miercuri, 3 iunie 2009
MONOGRAFIA MĂNĂSTIRII COMANA
MONOGRAFIA MĂNĂSTIRII COMANA
Mănăstirea Comana, situată în comuna Comana din judeţul Giurgiu, a fost ctitorită de Vlad Ţepeş [1] în anul 1461, ca o mănăstire-cetate, care însă s-a ruinat până la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înălţată mănăstirea era odinioară o insulă, în mijlocul mlaştinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată în nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn, uşor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Câlniştea, care curge în partea de răsărit a satului Comana, întâlneşte în cale balta Comanei pe care o străbate şi din care se desprinde în faţa mănăstirii. În dreptul satului Comana, apa desface un braţ care ocoleşte ostrovul şi se reîntoarce apoi la vechea matcă.
Investigaţiile întreprinse asupra primelor construcţii la Comana, cât şi studierea documentelor vremii, de către mai mulţi cercetători, precum Cezar Balliac, Grigore Ionescu, C.C.Giurescu, dar şi din analizele arhitecţilor însărcinaţi cu restaurarea şi consolidarea zidurilor, relevă faptul ca Mănăstirea Comana este ctitoria lui Vlad Ţepeş, datată de la jumătatea secolului al XV-lea. Un document din 27 septembrie 1461 emis de cancelaria lui Vlad Ţepeş menţiona “ca să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniţei”. Aceasta este prima dată când toponimul Comana este folosit în mod oficial. Din această perioadă s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular (12 x 10m), care avea fundaţie din cărămidă iar partea superioară din bârne. Interiorul bisericii era tencuit şi pictat, găsindu-se urme de vopsea roşie şi albastru închis. În jurul acestei bisericuţe erau chiliile mănăstirii. Săpăturile arheologice întreprinse între 1971-1972 au descoperit parţial unele încăperi, dar fără a putea reconstitui chiar şi numai grafic întregul ansamblu. Cu toate că a fost ridicată în mare parte din material perisabil, această biserică cu unele reparaţii făcute de unii domnitori a durat un secol şi jumătate, ceea ce dovedeşte, încă o dată, siguranţa ce i-o dădea poziţia naturală a terenului – insulă între păduri şi ape.
Cercetările au stabilit că necropola din preajma bisericuţei a fost folosită în a doua jumătatea secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, perioadă ce cuprinde anii de domnie a mai multor domnitori, de la Vlad Dracul la Neagoe Basarab, figura centrală în această înşiruire, prin dinamica domniei şi lupta antiotomană, rămânând desigur Vlad Ţepeş, primul ctitor al mănăstirii Comana, recunoscută nu numai ca locaş de închinăciune, ci şi ca parte a unui sistem gândit si realizat pentru apărarea ţării de către acest însemnat domnitor al veacului al xv-lea.
În 1588 boierul Radu Şerban[2] din Coiani (azi Mironeşti) începe zidirea unei noi mănăstiri la Comana pe pământurile moştenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a ctitoriei a fost determinată de existenţa zidurilor vechii mănăstiri, ruinate la aceea dată, dar destul de puternice, pentru ca, refăcute, să asigure protecţia noii construcţii.
Noua Mănăstire Comana arăta ca o adevărată cetate de câmpie: patrulater neregulat, măsurând 61,20 x 55,50m pe laturile mari, cu ziduri exterioare şi cinci turnuri ieşite în afara zidurilor pentru apărare, deasemenea plină de guri individuale de tragere şi chiar lăcaşuri pentru tunuri mici de cetate.
Radu Şerban clădeşte în aceasta incintă o biserică cu hramul Sf. Nicolae, biserică pe care o zugrăveşte şi unde, pe zidul de la intrarea în pronaos, va apărea împreuna cu soţia sa Elina, aşa cum o cerea obiceiul ctitoricesc, dar pisania nu s-a păstrat, fiind înlocuita la refacerea din 1699 – 1700 cu o alta a strănepotului său, Şerban Cantacuzino, care va cinsti cum se cuvine numele străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării lăcaşului ca prim ctitor al zidirii pe care o reface.
Radu Şerban zugrăveşte în 1609 biserica de la Comana, punând să se intervină în pictura tabloului votiv ce-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domneşti.
Radu Şerban moare în 1620 la Viena, unde se refugiase la pierderea domniei, şi este înmormântat în biserica Sf. Ştefan din Viena. Soţul fiicei sale Anca, Niculae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, moare în 1627 şi este înmormântat în biserica sârbeasca din Raab (azi Gyor în Ungaria).
