i-au rasucit mainile unui baiat, zicand: «Scuza-ne, dar ai SIDA».
Am facut cerere la seful de sectie, in care aratam ca nu cred ca este potrivit sa ma tratez in asemenea conditii... Si iar am inceput sa ma «intep».
Acum sunt noua luni de cand stau departe de drog. Am inteles ca narcoticele sunt lucru dracesc. Daca omul intelege ca este neputincios, bolnav, daca se pocaieste cu adevarat pentru asta, Domnul il va auzi.
N.O.“
Iata un alt exemplu, diametral opus.
Parintii unui tanar care consuma narcotice l-au trimis la pescuit de crabi in Kamceatka. Conditii aspre: pe vas – disciplina de fier, narcotice – de unde? Greu de crezut, dar tanarul a rezistat fara heroina vreme de patru ani (perioada de timp prevazuta in contractul de angajare), a castigat bani buni, s-a intors acasa si... a dublat doza de narcotice fata de cea de dinainte.
Parintii si cunoscutii erau literalmente in stare de soc. Li se paruse ca problema drogurilor e stearsa de pe ordinea de zi – si deodata asa ceva! Dupa parerea mea, asta s-a intamplat pentru ca tanarul in cauza n-a schimbat nimic in sufletul sau ca sa dezradacineze boala. Pur si simplu a asteptat cu rabdare terminarea contractului si totul s-a intors in fagasul de mai inainte.
Despre ajutorul trimis de Dumnezeu narcomanilor care s-au pocait
„Am «stat» pe heroina un an si jumatate. A fost cea mai crunta perioada din viata mea. Am pierdut tot: parinti, prieteni, omul iubit... Si, principalul, m-am pierdut pe mine insami, mi-am pierdut SUFLETUL!
Nu-mi trebuia nimic. Toata energia mea se indrepta spre cautarea dozei urmatoare. Imi inselam parintii, oamenii apropiati. Era un cosmar. Nu mi-a ramas decat sa astept sfarsitul tuturor acestor chinuri. Narcoticele m-au terminat, mi-au pierdut sufletul.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, acum traiesc fara narcotice. Asta nu este altceva decat o minune. Doar Domnul poate sa ne izbaveasca din acest adanc!
Sunt fericita si recunoscatoare Domnului pentru izbavirea mea.
S., 22 de ani“
„La 19 ani m-am «asezat» pe ac. Imi bagam psihostimulante, in principal efedrina. In Dumnezeu nu credeam. Timp de doi ani am incercat sa ma las prin propriile eforturi, dar toate tentativele au fost nereusite. Mai mult de patruzeci de zile nu rezistam. Pe atunci, narcomania era privita ca delict. Am inteles ca ma asteapta ori inchisoarea, ori LTP-ul9. Apropiatii mei nu stiau ca ma «intep». De sot m-am despartit. Aveam in grija un copil mic...
Dupa ce am trecut prin moarte clinica, am inteles ca exista Dumnezeu si mi-am dat seama ca nu ma voi putea lasa de droguri fara ajutorul Lui. La scurta vreme dupa aceea, nu imi aduc aminte cum, am vrut sa intru in biserica. Facand asta, m-am apropiat de o icoana care parca m-a tras la ea (aveam sa aflu mai tarziu ca este icoana Maicii Domnului «Feodorovskaia»). Am inceput s-o rog pe Nascatoarea de Dumnezeu sa ma izbaveasca, sa ma vindece de patima narcoticelor, zicand asa: «Maica Domnului, si tu esti Mama: daca nu pentru mine, pentru Copilul Tau ajuta-mi!» Eram imbracata groaznic, machiata strident. Oamenii se uitau la mine piezis, dar nimeni nu mi-a zis nimic. M-am rugat pentru prima data in viata, imi curgeau lacrimile siroaie. Nu mai voiam sa plec din biserica.
Au trecut cateva luni, dar tot nu m-am lasat de pacat. Iata insa ce mi s-a intamplat. Stateam pe peron, asteptam trenul electric, cand in cap mi-a rasunat un glas: «Ce faci? Semeni cu oamenii care plutesc pe apa curata, dar beau necuratii». Am inceput sa ma dezvinovatesc in gand: «Nu pot sa ma las, n-am putere» – si aud raspunsul: «Poti. Ai putere». Si am simtit ca intr-adevar pot.
M., 29 de ani“
Aceasta fata n-a mai consumat niciodata droguri, a devenit crestina, s-a imbisericit si actualmente se straduieste sa-i ajute cu ce poate pe oamenii care vor sa scape de acest pacat.
Am in mana scrisoarea unui om care a consumat droguri, cu pauze, aproximativ 11 ani, a executat de doua ori pedepse privative de libertate in colonii de munca, si-a pierdut familia, serviciul. Si iata ca acest om a venit la credinta, L-a dobandit pe Dumnezeu.
El scrie ca deja merge regulat la biserica, a inceput sa faca pocainta pentru pacate, insa narcoticele l-au „tinut de gat“, desi micsorase simtitor dozele. Lupta cu narcoticele a fost foarte anevoioasa, dar Domnul a facut minunea vindecarii. Iata cum s-a intamplat.
„Noaptea aceea este pentru mine de neuitat, ca inceput al izbavirii mele. Cea mai mare parte din noapte m-am rugat cu lacrimi ca Domnul sa ma miluiasca. Si intr-o clipa am simtit ca sunt liber de droguri... ei bine, ceea ce a fost cu mine dupa aceea din punct de vedere fizic, Dumneavoastra, ca medic, stiti, in schimb duhovniceste... mi se pare ca e cu neputinta de povestit bucuria pe care am trait-o: ea poate fi numai traita“.
Acum, autorul acestei scrisori munceste pe langa biserica si multumeste Domnului pentru marea mila pe care i-a aratat-o.
Mijlocirea cereasca
Daca tot am vorbit despre boala betiei, in traditia crestina se obisnuieste ca, pentru izbavirea de patima betiei (iar acum si de a narcoticelor), oamenii sa se roage Mucenicului Bonifatie, Cuviosului Moise Arapul, Sfantului Ioan din Kronstadt, Ierarhului Bonifatie cel Milostiv.
Rugaciune catre sfantul inger pazitor
Ingerul lui Hristos, pazitorul meu cel sfant si acoperitorul sufletului si al trupului meu, iarta-mi toate cate am gresit in ziua de astazi si de toata viclenia vrajmasului meu celui potrivnic ma izbaveste, ca sa nu manii cu nici un pacat pe Dumnezeul meu, si te roaga pentru mine, pacatosul si nevrednicul rob, ca sa ma arati vrednic bunatatii si milei Preasfintei Treimi si Maicii Domnului meu Iisus Hristos si tuturor Sfintilor. Amin.
Rugaciune catre Sfantul Mucenic Trifon
O, Sfinte Mucenice Trifone, grabnic ajutatorule al tuturor celor ce la tine alearga si se roaga inaintea sfintei tale icoane, degraba ascultatorule si mijlocitorule!
Auzi-ne si acum in tot ceasul rugaciunea noastra, a nevrednicilor robilor tai, care cinstim sfanta pomenirea ta: ca tu, bineplacutule al lui Hristos, insuti ai fagaduit mai inainte de iesirea ta din viata aceasta stricacioasa ca te vei ruga Domnului pentru noi si ai cerut de la Dansul darul acesta: daca cineva, in oricare nevoie si intristare a sa, va prinde a chema sfant numele tau, acela izbavit va fi de toata navalirea celui rau. Si precum oarecand pe fiica imparatului de la Roma, care de diavol se chinuia, o ai vindecat, asijderea si pe noi pazeste-ne de cursele lui cumplite in toate zilele vietii noastre si mai vartos in ziua cea infricosata a suflarii noastre celei de pe urma mijloceste pentru noi, cand intunecatele chipuri ale viclenilor draci ne vor impresura si vor incepe sa ne infricoseze.
Fii noua atunci ajutator si grabnic izgonitor al viclenilor draci si la Imparatia Cerurilor calauzitor, unde acum stai cu ceata sfintilor inaintea Scaunului lui Dumnezeu; roaga pe Domnul sa ne invredniceasca si pe noi a fi partasi ai veseliei si bucuriei celei de-a pururea fiitoare, ca dimpreuna cu tine sa ne invrednicim a slavi pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, Mangaietorul, in veci. Amin.
