sâmbătă, 7 martie 2009
Ierothei, Mitropolitul Nafpaktei-O noapte în pustia Sfântului Munte-(Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus)
Mitropolitul Ierothei Vlahos, născut în 1945, în Epir (Grecia), s'a preocupat încă din tinereţe de Părinţii Bisericii, lucrând pentru o vreme în bibliotecile mănăstirilor athonite. L-a atras îndeosebi învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Studierea scrierilor Părinţilor şi mai ales a celor aparţinând Părinţilor isihaşti ai Filocaliei, îndelungaţii ani de studiere a Sfântului Grigorie Palama, legăturile strânse cu monahii Sfântului Munte şi cei peste treizeci de ani de experienţă pastorală l-au făcut să realizeze faptul că theologia ortodoxă este ştiinţa tămăduirii omului şi că părinţii trezvitori îl pot ajuta pe agitatul om al zilelor noastre, copleşit de probleme lăuntrice şi existenţiale.
În paginile ce urmează, voi înfăţişa o discuţie pe care am avut-o cu un Stareţ din Muntele Athos. Pe atunci nu mă gândeam că ea va fi subiectul unei cărţi. Dar, într’o zi, pe când mă pregăteam să citesc una din scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, am auzit un glas lăuntric îndemnându-mă să aştern pe hârtie convorbirea purtată atunci cu înţeleptul călugăr athonit. Şi m’am supus acelui glas pe care, vă mărturisesc, nu l-am mai auzit vreodată. Am început să scriu după cum mi-a venit în minte.
.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale pustiei, trăiesc Viaţa la culmea ei. Ei sânt deja în Rai. Sânt cu adevărat "de Dumnezeu purtători", trăind viaţa lui Hristos în "vase de lut", adică în trupuri istovite de nevoinţă şi de slujirea aproapelui. În aceşti monahi, cineva ar putea vedea îndumnezeirea în faptă, ca să spunem aşa, şi nu îndumnezeirea învăţată teoretic, de către cel lipsit de cercare în ale cuvântării de Dumnezeu (theologia). Ei trăiesc în acelaşi timp şi credinţa, şi faptele. Pentru că, fără îndoială, credinţa fără fapte este amăgire, iar faptele fără credinţă sânt idololatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, s’a întipărit pe feţele lor bătătorite de vreme. "Dănţuirea" sfinţilor nevoitori "de cele împotriva firii fuge, cele după fire arată, şi celor mai presus de fire daruri se învredniceşte" (Sfântul Nicodim Aghioritul).
.
Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregătea să apună, eu urcam, pregătindu-mă să răsar! Apusul soarelui m’a găsit urcând, cu mare greutate, o potecă strâmtă şi abruptă spre... răsărit! Săraci în credinţă, aflăm cu greu o bucurie în astfel de urcuşuri către cei plini de credinţă, care au luat hotărârea vitejească de a renunţa la lume, cu toate atracţiile şi plăcerile ei, şi au îmbrăţişat nevoinţa. Urcam undeva pe partea de miazănoapte a Athosului. Voiam să pun în lucrare cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: "Până-ţi este dorinţa caldă, îndreaptă-te spre aceşti îngeri şi fă-o mai caldă. Pentru că graiurile omeneşti nu vor putea să-ţi aprindă inima aşa cum o poate face vederea dumnezeieştilor lucruri".
De-a dreapta şi de-a stânga se ridicau stânci de nepătruns, cu vârfurile lor ascuţite, parcă străpungând cerul, aşa cum o fac şi glasurile şi vieţile "locuitorilor" Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu Rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă, înlăuntrul fiinţei mele – căci aşa ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu simţământul unui simplu pelerin. La mică distanţă de potecă, printre stânci, se puteau vedea colibe mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sânt în peşteri, altele ies puţin în afară, şi când le priveşti ţi se pare că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor peşteri trăiesc albinele cele duhovniceşti, gătind mierea dulce a isihiei. Mi-a venit atunci în minte cântarea alcătuită de Sfântul Nicodim pentru părinţii aghioriţi şi am început s’o cânt: "O, de Dumnezeu alese albine, care în peşterile şi crăpăturile pământului din Sfântul Munte, ca în nişte stupi înţelegători, preadulcea miere a isihiei o prefac în faguri."
.
Chilia unui pustnic, mă gândeam, nu este doar un loc de taină, ci şi un "ceresc lăcaş". Cel ce locuieşte acolo şi se îndeletniceşte cu isihia şi rugăciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta, într’una din Omiliile către Thessaloniceni, în care pleacă de la faptul că, în Duminica Învierii, Sfântul Apostol Toma nu s’a învrednicit a-l vedea pe Hristos cel Înviat, nefiind împreună cu ceilalţi Apostoli; însă l-a văzut pe Domnul după opt zile, împreună cu ceilalţi Apostoli. Şi spune Sfântul lui Dumnezeu: "Duminica, după Dumnezeiasca Liturghie, ai grijă să găseşti pe cineva ce urmează Apostolilor lui Hristos şi rămâne retras, în rugăciune tăcută, psalmodiind şi dorindu-l pe Hristos. Dacă îl găseşti, intră în chilia lui, cu credinţă, ca într’un loc sfânt, pentru că are puterea sfinţitoare a Sfântului Duh. Şi rămâi acolo cât mai mult, vorbeşte cu el despre Dumnezeu şi cele cereşti şi, cu smerenie, cere povăţuire şi ajutor prin binecuvântarea lui. Atunci, Domnul Iisus va veni nevăzut şi la tine, aşa cum a venit la Toma. El va da pace sufletului tău, îţi va înmulţi credinţa, te va sprijini şi te va număra printre aleşii Împărăţiei Cerurilor".
Urmând poveţei Sfântului, m’am apropiat de chilie privind-o ca pe un loc de taină. Înlăuntru am avut simţământul că Gheronda era un Apostol al lui Hristos, care l-a văzut deja pe Mântuitorul şi era în lăcaşurile Ierusalimului Ceresc; aşa încât a ajuns dumnezeu după har şi se face părtaş energiilor nezidite ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, în afară de Esenţa sa. "Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, afară de Fiinţa lui" (Sfântul Grigorie Palama). Cum aş putea să-l văd altfel, dacă Dumnezeu vorbeşte despre el în acest fel, prin Sfântul Grigorie? Am vrut, asemeni lui Toma, să-l văd pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de el cu smerenie şi pocăinţă, şi să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum îşi va da seama şi cititorul, în urma acestei convorbiri despre Dumnezeu şi cele cereşti, am simţit o pace adâncă revărsându-se în sufletul meu...
.
Rugăciunea lui Iisus, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", strigătul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curăţă sufletul. Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi pe unirea cu el. Să-l chemăm, şi ne va tămădui cu venirea lui. Să gemem ca un om bolnav şi el, ca un doctor, va veni, iubitor, în ajutorul nostru. Să strigăm precum cel ce a căzut între tâlhari, şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre "lăcaşul de oaspeţi", adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă. Când Dumnezeu se pogoară în inima noastră, îl biruieşte pe diavol şi curăţă răutăţile pe care acesta le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi. Să facem ceea ce ţine de partea omenească, adică să-l chemăm pe Hristos, iar el va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască – va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar, să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti, şi să nu ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru: noi săvârşim cele omeneşti, Rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este dumnezeiesc-omenească.