În 1640 Anca si sora sa, Elina, vor aduce rămăşitele domneşti în ţară şi le vor îngropa la Comana, dar lespedea gropii comune va fi pusă ulterior anului 1640.
Între 1653 – 1658, Paul de Alep însoţeşte ca secretar pe patriarhul Macarie de Antiohia în călătoria acestuia în Ţara Românească şi Rusia. El lasă în relatarea asupra călătoriei sale câteva informaţii privitoare la lăcaşul mănăstiresc din 1657: „În dimineaţa următoare am plecat (din Grădiştea) şi trecând pe nişte drumuri cu hârtoape şi printr-o strâmtoare mare, am ajuns la o mănăstire închinată Sf. Nicolae, numită Comana, ctitoria răposatului Şerban Voievod, tatăl domnului de acum. Ea este o mănăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colţuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumuseţarea aspectului şi pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile mănăstirei Sf. Treimi din Moscova. Clopotniţa este deasupra porţii. Ce m-a încântat cel mai mult a fost privirea asupra pajiştei de iarbă verde care se întinde în întreaga curte a mănăstirii, cu fântâna sa de apă dulce, limpede şi curată, şi cu chiliile călugărilor aşezate de jur împrejur. Această mănăstire este aşezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri şi de bălţi, de ape şi de mocirlă de nepătruns. Şi nu este nici un drum care să ducă spre ea, noi înşine trecând prin ele cu corăbiile. Ei spun că, dacă împăratul (adică sultanul) ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, n-ar fi în stare să o biruie, lucru ce pare adevărat, căci poziţia este foarte puternică şi bine întărită, între locuri care nu îngheaţă niciodată, chiar în iarna cea mai aspră...” (Călători străini, pp. 210-211)
La 1667 este înmormântat la Comana Drăghici Cantacuzino feciorul Elinei‚ care moare la Constantinopol şi e adus în ţară de fiul său Şerban. Tot aici va fi înmormântat mai apoi şi Constantin, fiul spătarului Drăghici, după cum reiese din inscripţia pusă pe mormânt la 1699 de Şerban. Prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Comanei în seama Cantacuzinilor din ramura lui Drăghici, biserica, ctitorie domnească, devenind loc de înhumare a acestora. Curând după înhumarea lui Drăghici şi a fiului său Constantin, va fi înmormântată la Comana, Maria, prima şotie a vornicului Şerban Cantacuzino, cel de-al doilea ctitor atestat al mănăstirii. Biserica Mănăstirii Comana, cu hramul Sf. Nicolae a fost refăcută în secolul al XIX-lea, iar în 1971 aceste lucrări aduc descoperirea unui fragment de piatra funerară, inscripţia acestei pietre indicând mormântul Ancuţei, fiica lui Radu Şerban.
Alături de osemintele Ancăi, un alt mormânt, de dimensiuni mai mici, cuprinde rămăşitele lui Mihail Pătraşcu, feciorul Ancuţei si al lui Pătraşcu Voievod, ultimul descendent direct al lui Mihai Viteazul, copil mort de ciumă în 1655, în regiunile căzăceşti şi reînhumat la Comana, probabil după 7 ani. La acea dată, mama sa, Anca, se afla încă în viaţă, ea murind probabil puţin înainte de 1668.
La 1699, marele vornic Şerban Cantacuzino [3] dăruieşte Mănăstirii Comana un chivot de argint „întru pomenirea părinţilor Drăghici şi Păuna şi a soţilor Maria şi Adriana”; informaţii ce denotă că ei sunt înmormântaţi la Comana. În acelaşi an, Şerban Cantacuzino începe restaurarea Mănăstirii Comana. Lucrările de reclădire care vor dura până în 1703, au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse în tehnica construcţiilor de epoca lui Constantin Brâncoveanu, ca rezultat al deosebitei dezvoltări culturale de-a lungul a trei domnii aproape succesive: Matei Basarab (1632 - 1654), Şerban Cantacuzino (1678 - 1688) si Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714).