Rugaciune catre Sfantul Mucenic Bonifatie
O, mult patimitorule si intru tot laudate Mucenice Bonifatie! La acoperamantul tau alergam acum: rugaciunile noastre, celor ce te laudam, nu le lepada, ci cu milostivire auzi-ne. Vezi pe fratii si pe surorile noastre care de greaua neputinta a betiei sunt tinuti si pentru aceasta cad de la Maica lor, Biserica lui Hristos, si de la mantuirea vesnica.
O, sfinte Mucenice Bonifatie! Atinge-te de inima lor cu harul cel dat tie de la Dumnezeu, degraba scoala-i din caderile pacatoase si la mantuitoarea infranare adu-i pe ei. Roaga pe Domnul Dumnezeu, pentru Care ai patimit, ca iertandu-ne noua gresalele noastre sa nu intoarca mila Sa de la fiii Sai, ci sa intareasca intru noi trezvia si intreaga intelepciune, sa ajute cu dreapta Sa celor ce au facut mantuitorul legamant al trezviei ca sa-l pazeasca ziua si noaptea pana intru sfarsit, intru El priveghind, si intru El sa dea raspuns bun la Judecata cea Infricosata.
Primeste, bineplacutule al lui Dumnezeu, rugaciunile mamelor ce varsa lacrimi pentru copiii lor, ale femeilor cinstite care se tanguiesc pentru sotii lor, ale copiilor orfani si sarmani parasiti de catre betivi, ale noastre, tuturor ce la icoana ta cadem, si sa ajunga aceasta plangere a noastra la Scaunul Celui Preainalt ca tuturor cu ale tale rugaciuni sa ne daruiasca sanatatea si mantuirea sufletelor si trupurilor, iar mai vartos Imparatia Cerurilor. Acopera-ne si ne pazeste de vanarea celui viclean si de toate cursele vrajmasului; in ceasul iesirii noastre ajuta-ne sa trecem fara impiedicare prin vamile vazduhului si cu rugaciunile tale ne izbaveste de osanda cea vesnica.
Deci roaga pe Domnul sa ne daruiasca dragoste nefatarnica si neclintita de Patria Cereasca inaintea vrajmasilor vazuti si nevazuti ai Sfintei Sale Biserici, ca sa ne acopere mila lui Dumnezeu in nesfarsitii veci ai vecilor. Amin.
Rugaciune catre Cuviosul Moise Arapul pentru vindecarea de patima bauturii
Mare este puterea pocaintei! Nemasurata este puterea lui Dumnezeu! Tu, Cuvioase Moise, dintai ai fost talhar, insa apoi te-ai ingrozit de pacatele tale, ai dobandit frangere de inima pentru ele si intru pocainta ai intrat in cinul monahicesc, si astfel, intru mare plangere pentru faradelegile tale de mai inainte si intru ostenicioasele nevointe ale postirii si rugaciunii ai petrecut zilele tale pana la sfarsit, si te-ai invrednicit prin harul lui Hristos de iertare si de darul facerii de minuni.
O, Cuvioase, care de la pacate grele ai ajuns la fapte bune preaminunate! Ajuta si robilor lui Dumnezeu (numele) care sunt trasi la pierzare, prin vatamarea sufletului nemuritor si a trupului, care este biserica a Duhului Sfant, de intrebuintarea fara de masura a bauturii, dar care se roaga tie. Pleaca spre dansii privirea ta cea milostiva si nu ii trece cu vederea, ci ia aminte la dansii, care la tine alearga.
Roaga, Sfinte Moise, pe Stapanul Hristos, ca El, Cel Milostiv, sa nu ii lepede pe dansii, neputinciosii si nefericitii, pe care a pus stapanire patima bauturii, si sa nu se bucure diavolul de pierzarea lor, fiindca toti, ca zidiri ale lui Dumnezeu, am fost rascumparati prin Preacuratul Sange al Fiului Lui. Auzi deci, Cuvioase Moise, rugaciunea lor si a noastra. Goneste de la dansii pe diavolul, daruieste-le putere sa-si biruie patima, adu-i pe calea binelui, slobozeste-i din robia betiei, izbaveste-i din pierzarea bautului fara masura, ca innoindu-se intru trezvie duhovniceasca si intru minte luminata sa indrageasca toata infranarea si buna credinta si vesnic sa proslaveasca pe Dumnezeu Cel Atotbun, Care pururea mantuieste zidirea Sa, Caruia se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.
Rugaciune
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ingradeste-ma cu sfintii Tai ingeri, cu rugaciunile Atotpreacuratei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoarea si Pururea Fecioara Maria, cu puterea Cinstitei si de viata Facatoarei Cruci, a sfantului mai mare voievod al lui Dumnezeu, Mihail, si a tuturor celorlalte Ceresti si netrupesti puteri, ale sfantului proroc, Inainte-Mergator si Botezator al Domnului, Ioan, ale sfantului apostol si evanghelist Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, a sfintitului mucenic Ciprian si ale sfintei mucenite Iustina, a sfintilor ierarhi Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, facatorul de minuni, Leon, episcopul Cataniei, Nichita al Novgorodului, Ioasaf al Belgorodului, Mitrofan al Voronejului, a cuviosilor Zosima si Savatie de la Solovat, Serafim din Sarov, facatorul de minuni, a sfintelor mucenice Elpis, Pistis si Agapi si maicii lor Sofia, a sfantului mucenic Trifon, a sfintilor si dreptilor dumnezeiesti parinti Ioachim si Ana si a tuturor sfintilor Tai: ajuta-mi mie, nevrednicului robului Tau (numele), izbaveste-ma de toate bantuirile vrajmasului, de tot raul, vrajitoria, farmecul si de oamenii cei vicleni, ca sa nu-mi poata pricinui vreun rau. Doamne, cu lumina stralucirii Tale pazeste-ma dimineata, si la amiazazi, si seara, si cand merg spre somn, si cu puterea harului Tau abate si departeaza toata reaua paganatate, care din insuflarea diavolului se lucreaza. Intoarce iarasi intru cele mai dedesubt tot raul care se unelteste si se lucreaza, ca a Ta este imparatia, si puterea, si slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.
A zis din nou: „mama“
Exemplu de ajutor haric al Sfantului Ioan Rusul (din cartea
„Noi minuni ale Sfantului Ioan Rusul“, alcatuita de protoiereul Ioan Vernezos, Grecia, 1997)
„In iunie 1976, intr-un satuc de munte din apropierea orasului Arta (Grecia) au venit trei din cei patru adolescenti care invatau la gimnaziul din oras. Lipsea doar Athanasios, fiul Dimitrei P. Singurul copil al mamei sale, acesta isi pierduse de timpuriu tatal in urma unei boli de ficat. Cu toata saracia sa, mama a vrut ca fiul ei sa invete carte. L-a trimis la Arta. Acolo el a absolvit gimnaziul, pe urma si liceul. Afland ca fiul ei n-a venit in sat, mama a dat fuga la colegul lui, Gh. Ghiuzelis, sa afle ce s-a intamplat. Gheorghios i-a povestit tot adevarul. Din luna martie, Athanasios incetase practic sa mai invete, nimerind intr-un anturaj de proasta calitate; renuntase la camera si disparuse nu se stie unde. «Pricepe, tusa Dimitra, cu el se intampla ceva necurat».
Mama s-a inspaimantat. Nici nu putea sa planga de atata amaraciune. Pentru ce stransese cureaua in toate privintele, pentru ce rabdase atatea lipsuri? In cele din urma, s-a hotarat sa plece la Arta. De la vecinii locuintei pe care o inchiriase pentru fiul ei a aflat toate amanuntele. Dar unde sa mearga, unde sa-si caute fiul? Dupa intoarcerea in sat, mama s-a rugat zi si noapte, cerand ajutorul lui Dumnezeu.