.
Rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care "ochiul nu le-a văzut, nici urechea le-a auzit, nici la inima omului nu s’au suit" (1 Cor. 2:9). Adică Rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine "fără culoare", "fără formă", "fără chip" şi dobândeşte, într’un răstimp scurt, har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă Părinţii.
.
Omul, potrivit Scripturii, a fost zidit "dupre chipul lui Dumnezeu" (Col. 3:10). Dumnezeu este Treime, adică o Esenţă în trei Ipostasuri (Tată, Fiu şi Duh Sfânt). Asemenea şi sufletul, fiind zidit "dupre chipul lui Dumnezeu", este unul singur, însă cu mai multe puteri. Acestea sânt în număr de trei: mintea ("înţelegerea"), dorinţa ("pofta") şi voinţa ("mânia"). Toate trei trebuie să fie unite şi îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, preschimbarea lor după fire înseamnă ca mintea să-l cunoască pe Dumnezeu, dorinţa să-l dorească şi să-l iubească numai pe Dumnezeu, iar voinţa să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest chip, se împlineşte porunca "să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău, şi din toată vârtutea ta" (Mar. 12:30). Când mintea rămâne în Dumnezeu, ea îndeamnă dorinţa să-l iubească şi voinţa să lupte împotriva duhului viclean şi să caute curăţirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, are loc unirea. Păcatul, însă, rupe unitatea celor trei însuşiri ale sufletului. Mintea tinde să-l nesocotească pe Dumnezeu, dorinţa se îndreaptă înspre zidiri, şi nu spre Ziditor, iar voinţa se supune tiraniei patimilor. Astfel, păcatul înrobeşte sufletul cu totul. Iată cum înfăţişează Sfântul Grigorie Palama această stare. Pentru început, mintea se mişcă departe de Dumnezeu şi se întoarce spre celelalte zidiri: "De câte ori deschidem o uşă patimilor, mintea se împrăştie de îndată, preocupată tot timpul de lucrurile trupeşti şi lumeşti, asupra mulţimii plăcerilor şi gândurilor împătimite care vin cu ele". Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu, abate dorinţa de la dânsul şi de la poruncile sale: "Când mintea rătăceşte, dorinţa se risipeşte în desfrânare şi nebunie, risipindu-se asupra nenumărator lucruri rele... iar mintea moleşindu-se, puterile sufletului se împuţinează, iubind mai mult făpturile şi dorindu-le pe acelea. Tânjind după felurime, pofta se dezbină în plăceri, risipindu-se în ele, ajungând de aceea să dorească necurăţiile, iar nu pe cele trebuincioase; adică cele trupeşti, iar nu pe cele cuviincioase; sau, cu alte cuvinte, dorind nu lucrurile ce-i sânt de trebuinţă, ci pe cele deşarte şi lipsite de slavă". În cele din urmă, voinţa ajunge supusă patimilor, se chinuie, iar "omul, menit a ajunge fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaş, asemenea nu doar celor mai sălbatice fiare, ci şi târâtoarelor şi vietăţilor veninoase, asemănându-se unei scorpii, unui şarpe, unui pui de viperă".
Aşadar, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu şi, în acelaşi timp, îşi pierd unitatea. Dorinţa ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar voinţa nu-i îngăduie; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar mintea, neavând credinţă într’însul, nu vrea să-l iubească. Noi luptăm pentru această unitate şi o atingem, în cele din urmă, prin Rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minţii. Scopul nostru este de a despărţi mintea de atracţiile ce o înconjoară şi s-o aducem înlăuntrul ei, astfel încât şi dorinţa să fie adusă înapoi.
.
Cea dintâi şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă de cele din jurul lui, de lucruri, de întâmplări, de gândurile rele şi chiar de cele bune. Pentru că mintea, când se depărtează de Dumnezeu, îşi pierde sursa de viaţă, devine moartă, precum peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul: "Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii când iese din pomenirea lui Dumnezeu şi este trasă în pomenirea lumii". După cădere, mintea este asemenea câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este foarte dibaci în a scăpa. Este asemenea Fiului risipitor din pildă, care voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa şi voinţa), pe care o cheltuieşte şi o iroseşte "întru nestâmpărare". Aceasta o spun Părinţii, mai ales Sfântul Grigorie Palama, care, după cum am spus mai înainte, a trăit această viaţă lăuntrică.
.
Este nevoie să trăim în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, şi să devenim Hristos şi Cuvântul lui Dumnezeu, prin har. Harul se dobândeşte când trăim în Biserică şi ne împărtăşim de Sfintele sale Taine, căci "Biserica se arată în Tainele sale, nu ca în nişte simvoluri, ci mai degrabă ca mădularele trupului în inimă, şi crengile plantei în rădăcină şi, precum a spus Domnul, ca mlădiţele pe viţă" (Nicolae Cabasila). Acest lucru se împlineşte prin chemarea numelui lui Iisus şi rostirea rugăciunii "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", mai ales că această rugăciune este strâns legată de Dumnezeiasca Împărtăşanie. Întreaga theologie a Bisericii Ortodoxe este ascunsă în această mică rugăciune. De aceea, întotdeauna vom chema preadulcele şi dătătorul de bucurie nume al lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus nu este doar pentru monahi. Bineînţeles, ei au putinţa să trăiască necontenit înlăuntrul ei. Dar o putem rosti şi noi, cei păcătoşi. Să ne rânduim pentru aceasta un anume timp din zi, şi să începem prin a o spune zece minute dimineaţa şi zece seara, cât mai liniştiţi cu putinţă. Este foarte important să stabilim dinainte un anume timp (chiar foarte scurt), când nimic nu ne va întrerupe. Cu vremea, acest moment se va prelungi şi va îndulci sufletul, buzele... Să o rostim chiar şi când mergem pe stradă, înainte de a adormi, ori de câte ori avem puţin timp liber. Soţul sau soţia, sau toată familia, să o spună dimineaţa şi seara pentru câteva minute. Unul din ei ar trebui să o spună calm şi liniştit, şi ceilalţi să asculte. Har îmbelşugat va veni atunci peste familie. Sânt multe familii ce au făcut-o şi au trăit minuni în viaţa lor... Însă cei ce vor să meargă mai departe în rugăciune au nevoie de un povăţuitor duhovnicesc încercat. În acelaşi timp, să trăim viaţa în înţelegere cu poruncile lui Hristos, căci ucenicul lui Hristos urmează lucrarea şi învăţătura sa. Păzind poruncile, primim har, dobândim întreaga Sfântă Treime. Potrivit Sfântului Maxim, cel ce a primit şi a păzit o poruncă dobândeşte, în chip tainic, întreaga Sfântă Treime.