La această restaurare, el adaugă chilii noi celor existente, pe laturile de est şi vest fiind etajate, iar celelalte refăcute integral; repară şi înalţă zidurile până la aproape 15 metri şi împodobeşte construcţia cu elegantul foişor brâncovenesc de pe latura de nord. Înălţându-se din balustrada elegantă, zece coloane îl împodobesc pe cele trei laturi. Coloanele sunt de piatră tare, dintr-o singură bucată, împodobite la capitel şi bază cu ornamente vegetale. Doua din cele zece coloane, aflate la extremităţi, sunt încastrate în zidul clădirii şi au capitelurile împodobite cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino.
Susţinând arcuri de cărămida în semicerc, cele zece coloane dau o notă de o deosebită frumuseţe întregii construcţii.
În incintă, Şerban reface biserica şi înlocuieşte vechea pisanie cu o alta, în care se înscrie în rândul ctitorilor. Aceasta refacere a mănăstirii sub semnul lui Şerban Cantacuzino se încheie cu strămutarea înaintaşilor într-un mormânt comun.
Transformarea ctitoriei în „criptă” a familiei, explică atât strădania lui Şerban de a reface mănăstirea în 1699 - 1700, cât si revenirea sa din 1703, când zideşte în incinta un paraclis pe care îl întăreşte, după obicei. Paraclisul Sf. Spiridon şi Eftimie a fost construit pe latura de sud-est, de la el se mai păstrează pisania : „iaste făcută şi adaos la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire Comana, ca şi alte case şi chilii ce se văd ...”
În august 1709 Şerban moare şi va fi la rândul său înmormântat la Comana. Mormântul lui Şerban Cantacuzino nu se mai cunoaşte; el va fi distrus probabil odată cu celelalte morminte în 1854 de către călugării greci.
Deosebit de bogată, dovadă fiind moşiile pe care le avea (Siminovul, Goleşti, Comana, Călugăreni, Buteşti, Ruica, Buciumeni, Riosul, Petroşanca, Prundul, Copăceni şi Creţeşti), Mănăstirea a fost în timpul lui Matei Basarab unul dintre principalele centre religioase ale ţării. Aici îşi va face ucenicia şi viitorul mitropolit al Ardealului şi partizan al luptei antiotomane – Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Sava Brancovici (1620 - †1683). S-a născut în jurul anului 1620 în Ineu. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria şi în cele din urmă, în 1643 s-a îndreptat spre Mănăstirea Comana din Ţara Românească, unde se retrăsese Mitropolitul Longhin – unchiul său.
Mănăstirea Comana s-a aflat în centrul atenţiei în timpul luptelor antiotomane din 1657-1662, precum şi în vremea războiului ruso-austro-turc din 1768-1774. În decembrie 1769 Comana a fost asediată timp de trei zile de un detaşament turcesc din Giurgiu şi a asistat la trista soartă a voluntarilor români conduşi de Pârvu Cantacuzino, care au pierit încercând să salveze mănăstirea. Pârvu Cantacuzino, din neamul lui Drăghici Cantacuzino (nepotul de fiică, Elina, al lui Radu Şerban), a fost îngropat în chiar mormântul ctitorului mănăstirii, Radu Şerban, care îl împărţea cu ceilalţi trei Cantacuzini amintiţi mai sus.
Afectată de războaie şi de proastă gospodărire, mănăstirea s-a degradat treptat.
În anul 1728, Mănăstirea Comana este închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de către Nicolae Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730), deoarece nu au mai existat moştenitori direcţi ai ctitorului care să se îngrijească de soarta ctitoriei. Prin această închinare, mănăstirea începe să-şi piardă din averi şi moşii.
Degradarea Comanei, semnalată de Mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei (1840-1849), se accentuează de-a lungul domniilor fanariote şi este subliniată într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinării, acte întocmite în intervalul 1728 - 1814 şi semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea.
Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul ansamblu.
În anul 1847, se pune problema unor reparaţii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o reclădire considerând că reparaţiile nu se mai pot face. Pentru o refacere ar fi fost necesare în vremea aceea „2 milioane de cărămizi, 700 mii oca de var, 11200 căruţe cu nisip”. Lucrările de reamenajare şi reînsufleţire a lăcaşului sfânt încep abia în 1854 când s-a refăcut din temelii biserica, cu meşteri germani, schimbându-i-se aspectul său din timpul lui Radu Şerban. Probabil cu acest prilej au fost distruse pietrele de mormânt ale ultimului ctitor, vornicul Şerban Cantacuzino şi poate şi aceea a lui Nicolae vodă Pătraşcu.