Si iata ca dupa patru zile fiul i s-a intors acasa – neingrijit la infatisare, cu privirea inraita. Nu l-a mai recunoscut. In ce se prefacuse?! In loc de «buna ziua» a auzit atat: «Hei, stiu ca ai bani. Da-i incoace, ca ma grabesc». Mama a incercat sa spuna ceva, dar a primit o lovitura in spate. Luand banii, fiul a disparut. Dupa ce cheltuia ceea ce lua, venea din nou. Isi batea mama, lua banii si disparea. Opt ani a continuat aceasta drama. Mama s-a transformat intr-un schelet ambulant. Se intreba: «Oare va pleca fiul ei pana la urma din banda de narcomani sau va fi aruncat in inchisoare? Dar daca va muri?»
In deznadejdea sa, nefericita a primit de la o vecina urmatorul sfat: «Mergi la moastele Sfantului Ioan din insula Evvia (Eubeea). Este facator de minuni. Roaga-l: el o sa auda durerea ta, o sa te ajute in intristarea ta».
A mers. S-a facut slujba inaintea moastelor, dupa care biata femeie a strigat: «Da-mi inapoi fiul, Sfinte Ioane! Gaseste-l, lumineaza-i mintea! Sa-mi spuna, ca inainte, mama».
In ziua urmatoare am savarsit Liturghia, pomenind numele fiului ei ratacit, si mama a plecat. In sat a gasit casa descuiata: fiul o astepta.
Primele cuvinte pe care i le-a spus acesta au fost: «Mama, m-am intors, tu ai vrut asta. Imi pare rau pentru ce-am facut. Acum o sa traiesc in aceasta casa – casa tatalui meu. Doar ieri am inteles ca m-am purtat ca un criminal fata de tine si fata de mine insumi».
Mama n-a fost in stare sa-si tina lacrimile. Doar seara a putut sa zica: «Bine ai venit, copilul meu. Maine dimineata merg sa-i multumesc celui care te-a gasit si te-a adus acasa».
Dupa doua zile am vazut-o din nou in biserica pe femeie. Am crezut ca nici n-a ajuns acasa – dar nu, ajunsese si isi aflase fiul, care i-a zis din nou «mama»“.
In ajutorul medicului si psihologului ortodox
Program de recuperare duhovniceasca
si medico-psihologica a celor suferinzi de narcomanie
Acest program este religios-moral si a fost conceput pentru cei de confesiune ortodoxa sau care nazuiesc sa cunoasca Adevarul sfintei Ortodoxii si sa-si invinga boala pacatoasa cu ajutorul lui Dumnezeu.
Scopurile si sarcinile programului
Acordarea de asistenta duhovniceasca si medico-psihologica celor suferinzi de boala narcomaniei. Bazele programului sunt duhovnicia Ortodoxa, precum si raportarea la consumul de droguri ca la un pacat greu, in conditiile unei atitudini evlavioase, care vede in sufletul suferindului chipul lui Dumnezeu.
Scopul fundamental al terapiei narcodependentei nu este numai eliminarea dependentei de narcotice, ci si conlucrarea la renasterea morala, duhovniceasca a suferindului.
Sarcini fundamentale
1. Eliminarea dependentei fizice de narcotice.
2. Rezolvarea problemei dependentei psihice de narcotice pe calea rezolvarii prealabile a celor de profunzime, ce tin de personalitate, de conceptia despre lume si de problemele morale.
3. Profilaxia narcomaniei.
Programul este orientat spre:
- izbavirea de boala narcomaniei;
- renasterea morala a personalitatii;
- reintegrarea in familie, in societate.
Continutul programului
Majoritatea autorilor (atat savanti narcologi, cat si medici practicieni) disting trei etape consecutive in tratamentul narcomaniei, si anume:
a) etapa dezintoxicarii si a fortificarii generale;
b) etapa actiunii orientate asupra personalitatii;
c) etapa terapiei de sustinere.
Prima etapa a tratamentului – etapa terapiei de dezintoxicare si de fortifiere generala – include prescrierea de substante medicamentoase in doze terapeutice, cum ar fi: tranchilizante, neuroleptice, preparate detoxifiante, vitamine, medicatie simptomatica (analgetice s.a.). Daca este cazul, se poate efectua piroterapie, hemosorbtie. In fazele ulterioare se prescrie fizioterapie. Actiunea medicamentoasa este insotita de psihoterapie rationala (explicativa). Etapa terapiei medicamentoase trebuie sa fie realizata in conditii spitalicesti (mai rar in ambulatoriu) de specialisti psihiatri-narcologi.
Etapa actiunii orientate asupra personalitatii narcomanului este alcatuita din: psihoterapia tulburarilor de granita: anxietatea, depresia, irascibilitatea, tensiunea interioara, insomnia s.a.; insotirea psihoterapeutica a remisiunii; psihoterapia de familie; analiza circumstantelor care pot provoca recaderea si cautarea in comun a cailor de invingere a acesteia; scoaterea la lumina a trasaturilor pozitive ale personalitatii celui ce sufera de narcomanie si sprijinirea pe ele in cursul procesului recuperator; diagnosticarea psihologica si elaborarea unui complex de recomandari potrivite cu tipul psihologic de personalitate al suferindului.
Una dintre cele mai importante sarcini ale psihoterapiei ortodoxe este ajutarea omului (pacientului) sa constientizeze mecanismele psihologice patimase ale bolii ori situatiei conflictuale; formarea la cei ce sufera de narcomanie a unei atitudini care priveste narcomania ca pe o boala ce tine de pacat; examinarea problemelor privitoare la sensul vietii, la conceptele de „pacat“ si „patima“, convorbiri despre virtutile crestinesti; pregatirea duhovnicesc-psihologica pentru Taina Spovedaniei; conlucrarea la imbisericirea bolnavului.
Indrumarea pastorala
– convorbiri pastorale si predici;
– studierea in grup a Sfintei Scripturi;
– participarea la viata bisericeasca si la Tainele Bisericii;
– viata liturgica, slujbe, pelerinaje;
– recuperarea duhovniceasca si imbisericirea in conditii manastiresti (bolnavul sa faca ascultare doua-trei luni intr-o manastire).
Etapa terapiei de sustinere si a asistentei duhovnicesc-psihologice se realizeaza sub forma pastoratiei sufletesti, a observarii medicale si psihologice dinamice.
Activitatea profilactica
– conferinte in diverse medii: scolar, studentesc, militar etc.;
– publicarea de articole, brosuri, carti care elucideaza problema narcomaniei si a esentei ei duhovnicesti;
– aparitii cu acelasi scop la radio si ëá televiziune;
– pregatirea de materiale audio si video in scopul difuzarii lor in masele largi ale populatiei.
de Dr. Dmitri Aleksandrovici Avdeev
din cartea "Cand sufletul este bolnav"
joi, 6 august 2009
Criza mondiala sau provocarea"Fetei Morgana"
Criza mondiala sau provocarea"Fetei Morgana"
În arta oratoriei există o metodă numită „captatio benevolensis” sau captarea atenţiei. Oratorul foloseşte această metodă pentru a atrage atenţia auditoriului asupra sa, dar mai ales asupra mesajului pe care doreşte să-l transmită. Pentru a fi sigur că cei care îl ascultă vor avea întreaga atenţie îndreptată spre mesajul său, oratorul trebuie fie să prezinte o idee care să dea naştere unui sentiment de speranţă, de bucurie, de exaltare, fie să transmită o idee care să şocheze, să creeze un sentiment de frică, de teamă, de panică.
În ultima vreme se încearcă impunerea unui sentiment de frică, de teamă, de panică. Este criză mondială. O criză financiară. O teribilă criză economică. Canalele de televiziune, în unanimitate răspândesc această idee. Întreaga mass-media bombardează conştiinţa liniştită a întregii umanităţi. Cât de actual este cuvântul Sfântului Apostol Petru care spune într-una din epistolele sale că „diavolul urlă ca un leu căutând pe cine să apuce”!
Într-una din melodiile hip-hop, care se adresează în special tinerilor, se dă şi răspuns de ce există această criză financiară. Ce ne spun hip-hoperii? Ne spun că „E foame de bani, e foame de bani, băieţi. Ce fel de băieţi sunteţi?” Cu alte cuvinte, nu ne transmit ideea că ar fi lipsă de bani, ci ideea clară că există o avidă foame de bani.