Scara Sfântului Ioan Scărariul la "Omul care aduce cartea"
În ziua de 2 Martie 2009, în cadrul emisiunii realizate de Dan C. Mihăilescu, "Omul care aduce cartea" - difuzată la PRO-TV - s'a prezentat cea de-a doua apariţie editorială din cadrul colecţiei "Izvoarele Orthodoxiei," SCARA Sfântului Ioan Scărarul, ediţie apărută sub îngrijirea Mitropolitului Veniamin Costache în 1814.
Criticul literar Dan C. Mihăilescu, realizatorul emisiunii "Omul care aduce cartea", prezintă la Pro Tv cărţi alese din ultimele apariţii din spaţiul publicistic, de la cărţi de filozofie, istorie, beletristică, eseistică şi până la dicţionare şi ghiduri practice.
Modalitatea de prezentare oscilează, de la caz la caz, de la una de tip academic la una neconvenţională, non-conformistă.
Mai multe detalii despre criticul Dan C. Mihăilescu puteţi afla şi pe www.dancmihailescu.ro.
Sfântului Ioan Scărarul - "Scara" a apărut la Editura Predania, în anul 2008.
marți, 3 martie 2009
Invataturi catehetice-Mic îndrumar tipiconal
Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008
Cuprins: Cum se cuvine
Mirungerea
Definiţie şi semnificaţie
Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, noul botezat este pecetluit (însemnat, îmbrăcat) cu darurile Duhului Sfânt, dându‑i‑se astfel „pecetea cea dintâi şi asemănarea cea după chipul lui Dumnezeu, pe care din neascultare am pierdut-o”, spre a spori şi a se întări în viaţa duhovnicească, a creşte de la măsura copilului la cea a bărbatului desavârşit, adică a lui Hristos.
Ce este Sfântul şi Marele Mir
Despre Sfântul şi Marele Mir Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că „este Însuşi El, că zice: Mir vărsat îţi este numele. Drept aceea şi pe noi ungându-ne, ne dăruieşte puterea cea vie şi buna mireasmă a Duhului”. Sfântul şi Marele Mir este obţinut din untdelemn curat de măsline, vin şi diferite esenţe de mirodenii în număr de 38 (nard, isop, trandafir, mosc etc.) şi se sfinţeste numai de către bisericile ortodoxe autocefale, şi anume de către soborul episcopilor în frunte cu Întâistătătorul Bisericii respective, şi numai în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, după Sf. Liturghie. Ierarhii merg atunci într-un paraclis amenajat special, unde se pregătesc şi se amestecă cele 40 de componente, cu rostirea unor rugăciuni speciale.
În Biserica Ortodoxă Română Sfântul şi Marele Mir se săvârşeşte o dată la 5 ani şi este o dovadă a canonicităţii şi sobornicităţii ei. Grupări precum „Biserica Ortodoxă de stil vechi”, neputând sfinţi Sfântul şi Marele Mir, evită întotdeauna să spună de unde îl au.
Desfăşurarea slujbei
După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată: “Pecetea darului Duhului Sfânt! Amin!”. În practica veche a Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior renunţându‑se, pentru a nu se confunda cu hirotonia.
Îndrumări practice
După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac.
Este interzis ca de cel miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.
Părintele Ilie Cleopa sfătuia pe aceia care au rude care s-au sinucis să facă în loc pomeniri şi parastase pentru cei care au murit în ziua Mirungerii lor. Aceştia au mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea lor pot uşura pe cei din muncile iadului.
Spre deosebire de Botez, Taina Mirungerii se repetă pentru cei care s-au lepădat în vreun fel de Hristos prin trecerea lor (botezare, iniţiere etc) la alte credinţe sau învăţături eretice.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 5 (58) Mai 2008
Cuprins: Cum se cuvine
Taina Sfântului Botez
Simbolistică
Botezul este Taina prin care, în urma lucrării văzute a întreitei cufundări în apă, dimpreună cu invocarea Sfintei Treimi, în mod tainic se iartă păcatul strămoşesc şi păcatele personale ale celui care se botează. Prin harul dumnezeiesc, acesta devine mădular al Bisericii lui Hristos şi cetăţean al Cerului. Cuvântul botez provine de la grecescul βαπτιζο care înseamnă cufundare.
Catehumenul (cel care urmează a fi botezat)
Cel care urmează a fi botezat, dacă nu mai este copil, trebuie să dorească şi să ceară botezul, să cunoască adevărurile de credinţă, să se mărturisească de păcatele săvârşite şi să fie hotărât pentru a urma o viaţă în lumina poruncilor lui Hristos.
Pentru prunc, naşul, ca şi garant în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii este mărturisitorul de credinţă al acestuia.
Naşul pruncului sau catehumenului adult trebuie să fie întotdeauna ortodox şi bun creştin, pentru că este dator să se îngrijească de viaţa morală şi religioasă a finului, învăţându‑l mai ales prin exemplul personal. Naşul este bine să fie de acelaşi sex cu cel care se botează.
Condiţiile săvârşirii Botezului
Locul în care se săvârşeşte Botezul este biserica, însă, în cazuri excepţionale (pericol de moarte), se poate săvârşi oriunde.
Botezul se săvârşeşte de către episcop sau preot. Atunci când un om nu este botezat şi este în pericol de a muri nebotezat, săvârşitor poate fi orice alt creştin botezat, care îl cufundă de trei ori în apă, rostind cuvintele: „Botează‑se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” În cazul în care cel botezat supravieţuieşte, un preot va desăvârşi slujba în totalitatea ei.
Botezul se săvârşeşte oricând, dacă este pericol de moarte, sau cel mai devreme la opt zile până la cel mult patruzeci de zile de la naştere şi, de obicei, în zile de sărbătoare. Botezul se poate face şi în post, dar dacă este urmat de o agapă, nu este îngăduită încălcarea postului.
Din punct de vedere practic, cel ce se botează are nevoie de: haine noi sau curate (de obicei albe), necesare îmbrăcării după botez, şi o lumânare mai mare.
Slujba Botezului
Mai înainte de slujba botezului propriu‑zisă, se îndeplineşte „Rânduiala la facerea catehumenului”, care este alcătuită din 3 părţi:
‑ exorcismele, care sunt trei rugăciuni săvârşite de preot în pridvor, în care Îl roagă pe Dumnezeu să îndepărteze de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului;
‑ întreita lepădare a catehumenului, care înseamnă lepădarea de lucrurile întunericului şi de diavol şi „îmbrăcarea cu armele luminii” (în practica veche a Bisericii, lepădările se rosteau până la de zece ori);
‑ împreunarea cu Hristos, care se face prin rostirea Crezului de trei ori.
Slujba Botezului propriu‑zisă este şi ea alcătuită din 3 părţi: sfinţirea apei pentru botez, ungerea cu untdelemnul bucuriei pe fiecare mădular în parte şi întreita cufundare în numele Sfintei Treimi. Botezul prin stropire nu este valid.