În 1860 Cezar Bolliac vizitează Comana în vederea secularizării averilor mănăstireşti, mănăstirea fiind „într-o stare jalnică”. Cezar Bolliac vorbeşte şi despre faptul că apa Câlnistei “se împarte aici în doua şi formează heleşteie largi, ca să ocrotească din toate părţile un pisc aparat numai la o parte de un mal. Mâna omului a mai ajutat natura, a lărgit şi adâncit gârla, încât este neapropiată [de nepătruns] peninsula în toate părţile”. Aceste lacuri şi mlaştini au fost secate în parte “pe o întindere de 500 pogoane” în 1876, din ele rămânând astăzi doar un singur heleşteu.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, călugării greci părăsesc Comana. De la această dată nu s-a mai făcut nicio reparaţie timp de peste 100 de ani, toate moşiile fiind expropiate, iar mănăstirea devenind biserică parohială a satului. La 1877 Prefectura judeţului a fost găzduită în localul fostei mănăstiri. La sfârşitul secolului trecut locuia într-o aripă arendaşul moşiei, iar în cealaltă funcţiona Şcoala şi era găzduită învăţătoarea satului.
În anul 1908 întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat pentru prima dată, prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, de istoricul mănăstirii ocupându-se Alexandru Lepădatu. Aşezământul a căzut din nou în paragină, mai ales după cel de-al doilea război mondial.
În anul 1932 se construieşte în incinta Mănăstirii Comana Mausoleul Eroilor căzuţi în primul război mondial în luptele de pe Neajlov, construirea acestuia fiind făcută după indicaţia marelui istoric Nicolae Iorga, din anul 1919.
Săpăturile arheologice întreprinse în 1970-1971 de către Lia şi Adrian Bătrâna au precizat multe din datele şi fazele de construcţie. În baza acestor cercetări s-au efectuat lucrări de restaurare a întregului complex, până în 1978 când s-a desfiinţat Direcţia Monumentelor Istorice. Biserica, grav afectată de cutremurele din 1977 şi 1986 a fost consolidată în întregime în 1988 – 1990, urmând ca în anii următori să fie repictată.
Este nevoie de o nouă restaurare, astăzi pe cale de a începe, spre a reda Comanei înfăţişarea cuvenită unui monument cu atâtea rosturi în trecutul Vlaşcăi.
[1] Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit adesea şi Dracula sau Drăculea, a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476. S-a născut la Sighişoara în Transilvania. În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de ameninţarea otomană. Vlad Ţepeş era vestit datorită cruzimii sale şi datorită faptului că îşi trăgea inamicii în ţeapă. Din porunca sa, sute de oameni au fost executaţi în acest mod. Datorită disputelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca un domnitor crud, deşi „cruzimea” sa era obişnuită în acele timpuri.
[2] Radu Şerban, pretins nepot al lui Neagoe Basarab, a fost domn al Ţării Româneşti între august 1602 şi decembrie 1610 şi între iunie 1611 - septembrie 1611. A ajuns la tron cu sprijinul marilor boieri Preda şi Radu Buzescu, care, bucurându-se de o mare autoritate politică şi militară, i-au tutelat domnia. Bun militar, Radu Şerban a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a ţării de sub turci şi de apropiere de Habsburgi. A avut lupte cu turcii, tătarii şi cu principii Transilvaniei, Moise Szekely şi Gabriel Bathory, sprijiniţi de Poarta Otomană, pe care i-a înfrânt în două bătălii, lângă Braşov (1603 şi 1611). A fost înlăturat de la domnie de Radu Mihnea, cu ajutor turcesc.
[3] Membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, Şerban Cantacuzino (1640 - 1688) a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1678 şi 1688. A luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceştia din urmă au fost înfrânţi, dar a bombardat oraşul cu ghiulele de paie. Se crede că a conceput un plan de atac asupra Constantinopolului pentru a alunga turcii din Europa, iar puterile vestice i-au promis suportul moral. În mijlocul pregătirilor a murit subit otrăvit, se pare de către boierii cărora le era frică de planurile sale vaste. De mai multă importanţă a fost activitatea sa în domeniile economic şi literar. A introdus porumbul în România, care la scurtă vreme a ajuns hrana de bază a ţării. A fondat prima şcoală românească în Bucureşti. A asistat la înfiinţarea mai multor ateliere de tipărit, iar sub auspiciile sale faimoasa Biblie românească a apărut la Bucureşti în 1688. Este ctitorul bisericilor Mitropoliei, Fundenii Doamnei şi Mănăstirii Cotroceni.