Este reală sau nu această criză economică mondială? Părerea mea este că această criză este de fapt „Fata Morgana” zilelor noastre. „Fata Morgana” este un concept dar este şi o realitate. Mulţi au crezut o vreme îndelungată că este vorba de o simplă halucinaţie a celor care călătoresc prin deşert. Astăzi însă s-a dovedit ştiinţific că nu este o halucinaţie psihică personală ci o iluzie optică reală. Această reflexie este de fapt o realitate virtuală care apare datorită intersectării unor realităţi materiale: nisipul, orizontul, căldura.
Ce este actuala criză mondială? Este intersectarea voinţei marelui orator al lumii acesteia – diavolul – cu visele pe care acesta ni le-a inoculat. A urlat până acum arătându-ne un nivel înalt material pe care îl putem dobândi. Iar după ce iluzia a fost creată, ne înspăimântă spunându-ne că nu putem păstra ceea ce nu am avut niciodată.
În contradicţie cu el, Dumnezeu ne spune că ancorarea prea adâncă în lumea aceasta este deşertăciune şi că trăind doar pentru lumea aceasta totul este „vânare de vânt”. De ce criza actuală creează o panică atât de mare? Pentru că sunt mai mulţi cei care audiază glasul marelui orator diabolic decât glasul binecuvântat al lui Dumnezeu, care nu împrăştie panică, frică, sau teamă, ci bucurie, pace şi linişte.
Criză există. Iar ea este Fata Morgana. Este o iluzie optică şi auditivă a unei nefericiri pe care ne-o provocăm noi. Este criza spirituală a omului care se ascunde de Dumnezeu şi de glasul Lui. Eu vă doresc ca în acest deşert al vieţii să-L redescoperiţi pe Dumnezeu înainte ca „Fata Morgana” să vă fure minţile.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat in Tara Fagarasului Nr 31
În arta oratoriei există o metodă numită „captatio benevolensis” sau captarea atenţiei. Oratorul foloseşte această metodă pentru a atrage atenţia auditoriului asupra sa, dar mai ales asupra mesajului pe care doreşte să-l transmită. Pentru a fi sigur că cei care îl ascultă vor avea întreaga atenţie îndreptată spre mesajul său, oratorul trebuie fie să prezinte o idee care să dea naştere unui sentiment de speranţă, de bucurie, de exaltare, fie să transmită o idee care să şocheze, să creeze un sentiment de frică, de teamă, de panică.
În ultima vreme se încearcă impunerea unui sentiment de frică, de teamă, de panică. Este criză mondială. O criză financiară. O teribilă criză economică. Canalele de televiziune, în unanimitate răspândesc această idee. Întreaga mass-media bombardează conştiinţa liniştită a întregii umanităţi. Cât de actual este cuvântul Sfântului Apostol Petru care spune într-una din epistolele sale că „diavolul urlă ca un leu căutând pe cine să apuce”!
Într-una din melodiile hip-hop, care se adresează în special tinerilor, se dă şi răspuns de ce există această criză financiară. Ce ne spun hip-hoperii? Ne spun că „E foame de bani, e foame de bani, băieţi. Ce fel de băieţi sunteţi?” Cu alte cuvinte, nu ne transmit ideea că ar fi lipsă de bani, ci ideea clară că există o avidă foame de bani.
Este reală sau nu această criză economică mondială? Părerea mea este că această criză este de fapt „Fata Morgana” zilelor noastre. „Fata Morgana” este un concept dar este şi o realitate. Mulţi au crezut o vreme îndelungată că este vorba de o simplă halucinaţie a celor care călătoresc prin deşert. Astăzi însă s-a dovedit ştiinţific că nu este o halucinaţie psihică personală ci o iluzie optică reală. Această reflexie este de fapt o realitate virtuală care apare datorită intersectării unor realităţi materiale: nisipul, orizontul, căldura.
Ce este actuala criză mondială? Este intersectarea voinţei marelui orator al lumii acesteia – diavolul – cu visele pe care acesta ni le-a inoculat. A urlat până acum arătându-ne un nivel înalt material pe care îl putem dobândi. Iar după ce iluzia a fost creată, ne înspăimântă spunându-ne că nu putem păstra ceea ce nu am avut niciodată.
În contradicţie cu el, Dumnezeu ne spune că ancorarea prea adâncă în lumea aceasta este deşertăciune şi că trăind doar pentru lumea aceasta totul este „vânare de vânt”. De ce criza actuală creează o panică atât de mare? Pentru că sunt mai mulţi cei care audiază glasul marelui orator diabolic decât glasul binecuvântat al lui Dumnezeu, care nu împrăştie panică, frică, sau teamă, ci bucurie, pace şi linişte.
Criză există. Iar ea este Fata Morgana. Este o iluzie optică şi auditivă a unei nefericiri pe care ne-o provocăm noi. Este criza spirituală a omului care se ascunde de Dumnezeu şi de glasul Lui. Eu vă doresc ca în acest deşert al vieţii să-L redescoperiţi pe Dumnezeu înainte ca „Fata Morgana” să vă fure minţile.
Pr. Iosif Ciolan
Apostolat in Tara Fagarasului Nr 31
vineri, 31 iulie 2009
joi, 16 iulie 2009
O minune de la Manastirea Rohia
de Prof. Dr. NUŢU ROŞCA
Minuni vii - prefaţă de Danion Vasile
Nuţu Roşca. Ce vă spune acest nume? Nimic. E doar autorul broşurii de faţă. Un om care vrea să dea mărturie despre o minune care i s-a întâmplat. Poate vă va şoca ceea ce spun, dar sunt convins că, dacă Nuţu Roşca ar fi fost grec sau rus, s-ar fi scris multe articole despre minunea pe care a trăit-o. Am fi avut poate o carte întreagă pe această temă.
Dar noi, românii, nu ştim să punem în valoare lucrurile minunate pe care le face Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa cum nu ştim să ne cinstim nici sfinţii. Zeci de cuvioşi români, zeci de noi mucenici, sfinţi ai închisorilor, Îl slăvesc pe Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii. Şi noi nu ne ostenim să aflăm vieţile lor, nevoinţele lor.
Tot aşa cum nu ne interesează nici minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în zilele noastre. Nu este de mirare că Nuţu Roşca este un străin pentru fiecare din noi.
Şi totuşi cred că Nuţu Roşca ar trebui să ne fie prieten. Cred că, după citirea acestei confesiuni, toţi cei în pieptul cărora bate o inimă creştină se vor simţi apropiaţi de el. Şi asta nu pentru că autorul se pune în valoare, bătându-se cu pumnii în piept. Aşa cum se poate constata din text, el nu vrea decât să dea mărturie despre Dumnezeu, Care l-a vindecat, izbăvindu-l de la o moarte ce părea sigură.
Ceea ce e într-adevăr tulburător nu e doar vindecarea. Ci e schimbarea pe care Dumnezeu a adus-o în viaţa acestui om care, în momentul accidentului de tren, avea doar patru clase… Şi cum acest om a ajuns să facă studii înalte, luându-şi doctoratul în filologie. Diplomele în sine nu au nicio valoare… Dar Nuţu Roşca a ştiut să înmulţească talanţii pe care i-a primit, scriind cărţi spre slava lui Dumnezeu. Închisoarea elitei româneşti, Adevărul contra dezbinării sau tomul (de peste 500 de pagini - format mare) Ortodoxie şi pseudouniaţie sunt câteva din titlurile tipărite până acum.
Faptul că aceste lucrări nu au avut parte de o difuzare largă nu se datorează conţinutului lor, ci lipsei de promovare. De altfel, nici mărturia de faţă nu a avut parte de o difuzare amplă în prima sa ediţie. De aceea ne-am decis să o retipărim, nădăjduind că mulţi se vor folosi de cele citite aici.
Editorul
1.
Accidentul
Eram în armată la muncă. Lucram la descărcări de vagoane. În noaptea de 22 spre 23 februarie 1953, pe un viscol cumplit, am fost lovit de o locomotivă a unui tren rapid, care se deplasa cu viteză maximă. Urmarea: capul spart, coastele rupte, femurele de la ambele picioare rupte, dreptul în trei bucăţi, iar stângul în cinci, cu mari deplasări ale fragmentelor oaselor. Picioarele erau răsucite de unde erau rupte, în aşa fel încât ambele călcâie îmi erau lângă umărul stâng.