Taina Botezului este urmată imediat de alte două Sfinte Taine: Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi Împărtăşirea noului botezat.
Alte rânduieli
‑ Este bine să postim şi să ne rugăm împreună cu cel ce se botează.
‑ Nu este voie ca naşul să fie unul din părinţii trupeşti ai catehumenului.
‑ Naşul nu trebuie să fie ales pe criterii lumeşti (bogăţie, poziţie socială sau politică).
‑ Naşul trebuie să fie îndeobşte cunoscut ca bun creştin şi om moral, să nu trăiască necununat, să nu fie apostat sau ateu, să nu îmbrăţişeze învăţături potrivnice Ortodoxiei (reîncarnare, yoga, MISA, radiestezie, masonerie);
‑ După Botez se face o agapă creştinească, dar nu o petrecere smintitoare de suflet, cu atât mai puţin în scopul obţinerii de avantaje materiale;
‑ Aşa‑zisele tradiţii, menite să aducă „calităţi” copilului, cum sunt „băutul apei din clopoţel”, „dansul tatălui în jurul copacului”, „punerea de bani în scutece” ş.a.m.d. sunt de fapt obiceiuri păgâneşti, urâte în faţa lui Dumnezeu şi condamnate de Biserică.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 4 (57) Aprilie 2008
Cuprins: Cum se cuvine
Conduită şi formule de adresare
În viaţa de zi cu zi ne întâlnim de cele mai multe ori cu persoane care, încercând să fie politicoase în adresarea către clericii Bisericii, ajung în situaţii de-a dreptul penibile. Pentru clericul care întâmpină asemenea situaţii este dovada sigură că persoana respectivă nu frecventează biserica şi nu are cunoştinţe elementare despre Ortodoxie.
Întâlnirea cu preotul
Creştinul nu trebuie să se adreseze preotului cu formule ca: „Bună dimineaţa!”, „Să trăiţi!”, „Noroc!” şi nici măcar „Doamne ajută!”. El trebuie să ceară binecuvântarea spunând: „Binecuvântaţi, Părinte!”, sau „Blagosloviţi!”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Răspunsul preotului poate fi: „Domnul!”, „Domnul şi Maica Domnului!” sau „Domnul Dumnezeu!”, însemnând prin aceasta: „Binecuvântarea Domnului, a Maicii Domnului sau a Domnului Dumnezeu să fie cu tine!”.
Când rosteşte „Binecuvântaţi!”, omul nu trebuie să-şi facă cruce în faţa preotului ca în faţa sfintelor icoane, ci doar să se aplece suficient cât preotul să-l poată însemna cu semnul Sfintei Cruci pe creştetul capului.
Dacă ne întâlnim cu un episcop se poate face metanie mare sau mică (închinăciune) fără să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. În cazul în care facem metanie mare, rămânem în genunchi până când acesta ne binecuvintează pe cap.
După ce am primit binecuvântarea, sărutăm mâna preotului sau episcopului, cinstind prin aceasta nu persoana sa în chip special, ci harul lui Dumnezeu cu care a fost investit.
Formule de adresare
Către preot
Întrucât preoţii pot fi „de mir” sau monahi (călugări) adresarea, după cum spune Pr. Nicodim Sachelarie, trebuie să fie:
în cazul preotului de mir:
- „părinte” pentru cel care nu are nici un rang administrativ;
- „cucernice părinte” pentru cel care este sachelar sau stavrofor;
- „preacucernice părinte” pentru cel care este iconom stavrofor;
- „preacucernice părinte protoiereu” în cazul în care este protoiereu.
în cazul monahilor hirotoniţi:
- „cuvioase părinte” celor hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi;
- „preacuvioase părinte” celor hirotesiţi protosingheli, arhimandriţi şi stareţi.
În practică, însă, s-a generalizat formula „precucernice părinte”, pentru toţi clericii de mir, şi „preacuvioase părinte”, pentru toţi monahii hirotoniţi.
Către episcop
Pentru episcopi formula de adresare este:
- „Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiereilor vicari, episcopilor vicari şi episcopilor;
- „Înalt Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiepiscopilor şi mitropoliţilor;
- „Prea Fericite Părinte” în cazul Patriarhului.
În cazul întâistătătorilor altor Biserici Ortodoxe surori există diferite formule de adresare cum ar fi: „Sanctitatea Voastră” în cazul Pariarhului Ecumenic al Constantinopolului etc.
Nu ne adresăm preotului spunându-i: domnule, cetăţene, stimate părinte, dom’ părinte sau, mai grav, popă. Greşit a intrat în convingerea unor necredincioşi că întâlnirea preotului pe cale înseamnă „ghinionul” acţiunii pe care o săvârşim. Credem însă că este adevărat acest lucru în cazul celor ce merg la furat, la jocuri de noroc şi spre orice alt păcat sau faptă de ruşine.
Spun Sfinţii Părinţi că binecuvântarea preotului dată unui credincios înseamnă aşezarea lui sub acoperământul dumnezeiesc şi sfărâmarea curselor vrăjmaşului diavol.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 3 (56) Martie 2008
Cuprins: Cum se cuvine
Biserica (ca locaş) şi rânduielile de comportament
Biserica este locaşul care a înlocuit templul Legii Vechi. Aici se află altarul unde Se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Hristos, înlocuind şi desăvârşind mulţimea jertfelor de animale aduse pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu.
Biserica simbolizează Împarăţia lui Dumnezeu, este loc sfânt şi îngeresc, cerul pogorât pe pământ, loc de mântuire, de propovăduire a adevărului de credinţă şi de desăvârşire morală. Este locul unde oamenii se îndumnezeiesc prin împărtăşirea cu Iisus Hristos.
2. Alcătuirea bisericii
La început biserica nu avea o formă definită, din pricina prigoanelor creştinii ascunzându-se în catacombe. Mai târziu, forma locaşului de cult s-a modelat după două simboluri: cel al corăbiei şi cel al Sfintei Cruci.
Având ca model Arca lui Noe, corabia simbolizează izbăvirea neamului omenesc din potopul patimilor şi din furtuna ispitelor şi ancorarea la limanul mântuirii. Sf. Cruce simbolizează Altarul jertfei depline a Mântuitorului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră a tuturor.
Biserica e alcătuită de obicei din trei părţi: altar, naos şi pronaos. La acestea se mai adaugă, la unele biserici, pridvorul. Sf, Altar este locul unde se află Sf. Masă care simbolizează Tronul lui Dumnezeu şi este locul de jertfă al Mântuitorului. În Altar intră numai arhiereul, preoţii, diaconii şi paraclisierul şi e despărţit de naos prin iconostas (catapeteasmă). Naosul e locul unde stau, de obicei, bărbaţii şi cântăreţii. La cele mai multe biserici peste naos se ridică turla. Pronaosul, în vechime locul femeilor, poate cuprinde o turlă sau două şi cafasul (balconul de unde cântă corul).
3. Reguli de comportament în biserică
La biserică se vine în ţinută curată şi cuviincioasă. În timp ce femeile vor purta capul acoperit, bărbaţii vor sta descoperiţi.