sursa: manastirea Comana
Mănăstirea Comana, situată în comuna Comana din judeţul Giurgiu, a fost ctitorită de Vlad Ţepeş [1] în anul 1461, ca o mănăstire-cetate, care însă s-a ruinat până la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înălţată mănăstirea era odinioară o insulă, în mijlocul mlaştinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată în nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn, uşor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Câlniştea, care curge în partea de răsărit a satului Comana, întâlneşte în cale balta Comanei pe care o străbate şi din care se desprinde în faţa mănăstirii. În dreptul satului Comana, apa desface un braţ care ocoleşte ostrovul şi se reîntoarce apoi la vechea matcă.
Investigaţiile întreprinse asupra primelor construcţii la Comana, cât şi studierea documentelor vremii, de către mai mulţi cercetători, precum Cezar Balliac, Grigore Ionescu, C.C.Giurescu, dar şi din analizele arhitecţilor însărcinaţi cu restaurarea şi consolidarea zidurilor, relevă faptul ca Mănăstirea Comana este ctitoria lui Vlad Ţepeş, datată de la jumătatea secolului al XV-lea. Un document din 27 septembrie 1461 emis de cancelaria lui Vlad Ţepeş menţiona “ca să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniţei”. Aceasta este prima dată când toponimul Comana este folosit în mod oficial. Din această perioadă s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular (12 x 10m), care avea fundaţie din cărămidă iar partea superioară din bârne. Interiorul bisericii era tencuit şi pictat, găsindu-se urme de vopsea roşie şi albastru închis. În jurul acestei bisericuţe erau chiliile mănăstirii. Săpăturile arheologice întreprinse între 1971-1972 au descoperit parţial unele încăperi, dar fără a putea reconstitui chiar şi numai grafic întregul ansamblu. Cu toate că a fost ridicată în mare parte din material perisabil, această biserică cu unele reparaţii făcute de unii domnitori a durat un secol şi jumătate, ceea ce dovedeşte, încă o dată, siguranţa ce i-o dădea poziţia naturală a terenului – insulă între păduri şi ape.
Cercetările au stabilit că necropola din preajma bisericuţei a fost folosită în a doua jumătatea secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, perioadă ce cuprinde anii de domnie a mai multor domnitori, de la Vlad Dracul la Neagoe Basarab, figura centrală în această înşiruire, prin dinamica domniei şi lupta antiotomană, rămânând desigur Vlad Ţepeş, primul ctitor al mănăstirii Comana, recunoscută nu numai ca locaş de închinăciune, ci şi ca parte a unui sistem gândit si realizat pentru apărarea ţării de către acest însemnat domnitor al veacului al xv-lea.
În 1588 boierul Radu Şerban[2] din Coiani (azi Mironeşti) începe zidirea unei noi mănăstiri la Comana pe pământurile moştenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a ctitoriei a fost determinată de existenţa zidurilor vechii mănăstiri, ruinate la aceea dată, dar destul de puternice, pentru ca, refăcute, să asigure protecţia noii construcţii.
Noua Mănăstire Comana arăta ca o adevărată cetate de câmpie: patrulater neregulat, măsurând 61,20 x 55,50m pe laturile mari, cu ziduri exterioare şi cinci turnuri ieşite în afara zidurilor pentru apărare, deasemenea plină de guri individuale de tragere şi chiar lăcaşuri pentru tunuri mici de cetate.
Radu Şerban clădeşte în aceasta incintă o biserică cu hramul Sf. Nicolae, biserică pe care o zugrăveşte şi unde, pe zidul de la intrarea în pronaos, va apărea împreuna cu soţia sa Elina, aşa cum o cerea obiceiul ctitoricesc, dar pisania nu s-a păstrat, fiind înlocuita la refacerea din 1699 – 1700 cu o alta a strănepotului său, Şerban Cantacuzino, care va cinsti cum se cuvine numele străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării lăcaşului ca prim ctitor al zidirii pe care o reface.
Radu Şerban zugrăveşte în 1609 biserica de la Comana, punând să se intervină în pictura tabloului votiv ce-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domneşti.
Radu Şerban moare în 1620 la Viena, unde se refugiase la pierderea domniei, şi este înmormântat în biserica Sf. Ştefan din Viena. Soţul fiicei sale Anca, Niculae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, moare în 1627 şi este înmormântat în biserica sârbeasca din Raab (azi Gyor în Ungaria).