Accidentul s-a întâmplat la miezul nopţii, în gara Azuga. Era iarnă. Am rămas acolo în zăpadă, pe ger năpraznic, până dimineaţa, la ora şapte, când m-au găsit muncitorii de la Fabrica de Sticlă. Pe unul dintre ei îl chema Zărnescu. Acesta a venit de câteva ori la spital să mă vadă.
2.
Morga
Am fost dus cu un camion la Spitalul din Azuga. Eram atât de distrus şi de îngheţat, încât medicul de gardă nu şi-a putut da seama că în mine mai există viaţă şi m-a trimis la morgă. Brancardierii mă duceau cu targa spre morgă. Eram conştient şi auzeam. Nu vedeam, nu puteam să mişc nici cel puţin un deget, nu puteam să vorbesc sau să scot măcar un sunet, un geamăt. Numai prin faptul că eram conştient şi auzeam nu puteam să dau nici un semn de viaţă. Acestea nu se sesizau. Mă gândeam: Eu încă nu sunt mort de tot. Aud. Gândesc. Dar dacă un medic, după ce m-a consultat, a spus: „E mort, duceţi-l la morgă”, înseamnă că eu sunt aproape mort, dar încă n-am terminat de murit. Ei mă duc la morgă. Acolo voi termina. Până atunci, în gând, mai pot spune o scurtă rugăciune”. În clipa aceea am auzit un strigăt: „Staţi! Veniţi înapoi, că a sosit domnul director şi vrea să-l vadă!”
Brancardierii au făcut calea întoarsă. În sala de pansamente, directorul m-a consultat, ca şi medicul de gardă. În plus, mi-a curăţat gheaţa şi sângele de pe ochi şi mi i-a deschis zicând: „Uită-te la mine! Mă vezi?” Eu credeam că toată puterea o împing în ochi să-l văd. Nu vedeam absolut nimic. Gânduri şi spaimă: Orb?! Nu! Directorul acesta poate îmi salvează viaţa, dar rămân orb. Poate că era mai bine ca el să fi întârziat puţin, până ce aş fi ajuns la morgă. Acolo totul s-ar fi terminat. Decât orb mai bine mort…
3.
Încălzirea
Directorul a spus: „Dezbrăcaţi-l! Curăţaţi-l de gheaţă şi de sânge! Îl încălzim. Încercăm să-l readucem la viaţă. Poate îl salvăm”. M-au aşezat pe un pat tare de scânduri. Directorul m-a cusut şi m-a pansat la cap, mi-a apăsat coşul pieptului, mi-a verificat fiecare coastă, potrivind rupturile, mi-a întins şi îndreptat picioarele. A adus un cardiolog să mă vadă. Am pierdut foarte mult sânge. Inima era în pericol de a se opri. Directorul a spus: „Facem o experienţă cu el. Introducem ser, ca inima să poată pulsa”. Au făcut asta. Mă încălzeau, punând, pe lângă mine în lungul corpului, la intervale de câte două-trei ore, sticle cu apă caldă şi mă acopereau. Directorul dădea mereu dispoziţii. Venea şi verifica. Vorbea mereu cu mine. Eu însă nu puteam să-i răspund.
După trei zile am început să văd foarte slab. După patru zile am început să mişc degetele de la mâna dreaptă, iar mai târziu să vorbesc. A urmat apoi un timp de optsprezece zile cu un tratament de întărire, ca să pot suporta operaţiile. Directorul, Gheorghe Meghea, un medic ortoped şi un hipocratic, mă vizita la intervale scurte de timp, chiar şi noaptea, şi mă încuraja.
4.
Operaţia
Prima dată am refuzat operaţia, pentru că unul dintre medici mi-a spus că piciorul stâng trebuie amputat de sus. Peste trei zile, după ce directorul m-a asigurat că nu-mi taie piciorul, am acceptat operaţia. Am cerut să nu mă adoarmă, ca să văd ce fac medicii. În loc de adormire, directorul mi-a făcut o injecţie rahianestezie în măduva spinării.
Eram întins pe masa de operaţie. Înainte de a începe lucrul, directorul şi-a făcut cruce şi a zis: „Eu voi face ceea ce ştiu cu ştiinţa mea. Dumnezeu să facă prin puterea Lui”. Apoi, cu mâna stângă, a luat bisturiul şi a tăiat o lungă deschizătură în lungul femurului drept. Am urmărit cu atenţie toată operaţia, schimbând uneori cuvinte cu directorul. Aveam în mână o oglindă mică şi o ţineam în aşa fel să văd cum lucrează. Operaţia a durat multe ore. Fragmentele femurului drept mi le-a legat cu o sârmă metalică, pe care o am în picior şi astăzi. După câteva ore, efectul anesteziei s-a terminat. Se lucra pe viu. Când directorul a cusut tăietura cu un ac special, la fiecare împunsătura simţeam dureri fulgerătoare. L-am rugat pe director să se grăbească fiindcă nu mai puteam suporta. Au lucrat apoi la piciorul stâng. Am fost pus în ghips. Numai mâinile şi capul îmi erau afară din ghips. Am fost aşezat într-un pat pe spate şi fără să mă întorc nici cel puţin cinci grade într-o parte sau în alta, am stat aşa, nemişcat, într-o singură poziţie, timp de o sută optzeci şi patru de zile.
5.
Ideea sinuciderii şi supraomul
Domnul Şerbu a tăiat în ghips o aşa zisă fereastră la operaţie. La vizită, doctorul Ivănescu a zis: „E curată operaţia. N-a curs nici o picătură de sânge”. Directorul i-a răspuns: „N-a avut de unde curge”.
După câteva zile de la operaţie a urmat o perioadă de criză extremă. Picioarele şi tot corpul s-au umflat. Ghipsul mă strângea cumplit. Durerile erau neîntrerupte şi atât de puternice, încât depăşeau puterile suportabilităţii. Mi-au dat morfină. După aceasta aţipeam puţin şi visam că sunt într-o pădure cu copaci foarte înalţi şi că mă urcam pe câte unul până în vârful lui, iar de acolo treceam în vârful altuia. După fiecare morfină, se repeta visul. Uneori cădeam de la înălţime. Aţipirea dura numai câteva minute. Durerile mă trezeau. Simţeam în tot corpul o durere copleşitoare, fierbinte şi foarte sărată.
Întristarea mă copleşea. Eu eram fecior din munţii Maramureşului, sprinten. Alergam pe munte în sus. Acum am ambele picioare rupte. Continuarea chinurilor n-o mai pot suporta şi o perspectivă pe care o întrevăd nu o vreau. Viaţa în cârje îmi topeşte creierul. Mai bine moartea. Trebuie să am tăria acum să pun capăt la toate. Singur nu pot, că sunt închis aici în piatra aceasta de ghips. Cine mă poate ajuta? Poate directorul mă va înţelege. Era trecut cu o oră de miezul nopţii. Ceilalţi şapte, ce erau în salon cu mine, dormeau. Directorul a rămas peste noapte în spital, cum o făcea deseori. De obicei pe timpul acesta, asistenta de serviciu verifica saloanele. Peste câteva clipe a deschis uşa: s-a uitat, a constatat că e linişte şi a dat să închidă. Am strigăt-o. A venit la mine. Am rugat-o să-l cheme pe director. „Nu se poate la ora aceasta”, mi-a răspuns. „Bateţi la uşă şi spuneţi-i cine-l cheamă”. Peste câteva clipe a venit directorul. A luat un scaun, l-a pus lângă patul meu, s-a aşezat şi m-a privit îngândurat. I-am spus toată disperarea, că nu mai pot suporta durerile, că nu am încredere în vindecare, iar viaţa pe care o întrevăd nu o pot accepta. Dacă eram dus atunci la morgă, astăzi nu m-ar durea nimic şi nu m-ar îngrozi viitorul. L-am implorat să-mi dea o injecţie letală, să termin cu chinurile. Mi-a vorbit ca niciodată. Niciodată n-am văzut aşa de bine supraomul din el ca în noaptea disperării. Avea boabe de transpiraţie pe frunte şi pe faţă. A plecat. A venit apoi o asistentă şi a cules de prin noptiere toate furculiţele, cuţitele, lingurile, sticlele, borcanele şi ceştile şi le-a dus.