Pentru a nu crea dezordine şi a nu tulbura slujba, e bine să venim mai înainte de începerea slujbei, să ne închinăm fără grabă la icoane, să aprindem lumânările pentru vii şi răposaţi şi să dăm pomelnicul la Sf. Altar. După ce salutăm pe cei din biserică, ne aşezăm în picioare, în genunchi sau în strană, de unde să putem urmări cu atenţie cântările şi rugăciunile săvârşite. Regula e că bărbaţii stau în faţă, iar femeile în spate, sau bărbaţii în dreapta şi femeile în stânga.
Trebuie să ne păstrăm mintea şi inima departe de grijile lumeşti, slujind Domnului alături de tot poporul: „Un singur glas se cade să fie în biserică; precum suntem un singur trup al lui Hristos, aşa şi o singură lucrare este Sfânta Biserică, adică, să stăm cu frică, să ascultăm, să luam aminte şi să ne rugăm, căci şi clericii împreună cântă, iar noi, toţi, răspundem într-un singur glas”.
După slujba de duminică se cuvine să ne continuăm rugăciunea şi studiul duhovnicesc acasă. Dacă e posibil participăm şi la slujba vecerniei de după-amiază.
4. Ce nu trebuie să facem în biserică
La biserică nu venim împodobiţi, pudraţi, parfumaţi, cu ţinută provocatoare şi indecentă.
După binecuvântarea rostită de preot la începutul slujbei nu ne mai plimbăm prin biserică, nu mai vorbim cu nimeni, nu glumim, nu râdem, nu privim în stânga şi în dreapta, nu ne foim, nu ieşim afară din biserică. În biserică nu se mănâncă, nu se face vânzare şi cumpărare. Nu facem gesturi prin care am putea deranja pe ceilalţi de la rugăciune, nu cântăm mai tare sau pe altă voce decât cântăreţii, nu rostim ecteniile şi rugăciunile pe care le spun preoţii şi diaconii.
La altar nu se aduc decât prescuri, vin, ulei, lumânări şi tămâie.
După sfârşitul slujbei nu mergem la restaurant, la petreceri, la întreceri sportive, nu pierdem timpul la televizor şi la spectacole ucigătoare de suflet.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 2 (55) Februarie 2008
Cuprins: Cum se cuvine
Coliva şi prinoasele
1. Semnificaţia colivei
Coliva este o ofrandă care se aduce spre sfinţirea credincioşilor, în cinstea sfântului zilei sau la pomenirea celor adormiţi şi este făcută în principal din grâu fiert.
Coliva simbolizează credinţa noastră în nemurirea sufletului, adică în înviere şi în viaţa veşnică. Aceasta după cuvântul Mântuitorului care spune: “Amin, amin grăiesc vouă, bobul de grâu căzând pe pământ, de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă va aduce” (Ioan 12, 24).
2. Originea colivei
Prima atestare a obiceiului de a pregăti colivă din grâu fiert este tocmai din secolul 4. Împăratul roman Iulian Apostatul, în prima săptămână a postului mare, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu sânge de la jertfele idoleşti. Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s‑a arătat în vedenie episcopului cetăţii spunându‑i să îi înveţe pe creştini să nu guste din alimentele spurcate, ci, în loc, să prepare colivă.
3. Felurile şi prepararea colivei
Coliva se face în general din grâu fiert, însă se poate face şi din fructe şi alte produse.
Coliva din grâu se prepară amestecând grâul fiert cu zahăr sau miere, arome şi miez de nucă.
Îndulcirea colivei simbolizează dulceaţa vieţii veşnice şi a petrecerii cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii în Dumnezeiasca Lumină.
Coliva împodobită cu bomboane sau miez de nucă în semnul sfintei cruci simbolizează purtarea crucii de către creştini.
În anumite zone ale ţării se obişnuieşte şi aducerea la biserică a unor “colive” din fructe şi dulciuri.
4. Alte prinoase ce se aduc la biserică
Prinoasele sau ofrandele sunt daruri pe care credincioşii le aduc la biserică drept jertfă, după modelul celei dintâi jertfe aduse de Abel, fiul lui Adam. În diferite momente ale anului se obişnuieşte aducerea de diverse prinoase:
• de Paşti se aduc ca prinoase carne, brânză şi ouă roşii;
• la Schimbarea la Faţă a Domnului se aduc prinoase din primii struguri copţi, iar
• la vremea coacerii diferitelor fructe se aduc prinoase din fiecare; de asemenea, înainte de seceriş se aduc spice de grâu.
Pentru toate acestea preotul rosteşte o rugăciune anume de binecuvântare la sfârşitul slujbei, după împărtăşirea credincioşilor.
Se mai obişnuieşte aducerea ca pârgă de mere şi pere dulci de Sfântul Ilie şi ouă roşii la Înălţare.
Pentru că sfintele canoane nu îngăduie credincioşilor a mânca în biserică, după încheierea slujbei, prinoasele se împart la ieşire.
Este rânduit ca nimeni să nu guste struguri înainte de binecuvântarea lor la biserică, la praznicul Schimbării la Faţă, iar cei ce nu respectă această regulă se opresc a mânca struguri toată luna august.
Tot ca o mulţumită adusă lui Dumnezeu, după ce primele poame sunt binecuvântate la biserică, înainte de a le gusta, credinciosul se cuvine să rostească în particular Psalmul 33.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008
Cuprins: Cum se cuvine
Sfânta Aghiasmă mare şi mică
Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.
Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.
Felurile Aghiasmei
Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.
Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei. Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o îndoită chemare a Sfântului Duh.
Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.
Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari
Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.
Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.
Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.
Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici
Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (53) Decembrie 2007
Cuprins: Cum se cuvine
Slujba Litiei şi litia
slujbei Litiei
Slujba Litiei se săvârşeşte unită cu Vecernia cea Mare şi are două părţi. Prima parte este o rugăciune stăruitoare care a şi dat numele întregii slujbe. Cuvântul „litie“ vine de la grecescul liti, care înseamnă rugăciune de implorare, plină de umilinţă. Această primă parte se săvârşeşte în pronaosul bisericii. Ieşirea preotului împreună cu credincioşii din naos în pronaos simbolizează alungarea protopărinţilor Adam şi Eva din rai şi este urmată de rugăciunea de pocăinţă pentru redeschiderea cerului şi a milostivirii dumnezeieşti la care chemăm mijlocirea tuturor Sfinţilor. De aceea aici se pomeneşte un mare număr de sfinţi, începând cu Maica Domnului şi continunând cu Sfinţii Îngeri, Sfântul Ioan Botezătorul, Apostolii, Ierarhii, Mucenicii, Cuvioşii şi Sfinţii pomeniţi în ziua respectivă.