În 1640 Anca si sora sa, Elina, vor aduce rămăşitele domneşti în ţară şi le vor îngropa la Comana, dar lespedea gropii comune va fi pusă ulterior anului 1640.
Între 1653 – 1658, Paul de Alep însoţeşte ca secretar pe patriarhul Macarie de Antiohia în călătoria acestuia în Ţara Românească şi Rusia. El lasă în relatarea asupra călătoriei sale câteva informaţii privitoare la lăcaşul mănăstiresc din 1657: „În dimineaţa următoare am plecat (din Grădiştea) şi trecând pe nişte drumuri cu hârtoape şi printr-o strâmtoare mare, am ajuns la o mănăstire închinată Sf. Nicolae, numită Comana, ctitoria răposatului Şerban Voievod, tatăl domnului de acum. Ea este o mănăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colţuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumuseţarea aspectului şi pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile mănăstirei Sf. Treimi din Moscova. Clopotniţa este deasupra porţii. Ce m-a încântat cel mai mult a fost privirea asupra pajiştei de iarbă verde care se întinde în întreaga curte a mănăstirii, cu fântâna sa de apă dulce, limpede şi curată, şi cu chiliile călugărilor aşezate de jur împrejur. Această mănăstire este aşezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri şi de bălţi, de ape şi de mocirlă de nepătruns. Şi nu este nici un drum care să ducă spre ea, noi înşine trecând prin ele cu corăbiile. Ei spun că, dacă împăratul (adică sultanul) ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, n-ar fi în stare să o biruie, lucru ce pare adevărat, căci poziţia este foarte puternică şi bine întărită, între locuri care nu îngheaţă niciodată, chiar în iarna cea mai aspră...” (Călători străini, pp. 210-211)
La 1667 este înmormântat la Comana Drăghici Cantacuzino feciorul Elinei‚ care moare la Constantinopol şi e adus în ţară de fiul său Şerban. Tot aici va fi înmormântat mai apoi şi Constantin, fiul spătarului Drăghici, după cum reiese din inscripţia pusă pe mormânt la 1699 de Şerban. Prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Comanei în seama Cantacuzinilor din ramura lui Drăghici, biserica, ctitorie domnească, devenind loc de înhumare a acestora. Curând după înhumarea lui Drăghici şi a fiului său Constantin, va fi înmormântată la Comana, Maria, prima şotie a vornicului Şerban Cantacuzino, cel de-al doilea ctitor atestat al mănăstirii. Biserica Mănăstirii Comana, cu hramul Sf. Nicolae a fost refăcută în secolul al XIX-lea, iar în 1971 aceste lucrări aduc descoperirea unui fragment de piatra funerară, inscripţia acestei pietre indicând mormântul Ancuţei, fiica lui Radu Şerban.
Alături de osemintele Ancăi, un alt mormânt, de dimensiuni mai mici, cuprinde rămăşitele lui Mihail Pătraşcu, feciorul Ancuţei si al lui Pătraşcu Voievod, ultimul descendent direct al lui Mihai Viteazul, copil mort de ciumă în 1655, în regiunile căzăceşti şi reînhumat la Comana, probabil după 7 ani. La acea dată, mama sa, Anca, se afla încă în viaţă, ea murind probabil puţin înainte de 1668.
La 1699, marele vornic Şerban Cantacuzino [3] dăruieşte Mănăstirii Comana un chivot de argint „întru pomenirea părinţilor Drăghici şi Păuna şi a soţilor Maria şi Adriana”; informaţii ce denotă că ei sunt înmormântaţi la Comana. În acelaşi an, Şerban Cantacuzino începe restaurarea Mănăstirii Comana. Lucrările de reclădire care vor dura până în 1703, au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse în tehnica construcţiilor de epoca lui Constantin Brâncoveanu, ca rezultat al deosebitei dezvoltări culturale de-a lungul a trei domnii aproape succesive: Matei Basarab (1632 - 1654), Şerban Cantacuzino (1678 - 1688) si Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714).
La această restaurare, el adaugă chilii noi celor existente, pe laturile de est şi vest fiind etajate, iar celelalte refăcute integral; repară şi înalţă zidurile până la aproape 15 metri şi împodobeşte construcţia cu elegantul foişor brâncovenesc de pe latura de nord. Înălţându-se din balustrada elegantă, zece coloane îl împodobesc pe cele trei laturi. Coloanele sunt de piatră tare, dintr-o singură bucată, împodobite la capitel şi bază cu ornamente vegetale. Doua din cele zece coloane, aflate la extremităţi, sunt încastrate în zidul clădirii şi au capitelurile împodobite cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino.