În noaptea aceea n-am dormit deloc până după vizita de dimineaţă. De ce n-a vrut directorul să mă asculte? I-a fost frică de Dumnezeu să-mi ia viaţa. El a luptat până acum să mi-o salveze. El s-a temut de Dumnezeu să-mi ia viaţa …Dar eu să nu mă tem, când vreau să mi-o iau?… Viaţa este dată de Dumnezeu şi numai Dumnezeu are dreptul să o ia. Dumnezeu a dat porunca: Să nu ucizi! Aceasta implica şi pe: Să nu te sinucizi. Ce era să fac?…Ce se alegea de sufletul meu dacă directorul m-ar fi ascultat?… Era o crimă, pe care aş fi împărţi-o cu directorul. Directorul mi-a salvat sufletul. Eu am vrut să scap de chinurile acestea… În iad nu erau chinuri?…
Poate că durerile nu vor ţinea mult şi mă vor lăsa. Dacă vor ţine, poate voi muri din cauza lor şi voi scăpa. Dumnezeu îmi ştie necazurile şi durerile şi poate îmi va da putere să trec prin ele. Trebuie să vreau să trăiesc şi să cred că mă voi face bine, iar până atunci să rabd. Doamne, dă-mi puterea răbdării.
Dimineaţă, când directorul a venit în vizită, n-a venit la mine întâi, ca alte dăţi, m-a lăsat ultimul. Fără zâmbetul şi vorbele entuziaste din alte dăţi, s-a apropiat şi mi-a spus doar atât: „Te vei face bine”. Mai târziu am aflat că în jurământul lui Hipocrate se spune: „Nu voi da niciodată nimănui otravă, chiar dacă mi se cere”.
Am suferit toate durerile şi toate chinurile mai departe. În clipele de ameliorare îmi venea speranţa vindecării şi dorinţa de viaţă. Unele clipe erau însă foarte grele şi lungi, iar acestea se făceau ore, orele se înlănţuiau în zile, dar mai ales lungi şi grele erau nopţile. Şi au fost foarte multe nopţi. Directorul se ocupa foarte mult să-mi refacă voinţa şi fiinţa. Îmi arăta radiografii ale unor oameni care au avut picioarele rupte, pe care i-a vindecat. Pe doi i-a căutat, le-a cerut să vină la spital, le-a cerut să mă încurajeze şi să se plimbe prin salon, apoi îmi spunea: „Aşa vei merge şi tu”.
Alături de el era sora Vica. Sora Ardeleanu nu credea că nu voi muri. De aceea, ea nu „strica” injecţiile pe mine, ci, ca să cred eu că mi le face, trăgea apă în seringă. La câţiva ani, după ce m-am făcut bine, am vizitat spitalul şi am stat de vorbă cu fiecare. M-a uimit când Ardeleanu mi-a mărturisit fapta, dar i-am admirat sinceritatea. Şi-a cerut iertare. Am înţeles-o şi am iertat-o, pentru că atunci şi eu gândeam aşa.
După ce au trecut şase luni de zile, mi s-a luat ghipsul. Îmi erau anchilozate încheieturile de la glezne, genunchi şi coapse. Peste câtva timp reuşeam să mă dau jos din pat şi, ţinându-mă bine de barele de la capetele paturilor, mergeam de la o margine a salonului până la cealaltă, dar mai mult în mâini decât în picioare.
Mi s-a făcut ieşirea din spital. Directorul m-a sfătuit să mă hrănesc bine – aveam un metru şi optzeci centimetri înălţime şi cincizeci şi şapte de kilograme -, să merg la Spitalul Floreasca de la Bucureşti, unde să urmez un tratament de mecanoterapie pentru desfacerea anchilozelor, pentru că toate încheieturile îmi erau blocate, să fac gimnastică şi să-mi forţez încheieturile în acest scop, oricât ar fi de dureroasă această forţare, că altfel voi rămâne cu încheieturile imobile.
6.
Nedreptăţile
De la Azuga m-a adus acasă, în comuna Bârsana din Maramureş, soldatul Jean Pribeagu. Acasă am aflat un dezastru. Totul era confiscat de fisc şi de colectori. Tata era ameninţat cu Canalul Dunării pentru că nu şi-a putut achita în întregime cotele şi impozitul. Nicio posibilitate de tratament la Floreasca sau de hrană bună. Dimpotrivă. A rămas neconfiscat numai ceva porumb ales anume, slab şi necopt, şi nişte cartofi pe care tata, ca să nu ni-i ia, nu i-a recoltat. Toamna târziu, în postul Crăciunului, când pământul era îngheţat, tata spărgea pământul cu târnăcopul şi scotea cartofi. Toată iarna aceea am mâncat numai cartofi din aceia cu mămăligă din mălaiul acela slab. În primăvară toţi din familie am fost bolnavi de pelagră. Prima s-a îmbolnăvit mama.
Eu eram foarte slăbit, cu anchilozele prea puţin degajate. Nu puteam să merg cu ai mei la lucrul câmpului. Abia treceam pragurile casei. Lucram ce puteam pe acasă şi îmi forţam încheieturile. Încercările acestea erau foarte dureroase şi cu foarte slabe rezultate. După mai bine de un an de zile, am început să-mi îndoi atâta picioarele, încât să pot să mă las pe genunchi.
Pentru viaţa de ţăran trebuie forţă fizică: să mergi cu carul, să încarci pietre, să ridici buşteni, să porţi saci plini. Eu nu dispuneam de asemenea calităţi. Dar atunci ce-i de făcut?… Ce strungă să găsesc prin care să pot să intru în viaţă? … Poate că ar fi şcoala…Să învăţ ceva meserie sau poate mai departe… Numai şcoala mă poate salva. Altfel sunt inutil şi povara altora, ceea ce nu pot să suport. Şcoala… Dar eu am numai patru clase primare… Ar trebui să o iau de la clasa a cincea. Am să o iau de acolo. Cum? Unde? Cu cine să mă sfătuiesc? Oricum, hotărârea este luată. Şcoala este calea vieţii mele. Într-o duminică am ţinut un consiliu de familie şi mi-am spus hotărârea. Mama plângea. Fraţii îi cereau lui tata să nu mă lase, că pentru şcoală mi-or trebui bani, iar el este mereu ameninţat cu temniţa că nu-şi poate achita datoriile, impuse în mod exagerat, către stat. Verdictul lui: „Nu vorbi tu nebunii despre şcoală. Dacă n-ai învăţat când ai fost mic, acum nu se mai poate, că omul mare nu poate învăţa, că nu-i stă capul la carte”. Răspunsul meu: „Unde mi-oi pune capul, acolo mi-a sta”. Mai târziu m-a înţeles şi m-a ajutat.
Eu ştiam despre un om luminat – profesorul Ion Cleja din Bucureşti. M-am dus şi l-am întrebat dacă omul mare poate învăţa. Drept răspuns, profesorul mi-a dat toate manualele de gimnaziu, m-a încurajat şi mi-a spus că după gimnaziu să-l caut, că o să-mi spună ce să mai fac.
După patru ani de la accident şi după multă trudă, anchilozele s-au desfăcut mult şi am început să merg relativ bine. Am urmat gimnaziul la fără frecvenţă şi liceul la seral, la Liceul Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. De la liceu am fost exmatriculat pentru motivele că am avut rude chiaburi, pentru că tata nu s-a înscris în colectiv şi pentru că eram bănuit că aş merge la Teologie. După un timp am revenit. Mi-am continuat apoi pregătirea la cursul de zi de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca.
De la accident până la terminarea facultăţii au trecut cincisprezece ani. Mi-am făcut dosar de pensionare, pe baza actelor medicale. După opt ani, mi s-a aprobat o pensie de gradul trei, de care am beneficiat timp de şapte ani, până la terminarea facultăţii.
Comisia medicală din Cluj-Napoca mi-a recomandat serviciu cu normă redusă şi fără navetă. Am primit un post cu supranormă şi cu navetă de treizeci de kilometri pe drum de ţară neasfaltat. După un timp, am funcţionat pe la alte şcoli.