În a doua parte, preotul şi credincioşii se întorc în naosul bisericii, unde sunt aşezate în chipul crucii, pe o masă, patru feluri de daruri: pâine (cinci pâini), grâu, vin şi untdelemn. Pâinile care se binecuvântează simbolizează cele cinci pâini pe care Mântuitorul le‑a binecuvântat, înmulţindu‑le în chip minunat şi săturând cu ele în pustie cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii (Luca 9, 12‑17). Grâul, vinul şi untdelemnul ce se aduc la Litie şi se binecuvintează împreună cu pâinile reprezintă prinosul sau ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din roadele de căpetenie ale pământului (ce alcătuiesc hrana noastră principală), având ca model jertfa adusă de către Abel şi de către evrei în Templul Legii Vechi. Când aducem aceste ofrande, cerem ca Dumnezeu să le binecuvânteze şi să le înmulţească în toţi anii „în satul acesta, ţara acesta şi în toată lumea“, iar „pe credincioşii care vor gusta din ele să‑i sfinţească“.
Despre litie
Preotul împarte apoi cele cinci pâini în bucăţele mici, pe care le stropeşte cu vinul binecuvântat. Aceste bucăţele poartă numele de „litie“ şi sunt dăruite celor din biserică la sfârşitul slujbei de către preot, care spune: „Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul“.
Litia se împarte spre întărirea credincioşilor în timpul privegherii. Se presupune că cei ce participă la priveghere se împărtăşesc la Sfânta Liturghie şi deci asta ar fi ultima gustare până dimineaţa. De aceea s‑a păstrat rânduiala ca după litie nimeni să nu mai bea şi să nu mai mănânce nimic în acea seară. Cu excepţia faptului că litia nu se ia obligatoriu „pe nemâncate“, precum anafura, cei opriţi a lua sfânta anafură nu pot lua nici litie.
Litia rămasă de seara nu se mănâncă cu mâncare a doua zi, ci se ia ca şi anafura. Uleiul, vinul şi grâul nu se binecuvântează a doua oară la o altă slujbă.
Despre folosul practic al litiei
Cei ce iau litia cu credinţă sunt izbăviţi de friguri şi de multe alte rele.
Uleiul binecuvântat la slujba Litiei se foloseşte la miruirea celor prezenţi la slujbă, iar grâul se păstrează şi se amestecă de preot cu grâul ce se seamănă în ţarină, la rugăciunea de binecuvântare a semănatului pentru sporirea recoltei.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (52) Noiembrie 2007
Cuprins: Cum se cuvine
Prescurile şi Sfânta Anafură
Despre prescuri
La Sfânta Liturghie se folosesc 5 prescuri din care preotul săvârşeşte rânduiala Proscomidiei (pomenirea credincioşilor şi pregătirea cinstitelor daruri) înainte de începerea Sfintei Liturghii. Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ, care la Sfânta Liturghie se preface în Trupul Mântuitorului. Din cea de a doua se scoate părticica pentru Maica Domnului, iar din a treia se scot 9 părticele pentru cele 9 cete al sfinţilor. Ultimele două sunt pentru pomenirea credincioşilor: din a patra se scot părticele pomenindu-se creştinii vii, iar din a cincea pomenindu-se cei adormiţi.
Prescurile folosite la Sfânta Liturghie trebuie făcute de o persoană credincioasă şi care trăieşte în curăţie, de obicei o femeie văduvă. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, prescurile se fac numai din făină, apă şi sare, fără drojdie. În locul drojdiei, pentru fermentare se folosesc bucăţele de aluat uscat rămase de la prescurile precedente. Prescurile trebuie să fie bine crescute, coapte şi proaspete. Nu se folosesc niciodată prescurile crude sau cele atinse de mucegai sau de şoareci.
Ce este Sfânta Anafură
Sfânta Anafură este pâinea sfinţită prin binecuvântarea preotului la Sfânta Liturghie în timpul cântării Axionului. În fapt, bucăţelele de anafură care se binecuvintează sunt ceea ce rămâne nefolosit din cele 5 prescuri din care s-au scos părticelele, iar când nu este de ajuns pentru toţi credincioşii, este îngăduit să se adauge pâine. Anafura se mai numeşte “antidoron”, adică “în loc de dar”, pentru că se împarte la sfârşitul Sfintei Liturghii spre mângâierea şi sfinţirea credincioşilor care nu se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Cum se ia Sfânta Anafură
Sfânta Anafură se ia, închinându-ne cu semnul Sfintei Cruci:
• de toţi cei care s-au împărtăşit, după Sfânta Împărtăşanie;
• de cei cărora le este îngăduit, în fiecare zi, de obicei dimineaţa, fie la biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii, fie acasă;
• întotdeauna înainte de aghiasma mică;
• după aghiasma mare, când credinciosul a primit binecuvântare pentru a lua aghiasmă mare, sau în perioada 5-14 ianuarie, când tot creştinul are binecuvântare de a lua aghiasmă mare;
- numai pe nemâncate, adică numai de cei care nu au mai mâncat şi băut nimic după miezul nopţii precedente.
Nu este îngăduit a lua Sfânta Anafură:
• cei care trăiesc în desfrânare;
• soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;
• femeile în perioada lunară şi bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă.
Dacă anafura, fiind păstrată rău, a mucegăit, ea nu se aruncă, ci trebuie arsă şi îngropată în locul amenajat special al bisericii, sau la alt loc curat, ca orice lucru sfinţit.
Scoaterea de părticele
În rânduiala Sfintei Proscomidii există posibilitatea de a se pomeni şi a scoate părticele pentru creştinii în viaţa cu cereri speciale către Dumnezeu sau pentru mulţumire. Greşit procedează unii preoţi care, după ce pomenesc credincioşii şi scot părticică pentru aceştia, după rânduiala de mai sus, le dau această părticică acasă. Cu atât mai grav este dacă părticelele scoase pentru vrăjmaşi, de exemplu, “credinciosul” le cere pentru a le folosi în scopuri rele sau practici vrăjitoreşti.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (51) Octombrie 2007
Cuprins: Cum se cuvine(1)
Lumina lumânărilor şi a candelei
Lumina lumânării sau a candelei simbolizează pe Hristos Cel vestit de prooroci Care S-a arătat în lume risipind întunericul răului şi al necredinţei. „Eu sunt Lumina lumii!” spune Hristos despre Sine (Ioan 8,12).
Lumina sensibilă este şi un simbol al luminii harice. Toţi Sfinţii Părinţi împreună mărturisesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inima credinciosului ca „Lumin㔺i „în Lumină”.
Aprinderea lumânării şi a candelei reprezintă totodată o jertfă de ardere de tot şi de rugăciune de mulţumire. Lumina lumânării şi a candelei este o lumină vie, plină de călură şi iubire care îndeamnă către lucrarea faptelor bune. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).
Întrebuinţarea lumânărilor
şi candelelor în vechime
„Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă undelemn de măsline curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineaţa” (Leviticul 24, 1-3). Aşadar prima jertfă de lumină a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu şi consta în sfeşnicul cu şapte candele care era aşezat mai întâi în Cortul Mărturiei şi apoi în Sfânta Templului din Ierusalim.