Susţinând arcuri de cărămida în semicerc, cele zece coloane dau o notă de o deosebită frumuseţe întregii construcţii.
În incintă, Şerban reface biserica şi înlocuieşte vechea pisanie cu o alta, în care se înscrie în rândul ctitorilor. Aceasta refacere a mănăstirii sub semnul lui Şerban Cantacuzino se încheie cu strămutarea înaintaşilor într-un mormânt comun.
Transformarea ctitoriei în „criptă” a familiei, explică atât strădania lui Şerban de a reface mănăstirea în 1699 - 1700, cât si revenirea sa din 1703, când zideşte în incinta un paraclis pe care îl întăreşte, după obicei. Paraclisul Sf. Spiridon şi Eftimie a fost construit pe latura de sud-est, de la el se mai păstrează pisania : „iaste făcută şi adaos la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire Comana, ca şi alte case şi chilii ce se văd ...”
În august 1709 Şerban moare şi va fi la rândul său înmormântat la Comana. Mormântul lui Şerban Cantacuzino nu se mai cunoaşte; el va fi distrus probabil odată cu celelalte morminte în 1854 de către călugării greci.
Deosebit de bogată, dovadă fiind moşiile pe care le avea (Siminovul, Goleşti, Comana, Călugăreni, Buteşti, Ruica, Buciumeni, Riosul, Petroşanca, Prundul, Copăceni şi Creţeşti), Mănăstirea a fost în timpul lui Matei Basarab unul dintre principalele centre religioase ale ţării. Aici îşi va face ucenicia şi viitorul mitropolit al Ardealului şi partizan al luptei antiotomane – Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Sava Brancovici (1620 - †1683). S-a născut în jurul anului 1620 în Ineu. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria şi în cele din urmă, în 1643 s-a îndreptat spre Mănăstirea Comana din Ţara Românească, unde se retrăsese Mitropolitul Longhin – unchiul său.
Mănăstirea Comana s-a aflat în centrul atenţiei în timpul luptelor antiotomane din 1657-1662, precum şi în vremea războiului ruso-austro-turc din 1768-1774. În decembrie 1769 Comana a fost asediată timp de trei zile de un detaşament turcesc din Giurgiu şi a asistat la trista soartă a voluntarilor români conduşi de Pârvu Cantacuzino, care au pierit încercând să salveze mănăstirea. Pârvu Cantacuzino, din neamul lui Drăghici Cantacuzino (nepotul de fiică, Elina, al lui Radu Şerban), a fost îngropat în chiar mormântul ctitorului mănăstirii, Radu Şerban, care îl împărţea cu ceilalţi trei Cantacuzini amintiţi mai sus.
Afectată de războaie şi de proastă gospodărire, mănăstirea s-a degradat treptat.
În anul 1728, Mănăstirea Comana este închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de către Nicolae Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730), deoarece nu au mai existat moştenitori direcţi ai ctitorului care să se îngrijească de soarta ctitoriei. Prin această închinare, mănăstirea începe să-şi piardă din averi şi moşii.
Degradarea Comanei, semnalată de Mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei (1840-1849), se accentuează de-a lungul domniilor fanariote şi este subliniată într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinării, acte întocmite în intervalul 1728 - 1814 şi semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea.
Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul ansamblu.
În anul 1847, se pune problema unor reparaţii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o reclădire considerând că reparaţiile nu se mai pot face. Pentru o refacere ar fi fost necesare în vremea aceea „2 milioane de cărămizi, 700 mii oca de var, 11200 căruţe cu nisip”. Lucrările de reamenajare şi reînsufleţire a lăcaşului sfânt încep abia în 1854 când s-a refăcut din temelii biserica, cu meşteri germani, schimbându-i-se aspectul său din timpul lui Radu Şerban. Probabil cu acest prilej au fost distruse pietrele de mormânt ale ultimului ctitor, vornicul Şerban Cantacuzino şi poate şi aceea a lui Nicolae vodă Pătraşcu.