Timp de douăzeci de ani m-am simţit bine şi am muncit din greu. Între timp m-am căsătorit cu învăţătoarea Elena Radu. Avem un fiu, care este profesor de informatică la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighetul Marmaţiei. M-am înscris pentru doctorat la Universitatea din Bucureşti. În 1978 mi-am susţinut teza şi am primit titlul ştiinţific de doctor în filologie. La susţinere, l-am invitat şi pe profesorul Ion Cleja.
Mergeam bine. Aveam sprinteneala şi elasticitatea normale. Pe lângă activităţile didactice, făceam şi muncă de cercetare. În fiecare an participam cu comunicări ştiinţifice la diferite sesiuni, simpozioane, reuniuni, organizate de inspectorate şcolare, universităţi, Academia Română şi de alte instituţii. Am publicat mai multe studii. Cu toate acestea, regimul comunist m-a nedreptăţit şi marginalizat. Nu mi-a dat dreptul să mă titularizez pe nici un post şi am funcţionat mereu ca profesor suplinitor, ca şi cum aş fi fost necalificat. Am predat pe la diferite şcoli şi licee, pe unde am primit câte un post de suplinit.
7.
Boala morţii
După douăzeci de ani de muncă au reapărut necazurile, care au evoluat în două perioade. Prima a durat doi ani şi fost cu dureri suportabile. A doua a fost gravă şi a durat şase ani: dureri la încheieturi şi la locurile unde oasele au fost rupte, mai ales la schimbarea vremii. Durerile au progresat timp de doi ani. Am urmat tratamente şi am suportat operaţii, dar fără rezultate de ameliorare. După această perioadă, am ajuns în situaţia de a nu putea merge fără baston.
Prin deplasările fragmentelor de oase la accident, au fost lezate venele, care cu timpul au slăbit şi s-au dilatat. Pe lângă acestea, eram suspectat şi de coxalgie (tuberculoză osoasă). Durerile sporeau. Timp de şase ani apoi n-am putut să fac nici un pas fără să mă sprijin puternic în baston. Am urmat alte multe tratamente, am suportat numeroase operaţii. Cu toate acestea făceam, printre necazuri, supraeforturi să-mi completez stagiul de pensionare, dar n-am rezistat. Ajuns la vârsta minimă de pensionare, m-am pensionat fără să am vechimea completă, îmi mai trebuiau doi ani.
Ultima operaţie mi-a făcut-o doctorul Horaţiu Angelescu la Spitalul C.F.R. II din Bucureşti. Era să mor pe masa de operaţie sub privirile medicilor. Mi-au dat oxigen şi am trecut peste clipa critică. Peste câteva luni, profesorul Victor Ciobanu, fostul ministru al Sănătăţii, mi-a propus o operaţie de coxartroză. Aceasta ar fi constat în tăierea unei bucăţi din capul de sus al femurului drept şi fixarea acolo a două plăci de material sintetic sau de porţelan foarte fin. Aceste plăci trebuiau procurate din străinătate şi costau enorm. Nu aveam asemenea posibilităţi. M-am hotărât să renunţ şi să mă opresc aici şi cu tratamentele şi cu operaţiile, convins fiind că aceasta este boala morţii. Îmi ziceam că moartea mă va primi şi cu douăzeci şi patru de operaţii. Pentru marea trecere nu-i nevoie de încă una. Boala m-a răpus. Mă mişcam foarte greu. A fost mult timp când nu puteam merge până în bucătărie la masă şi mâncam în pat.
Moartea e aproape… Să scriu un testament?… Nu!… Las urmaşilor mei să facă ce vor vrea… Totuşi biblioteca…şi mai ales manuscrisele… Dar cine se va ocupa de ele?… Se vor folosi la aprinderea focului în sobă… Doar valori mai mari au dispărut. ..
Înainte de a ajunge în această situaţie, dintr-un cuvânt al Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, am aflat că urmează să fie canonizat episcopul Iosif Stoica al Maramureşului, care a condus această eparhie în urmă cu trei sute de ani şi că studiul şi propunerea în faţa Sfântului Sinod pentru canonizare au fost susţinute de Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului. Mi-am exprimat atunci dorinţa să scriu monografia acestui sfânt. Am primit binecuvântarea pentru această muncă. Am început atunci să fac unele investigaţii. Dar agravarea bolii a oprit continuarea cercetării. Îmi părea rău că n-am putut să fac această lucrare. .. Poate se va găsi cândva altcineva să o facă… Dar ce-mi bat eu capul, când e aproape moartea. Lumea va merge înainte pe drumurile ei. Dacă rolul meu se încheie aici… Trebuie şi a muri. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru câtă viaţă mi-a dat.
În unele clipe grele îmi recitam în gând poezia:
Crucea vieţii
Crucea mult îmi este grea.
Doamne, cum o voi putea
Duce tot căzând sub ea?
Şi Hristos, când a fost Om,
Ca de furtună un pom,
A căzut sub grea povară
A doua şi-a treia oră,
Dar s-a ridicat mereu.
Cum m-aş ridica şi eu…
Mai o bucată de drum
Am de sus şi nu ştiu cum.
Doamne, mult îmi este greu…
De-ar veni un Cireneu…
Dar nu vine, aşa mi-i soartea
Poate că el este moartea.
8.
Minunea
La Mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia se pregătea pentru ziua de duminică, 17 aprilie 1994, hirotonirea Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Iustin Hodea întru Arhiereu Vicar. Fiind deputat eparhial, am fost invitat la această solemnitate. Copleşit de neputinţă, eram hotărât să nu dau curs invitaţiei. Părintele protopop al Sighetului, Mihai Oprişanu, a insistat însă să merg, aşa cum eram, la Mănăstirea Rohia, promiţându-mi că va veni cu maşina să mă ia de acasă, mă va duce până la mănăstire şi mă va aduce înapoi acasă. Fiind convins că voi muri peste puţin timp, peste puţine zile, m-am gândit că mergerea la mănăstire ar fi ultima pregătire pentru marea trecere şi, dacă aş merge, aş muri cu imaginea de la sfinţirea unui episcop, ceea ce nu se poate vedea decât foarte rar. Această imagine înaintea morţii ar fi un dar de la Dumnezeu. Eram liniştit şi împăcat că se vor termina toate necazurile. Acestea m-au făcut să promit plecarea.
Ca să fie consemnată o dată apropiată de dinaintea morţii mele, am luat cu mine într-o geantă două cărţi - Romanitate, continuitate, unitate, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului şi Pro memoria, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului - pentru autografe.
Stau într-un bloc la etajul doi. Am făcut supraeforturi şi am coborât foarte greu, mai mult în mâini decât în picioare: cu una mă sprijineam în baston, cu cealaltă de balustradă. Părintele protopop îmi ducea geanta şi încerca să mă ajute. Am intrat în maşină şi am pornit.
Am sosit la Rohia. Aproape de mănăstire, maşina a fost lăsată într-o poieniţă. De acolo m-am dus sprijinindu-mă cu o mână în baston, cu cealaltă de umărul părintelui protopop. Sfinţia sa îmi ducea şi geanta cu cărţile. La mănăstire era adunată foarte multă lume. Abia ne-am strecurat printre oameni spre altarul de vară. Slujba era începută. Părintele protopop, care este foarte punctual, dându-şi seama că a întârziat, m-a lăsat şi a intrat în sobor. Mă uitam spre biserică. M-aş fi dus acolo să stau pe un scaun, dar mi-a fost imposibil să străbat prin desimea mulţimii. Mi-am dat seama însă că dacă afară este aşa, nici în biserică nu va fi loc. Nu puteam să mă mişc din locul în care eram. Mi-am pus bastonul în faţă şi m-am sprijinit în el cu ambele mâini.
Slujba arhierească a durat mult. De unde eram, auzeam bine şi vedeam cum oficiază măritul sobor de ierarhi şi preoţi. Răspunsurile erau date de corul teologilor, care părea un cor de heruvimi. Era o zi frumoasă de primăvară, cu cer senin. Totul era înălţător. Cât necazurile şi puterile îmi îngăduiau, urmăream Sfânta Liturghie, repetam în gând ecteniile, ascultam cu atenţie înălţătoarele cuvântări ale ierarhilor – adevărate imnuri.