În cultul nostru lumânările şi candele au fost introduse în primele veacuri de creştinii proveniţi din iudei. La început lumânările au avut un important rol practic, luminând adunările creştinilor în catacombe în vremea persecuţiilor.
Folosirea candelei
Untdelemnul folosit trebuie să fie curat, de bună calitate (niciodată rânced) căci nu se cuvine a aduce lui Dumnezeu jertfă din cele pe care noi le lepădăm. Candelele se cuvine a fi ţinute curate, spălându-le şi schimbând uleiul săptămânal, iar flacăra trebuie să fie potrivită ca să nu fumege şi lăsată să ardă neîntrerupt.
Se cuvine să ţinem candele aprinse atât în biserici (pe Sfânta Masă, la icoanele împărăteşti, la Axioniţă, la moaştele sfinţilor şi la mormintele ctitorilor) cât şi în casele noastre (de obicei la icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului ocrotitor al familiei).
Resturile de la candele (fitilele, undelemnul rămas şi hârtiile folosite la curăţire) se ard la un loc curat sau la locul special amenajat al bisericii.
Folosirea lumânărilor
Lumânările cele mai potrivite sunt cele din ceară de albine sau parafină. Nu se folosesc niciodată lumânări de seu, untură sau alte produse de origine animală. Ele se aşează în sfeşnice sau locuri special amenajate pentru pomenirea celor vii şi a celor adormiţi. Lumânările se dau ca ofrandă la altar însoţind pomelnicele, la slujba parastasului când se împart preoţilor şi credincioşilor şi mai folosesc la denii, nunţi şi botezuri.
Rânduiala ca fiecare credincios să se împărtăşească cu lumânare aprinsă în mână nu este în tradiţia Bisericii şi, cel puţin din considerente practice, nu trebuie încurajată. Aşa cum este scris în liturghier şi în tipicul bisericesc, în faţa uşilor împărăteşti se aşează un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, iar credincioşii vin să primească Sfânta Împărtăşanie cu mâinile încrucişate pe piept.
Obiceiul de a aprinde lumânările cu capetele în jos sau de a aprinde pentru vii lumânări la locurile amenajate pentru cei adormiţi cu nădejdea că aşa vor muri duşmanii sunt superstiţii şi practici străine de Biserică, iar cei ce fac asemenea lucruri se canonisesc ca şi vrăjitorii.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007
Cuprins: Cum se cuvine
Cum se fac metaniile
Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală.
Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.
2. Felurile metaniilor
şi despre cum se fac acestea
În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa‑numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni.
Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie atingând cu genunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci.
Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci.
Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mare sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari.
3. Când nu se fac metanii
Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie.
Metanii mari nu se fac:
- după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi);
- la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne...“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf;
- în biserică, de la vecernia din Miercurea Mari din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare;
- de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie);
4. Ce nu este permis când facem metanii
- nu se sărută pământul;
- nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ;
- metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat;
- la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele;
- întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă;
- la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal;
- metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public;
- metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“;
- metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic);
- Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (49) August 2007
Cuprins: Cum se cuvine
Întocmirea unui pomelnic
1. Despre pomenirea numelor
Prin pomenire, adică prin rostirea în cadrul unei rugăciuni către Dumnezeu a numelui propriu sau al altor persoane, se doreşte împărtăşirea harului şi atragerea milostivirii lui Dumnezeu pentru cei pomeniţi, după cuvântul tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte‑mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” şi al Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Rugaţi-vă unii pentru alţii”. Când persoana pomenită nu este prezentă fizic la locul pomenirii, prin rostirea numelui ei, credem că harul şi mila lui Dumnezeu se revarsă indiferent de locul unde se află ea la acel moment.
2. Forme şi modalităţi de pomenire
Pomenirea se poate face atât de clerici, în cadrul sfintelor slujbe sau în rugăciunea lor particulară, cât şi de laici, în rugăciunile personale.
Privitor la pomenirea la sfintele slujbe, în practica de zi cu zi a credincioşilor s-au împământenit mai multe feluri de pomenire. Corect se poate vorbi de următoarele feluri de pomenire:
• Sfânta Liturghie – este pomelnicul de vii şi de morţi care se pomeneşte în taină de către preot la rânduiala proscomidiei din cadrul Sfintei Liturghii;
• Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de închisoare, îmblânzirea duşmanilor etc.);
• Sfântul Maslu – este pomelnicul numai de vii care se pomeneşte în cadrul tainei Sfântului Maslu, pentru sănătatea trupească şi iertarea de păcate a celor pomeniţi;
• Sărindarul – vine de la grecesul saranda care înseamnă 40 şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Liturghie până la parastasul de 40 de zile al răposatului.
3. Cum scriem un pomelnic
• Pe pomelnic se trec doar numele de botez şi fără detalierea problemelor şi dorinţelor pentru care cerem sprijinul lui Dumnezeu;
• pe pomelnic se trec numai ortodocşii practicanţi (cei care se spovedesc şi participă regulat la Sfânta Liturghie), pentru că harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei libere a necredinciosului;
• pe pomelnic credinciosul trebuie să scrie la ce fel de slujbă doreşte să fie pomenit pomelnicul, iar pentru Sfânta Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”;
• ordinea înscrierii pe pomelnic este următoarea: preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul; preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.
4. Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic
• Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;
• nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;
• nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;
• nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;
• nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;
• nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;
• pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;
• scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (48) Iulie 2007
Cuprins: Cum se cuvine
Cinstirea Sfintelor Icoane
1. Semnificaţia icoanei
Creştinismul a adus o schimbare în profunzime a întregii societăţi. Marile temple şi statui ale zeilor care constituiau obiectul închinării şi venerării a sute de generaţii se substituiau prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele însă nu au reprezentat nici o clipă o înlocuire a idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat pe ea, închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.
Din Tradiţie ştim că prima icoană a fost pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi o înfăţişa pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de-a lungul timpului de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite interzise prin Decalog. Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit însă, o dată pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.
2. Formele de reprezentare vrednice de cinstire
Icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase şi statuile nu sunt icoane!
Icoana nu este pentru mângâierea simţurilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic ortodoxă, ca legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare. Icoana nu este o reprezentare fotografică a trupului, ci chipul omului transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfânt.
3. Rânduiala cinstirii icoanelor
Cinstirea icoanelor constă în:
- închinarea în faţa lor;
- rugăciunea adresată celui reprezentat;
- sărutarea sfintei icoane.
Cele trei acţiuni se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar: „Sfinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Însemnându-se din nou cu semnul sfintei cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică.
Ordinea în care ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi apoi fiecare după evlavia sa.
4. Cum nu trebuie să ne închinăm înaintea sfintelor icoane:
- Icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind lipsă de smerenie şi evlavie;
- Icoanele nu se sărută având o ţinută necuviincioasă;
- Icoanele nu se sărută având ruj pe buze sau duhnind a tutun;
- Icoanele nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare; aceştia au voie să sărute numai rama;
- Icoanele nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;
- Icoanele nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă;
- Icoanele nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate.
Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (47) Iunie 2007
Cuprins: Cum se cuvine
Închinarea cu semnul Sfintei Cruci
Crucea, cea mai înjositoare şi mai crudă pedeapsă a vremii, a fost aleasă altar de jertfă a Mielului lui Dumnezeu, Care a acceptat suferinţa, patimile şi răstignirea pentru mântuirea noastră. Sfânta Cruce este aşadar mărturia dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc şi semnul izbăvirii noastre din robia păcatului. Închinarea sau pecetluirea cu Sfânta Cruce este:
l mărturisirea credinţei nostre în Învierea Domnului;
l mărturisirea umilinţei noastre în faţa jertfei Mântuitorului;
l mărturisirea personală a dreptei credinţe în faţa întregii lumi;
l acceptarea cu bucurie a suferinţei şi tuturor încercărilor date de Dumnezeu, după pilda Mântuitorului Hristos pe calea Golgotei;
l armă nebiruită a credinciosului în lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate;
l obţinerea binecuvântării lui Dumnezeu la începutul lucrărilor noastre.
2. Cum ne închinăm
cu semnul Sfintei Cruci
Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut cu evlavie şi frică de Dumnezeu. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu ale mâinii drepte se ţin împreunate, simbolizând astfel unitatea Sfintei Treimi: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Celelalte 2 degete, inelarul şi degetul mic, sunt strânse în centrul palmei, închipuind pe Adam şi Eva plecaţi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu. Astfel ţinând degetele, se duce mâna „mai întâi la frunte, apoi la piept, de aici în umărul drept, iar la urmă în umărul stâng”, după cum ne învaţă dumnezeiescul Hrisostom.
Unii însă îşi fac pe furiş o cruce mică pe piept, alţii îşi flutură mâna mecanic fără a mai ajunge vreodată să o încheie la umărul stâng. Aşa cum tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă, a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este „osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâmfarea aceea”.
3. Când trebuie să ne închinăm
Creştinul este dator să se închine:
l dimineaţa când se trezeşte din somn;
l la începutul oricărei lucrări;
l la plecarea în călătorie;
l la începutul şi la sfârşitul mesei;
l la trecerea prin faţa oricărei sfinte biserici, troiţe sau cimitir;
l la intrarea în biserică;
l în faţa sfintelor icoane;
l la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul oricăror rugăciuni sau slujbe;
l când face închinăciuni sau metanii;
l când aprinde candela;
l la bătaia clopotelor care vestesc începutul slujbelor religioase;
l la orice cerere pe care o adresează lui Dumnezeu;
l înaintea oricăror încercări grele din viaţă;
l la culcare.
4. Când nu trebuie să ne închinăm
După porunca din Vechiul Testament de a nu lua numele Domnului în deşert, creştinul nu are voie să se închine:
l pentru a convinge de adevărul unei afirmaţii neimportante;
l pentru a câştiga „binecuvântarea” lui Dumnezeu pentru un lucru rău (furt, judecăţi nedrepte etc.);
l pentru a întări rugăciunea sa pentru lucruri de nimic, care nu aduc nici un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc (jocuri de noroc, loterie, pariuri, reuşita echipei favorite etc.).
Sursa:Manastirea Turnu-Targsoru Vechi Prahova
Postul Pastilor, Paresimilor sau Patruzecimea, adica postul dinaintea Invierii Domnului, este cel mai lung si mai aspru dintre cele patru posturi de durata ale Bisericii Ortodoxe ; de aceea in popor e numit, in general, Postul Mare. El a fost randuit de Biserica pentru cuviincioasa pregatire a catehumenilor de odinioara, care urmau sa primeasca botezul la Pasti si ca un mijloc de pregatire sufleteasca a credinciosilor pentru intampinarea cu vrednicie a comemorarii anuale a Patimilor si a Invierii Domnului; totodata ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile tinut de Mantuitorul inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), de unde i s-a dat si denumirea de Paresimi.
In primele trei secole durata si felul postirii nu erau uniforme peste tot. Astfel, dupa marturiile Sfantului Irineu, ale lui Tertulian, ale Sfantului Dionisie al Alexandriei, unii posteau numai o zi (Vinerea Patimilor), altii doua zile, adica Vineri si Sambata inainte de Pasti, altii trei zile, altii o saptamana, iar altii mai multe zile, chiar pana la sase saptamani inainte de Pasti; la Ierusalim, in sec. IV se postea opt saptamani inainte de Pasti, pe cand in Apus in aceeasi vreme se postea numai patruzeci de zile.
Incepand de la sfarsitul secolului al III-lea inainte, postul cel mare a fost impartit in doua perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Paresimilor (Patruzecimii), sau postul prepascal, care tinea pana la Duminica Floriilor, avand o durata variabila, si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a invierii, fiind foarte aspru. Abia in secolul al IV-lea, si anume dupa uniformizarea datei Pastilor, hotarata la Sinodul I ecumenic, Biserica de Rasarit a adoptat definitiv vechea practica, de origine antiohiana, a postului de sapte saptamani, durata pe care o are si astazi, desi deosebirile dintre Bisericile locale asupra duratei si modului postirii au persistat si dupa aceasta data. Dupa disciplina ortodoxa, se lasa sec in seara Duminicii izgonirii lui Adam din rai (a lasatului sec de branza), si postim pana in seara Sambetei din saptamana Patimilor, inclusiv.
Din cele mai vechi timpuri, postul Paresimilor a fost tinut cu multa rigurozitate. Canonul 69 apostolic osandea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii si cu excomunicarea) pe credinciosii laici care n-ar fi respectat postul de miercuri si de vineri si pe cel al Paresimilor, neadmitand exceptii decat in cazuri de boala.
Pentru a trezi sufletele credinciosilor si a le indemna la cainta si smerenie, Biserica a hotarat, prin canoanele 49 Laodiceea si 52 trulan, ca in timpul Paresimilor sa nu se savarseasca liturghie decat sambata, duminica si sarbatoarea Buneivestiri, iar in celelalte zile ale saptmani (de luni pana vineri inclusiv) sa se savarseasca numai Liturghia Darurilor mai inainte sfintite.
Sunt oprite, de asemenea, nuntile si serbarea zilelor onomastice in Paresimi. Odinioara chiar si legile statului bizantin asigurau respectul cuvenit postului Paresimilor, interzicnd toate petrecerile, jocurile si spectacolele din acest timp.
Postul propriu-zis al Paresimilor este precedat de cele trei saptamani introductive de la inceputul perioadei Triodului (incepand cu Duminica Vamesului si a Fariseului), care pregatesc treptat si prevestesc postul mai aspru, care incepe de la lasata secului.
Toate serviciile divine din timpul Paresimilor sunt mai sobre decat cele din restul anului si indeamna la smerenie, intristare si cainta. Este timpul in care se spovedesc cei mai multi credinciosi, in vederea impartasirii din ziua Pastilor, conform poruncii a patra a Bisericii.