În 1860 Cezar Bolliac vizitează Comana în vederea secularizării averilor mănăstireşti, mănăstirea fiind „într-o stare jalnică”. Cezar Bolliac vorbeşte şi despre faptul că apa Câlnistei “se împarte aici în doua şi formează heleşteie largi, ca să ocrotească din toate părţile un pisc aparat numai la o parte de un mal. Mâna omului a mai ajutat natura, a lărgit şi adâncit gârla, încât este neapropiată [de nepătruns] peninsula în toate părţile”. Aceste lacuri şi mlaştini au fost secate în parte “pe o întindere de 500 pogoane” în 1876, din ele rămânând astăzi doar un singur heleşteu.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, călugării greci părăsesc Comana. De la această dată nu s-a mai făcut nicio reparaţie timp de peste 100 de ani, toate moşiile fiind expropiate, iar mănăstirea devenind biserică parohială a satului. La 1877 Prefectura judeţului a fost găzduită în localul fostei mănăstiri. La sfârşitul secolului trecut locuia într-o aripă arendaşul moşiei, iar în cealaltă funcţiona Şcoala şi era găzduită învăţătoarea satului.
În anul 1908 întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat pentru prima dată, prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, de istoricul mănăstirii ocupându-se Alexandru Lepădatu. Aşezământul a căzut din nou în paragină, mai ales după cel de-al doilea război mondial.
În anul 1932 se construieşte în incinta Mănăstirii Comana Mausoleul Eroilor căzuţi în primul război mondial în luptele de pe Neajlov, construirea acestuia fiind făcută după indicaţia marelui istoric Nicolae Iorga, din anul 1919.
Săpăturile arheologice întreprinse în 1970-1971 de către Lia şi Adrian Bătrâna au precizat multe din datele şi fazele de construcţie. În baza acestor cercetări s-au efectuat lucrări de restaurare a întregului complex, până în 1978 când s-a desfiinţat Direcţia Monumentelor Istorice. Biserica, grav afectată de cutremurele din 1977 şi 1986 a fost consolidată în întregime în 1988 – 1990, urmând ca în anii următori să fie repictată.
Este nevoie de o nouă restaurare, astăzi pe cale de a începe, spre a reda Comanei înfăţişarea cuvenită unui monument cu atâtea rosturi în trecutul Vlaşcăi.
[1] Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit adesea şi Dracula sau Drăculea, a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476. S-a născut la Sighişoara în Transilvania. În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de ameninţarea otomană. Vlad Ţepeş era vestit datorită cruzimii sale şi datorită faptului că îşi trăgea inamicii în ţeapă. Din porunca sa, sute de oameni au fost executaţi în acest mod. Datorită disputelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca un domnitor crud, deşi „cruzimea” sa era obişnuită în acele timpuri.
[2] Radu Şerban, pretins nepot al lui Neagoe Basarab, a fost domn al Ţării Româneşti între august 1602 şi decembrie 1610 şi între iunie 1611 - septembrie 1611. A ajuns la tron cu sprijinul marilor boieri Preda şi Radu Buzescu, care, bucurându-se de o mare autoritate politică şi militară, i-au tutelat domnia. Bun militar, Radu Şerban a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a ţării de sub turci şi de apropiere de Habsburgi. A avut lupte cu turcii, tătarii şi cu principii Transilvaniei, Moise Szekely şi Gabriel Bathory, sprijiniţi de Poarta Otomană, pe care i-a înfrânt în două bătălii, lângă Braşov (1603 şi 1611). A fost înlăturat de la domnie de Radu Mihnea, cu ajutor turcesc.
[3] Membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, Şerban Cantacuzino (1640 - 1688) a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1678 şi 1688. A luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceştia din urmă au fost înfrânţi, dar a bombardat oraşul cu ghiulele de paie. Se crede că a conceput un plan de atac asupra Constantinopolului pentru a alunga turcii din Europa, iar puterile vestice i-au promis suportul moral. În mijlocul pregătirilor a murit subit otrăvit, se pare de către boierii cărora le era frică de planurile sale vaste. De mai multă importanţă a fost activitatea sa în domeniile economic şi literar. A introdus porumbul în România, care la scurtă vreme a ajuns hrana de bază a ţării. A fondat prima şcoală românească în Bucureşti. A asistat la înfiinţarea mai multor ateliere de tipărit, iar sub auspiciile sale faimoasa Biblie românească a apărut la Bucureşti în 1688. Este ctitorul bisericilor Mitropoliei, Fundenii Doamnei şi Mănăstirii Cotroceni.
sursa: manastirea Comana
Abonați-vă la:
Postări (Atom)