Îmi era din ce în ce mai greu. Mi se părea că mă adâncesc în pământ. Simţeam arsuri şi junghiuri în tot corpul, apoi o epuizare totală, un fel de leşin. N-am reuşit să cad, atât eram de strâns între oameni. Mi se întuneca înaintea ochilor, apoi începea să se limpezească şi să se lumineze. Acestea se repetau. Mă temeam că acelea sunt clipele ultime. Era prea frumoasă sărbătoarea aceea ca să se termine cu un mort. Mă rugam lui Dumnezeu să-mi prelungească momentele, ca părintele protopop să mă poată duce viu acasă. Totuşi, dacă nu veneam, nu aveam la moartea mea această imagine splendidă. Acum, de-aş putea ajunge acasă, că drumu-i lung. Slujba s-a terminat. Lumea a început să plece. Oamenii s-au rărit. Soborul a coborât din altarul de vară. Eu stăteam nemişcat la locul meu. Părintele protopop a venit la mine. Îmi aducea şi geanta. Mi-a spus că suntem invitaţi la masă. I-am pus mâna pe umăr şi am pornit încet, dar îmi era frică de întârziere pentru plecarea acasă. Credeam că mai am puţine clipe. Ajuns acolo, mi-am pus bastonul în spătarul scaunului şi m-am aşezat. Masa a durat mult, cu belşug de bunătăţi şi cu multe binecuvântări către noul arhiereu. Când s-a terminat, am cerut celor doi înalţi ierarhi autografe pe cărţi. Am pus apoi cărţile în geantă, am mulţumit Prea Sfinţitului Episcop Justinian pentru invitaţie, am felicitat pe noul episcop şi am plecat cu părintele protopop. Mergeam prin curtea mănăstirii. Din loc în loc ne întâlneam cu oameni cunoscuţi, schimbam câteva cuvinte şi mergeam mai departe. Mergeam spre maşină. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii, drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:
1. Că bastonul nu este la mine.
2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer.
3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop.
4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu.
5. Că mă simt foarte uşor.
6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile.
7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri.
8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat.
Toate acestea m-au copleşit. Nu mă puteam mişca din loc de uluit.
Din toate acestea mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării.
Între timp, părintele protopop a făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit şi s-a uitat la mine întrebător de ce nu merg. Eram pătruns de o emoţie puternică. Abia aveam aer să vorbesc, dar l-am strigat şi i-am spus: „Părinte protopop, s-a întâmplat o minune. Eu am venit uşor prin toată curtea şi n-am baston! Mi l-am pierdut. Şi n-am nicio durere!” Părintele protopop m-a privit atent şi foarte mirat. A văzut că nu-i la mine bastonul, ci geanta. Şi-a adus aminte şi cum am venit de lejer prin curtea mănăstirii. Atunci şi-a dat seama şi sfinţia sa de minunea petrecută. S-a închinat adânc, spunând: „Îţi mulţumesc, Doamne, că o văd şi pe aceasta!”
Eu m-am întors de mi-am luat bastonul. Am venit prin curtea mănăstirii, nu sprijinindu-mă în el, ci învârtindu-l între degetele mâinii deasupra capului. Părintele protopop m-a aşteptat, apoi ne-am dus la maşină şi am pornit spre casă. Drumul spre casă l-am făcut foarte tăcuţi. Nu ştiam ce să ne spunem unul altuia. Eram copleşiţi.
De atunci au trecut zece ani. De atunci eu n-am mai pus mâna pe baston.
Acasă am tot analizat minunea de la Mănăstirea Rohia. N-am ajuns la alt rezultat decât că minunea îşi are taina ei şi rămâne minune.
Pe lângă bucuria vindecării, pe care am avut-o, mi s-au lămurit şi unele probleme de care nu mi-am dat seama la momentul lor. Acestea m-au chinuit , mi-au adus regrete, mustrări de conştiinţă, dar am avut şi unele nedumeriri. M-am pomenit dintr-o dată într-un alt plan al vieţii decât cel prevăzut.
Mă frământau mereu întrebări şi gânduri. De ce m-am dus eu la mănăstire numai cu gândul la moarte? De ce nu m-am dus cu gândul să mă rog lui Dumnezeu să mă facă bine? Dar iată că Dumnezeu a ştiut mult mai bine decât mine ce-mi trebuie şi m-a vindecat.
Oricât am fost de copleşit de minune, eu nu trebuia să mă duc înapoi după baston. Văzând că Dumnezeu mi l-a luat din mână, de ce m-am mai întors după el?! Când am văzut că puterea lui Dumnezeu este cu mine, am mai întors după un vreasc… Am crezut că voi mai avea nevoie să mă ajut de el, când cu mine era ajutorul lui Dumnezeu…În clipele acelea am abandonat puterea lui Dumnezeu şi am crezut că voi mai avea nevoie de ajutorul unei bâte… Ce era dacă Dumnezeu ar fi zis atunci: Fie ţie după cum crezi?… Dar bunătatea lui Dumnezeu nu m-a abandonat… Cred, Doamne, ajută necredinţei mele.
Faptul că minunea s-a produs îmi este clar, dar cum s-a produs nu mi-am putut da seama, numai m-am pomenit cu ea înfăptuită. Minunea este o putere divină. Ea se înfăptuieşte prin harul lui Dumnezeu. Harul nu vine ca o pasăre, să-l vezi zburând, să ţi se aşeze pe umăr şi apoi să-ţi intre în oase. Minunea este o taină, şi acolo unde este taină nu are loc analiza, ci credinţa.
Am gândit că am ajuns la capăt. Nici testamentul n-am vrut să mi-l scriu. Acuma mă simt bine… Cât va dura acest bine?… Oare mai am de trăit?… Ce să fac?…
În momentul de criză din timpul slujbei, când credeam că totul s-a sfârşit, m-am rugat lui Dumnezeu numai să nu mor la mănăstire, până voi ajunge acasă. M-am rugat în gând şi pe drumul de la Sighet la mănăstire. Dar, fiind convins că voi muri, m-am rugat pentru marea trecere dincolo. Dumnezeu mi-a dat altceva şi mult mai mult de cât am cerut.
Îmi era şi frică de atât de mare dar pentru nevrednicia mea.
Sunt acasă, dar nu sunt mort, ci sănătos. Toate acestea m-au frământat şi nu mi-am găsit liniştea.
După mai multe zile, m-am dus la Prea Sfinţitul Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, căruia i-am spus toate gândurile şi frământările. Prea Sfinţitul Episcop m-a ascultat cu răbdare, apoi m-a întrebat: „Mai lucrezi dumneata la monografia aceea despre care mi-ai vorbit cândva?” I-am răspuns că nu mai lucrez fiindcă, de când mi s-a agravat boala, am abandonat lucrarea, pentru că n-am mai putut să mă deplasez, să fac investigaţii. Prea Sfinţitul Părinte Episcop mi-a spus: „Să reiei munca şi să scrii monografia, că de aceea te-a făcut Dumnezeu bine, ca să scrii cartea despre Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş”.
Am umblat apoi sute de kilometri pe urmele acestui sfânt, în ţară şi în Ucraina. În Ucraina a venit cu mine şi părintele protopop Mihai Oprişanu şi m-a ajutat. Am vizitat locurile şi mănăstirile pe unde sfântul a ţinut soboare şi pe unde s-a adăpostit, pe unde a ţinut scaune de judecată şi pe unde a fost întemniţat. Am făcut investigaţii prin biblioteci şi arhive, am adunat date şi imagini şi am elaborat monografia cu titlul Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş, pe care am publicat-o cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Justinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, la Tipografia Marinex Print din Baia Mare, în anul 2000.
Pe lângă aceasta, am mai scris o mulţime de studii şi câteva cărţi, unele sunt publicate, iar altele în manuscris.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
Prin această scriere n-am făcut nici literatură, nici istorie, ci o mărturie curată, scriind întocmai ceea ce am trăit. Am scris sub impresia că, peste umăr, îngerul adevărului îmi priveşte fiecare cuvânt pe care îl scriu.
Cuprinsul
1. Accidentul
2. Morga
3. Încălzirea
4. Operaţia
5. Ideea sinuciderii şi supraomul
6. Nedreptăţile
7. Boala morţii
8. Minunea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)