Post si libertate-Ier. Savatie Bastovoi

Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?

Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.

Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.

Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice [...].

Postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului)

Postul Nasterii Domnului sau al Crăciunului ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe 'Cuvântul lui Dumnezeu' născut din Fecioara Maria.

Acest post tine 40 de zile: de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie, lăsăm sec în seara sfântului Filip, la 14 Noiembrie. Dacă această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 14 Noiembrie.

Postim de carne , ouă si brânză. Lunea, Miercurea si Vinerea mâncăm bucate fără unsoare (ulei) si fără vin. Martea si Joia se dezleagă la untdelemn si vin. Sâmbetele si duminicile ,până la 20 decembrie exclusiv, se dezleagă la untdelemn, vin si peste.

Dacă în zilele de Luni, Miercuri si Vineri prăznuim vreun sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagră (+), mâncăm untdelemn si bem vin; iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce rosie (+), atunci dezlegăm si la peste. Martea si joia mâncăm peste, untdelemn si bem vin, când cade în aceste zile: vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu rosu.

În ziua de Ajun se mănâncă tocmai seara si anume: grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din făină, căci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au închipuit - mai înainte - Nasterea lui Hristos. La Crăciun, în orice zi ar cădea mâncăm de dulce.

MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN la 16, 22, 23, 24, 25 si 30 Noiembrie, la 4, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 17 si 20 Decembrie, dacă aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea - căci în aceste zile se prăznuiesc sfinti mai însemnati.

MÂNCĂM PEŞTE : Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 21 noiembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea.

De asemenea mâncăm peste în Lunile, Miercurile si Vinerile acestui post, dacă în aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastră.

În sfârsit dezlegăm la peste în zilele cu sfinti însemnati, precum 16, 22, 23, 24, 25 si 30 Noiembrie, 4, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 17 Decembrie, dacă aceste zile cad Martea sau Joia. Cu atât mai mult, când Martea sau Joia se întâmplă hramul bisericii.

Batranul Gherasim de la Sitaru-Manastirea din codrii Vlasiei

Manastirea din Codrii Vlasiei

De Manastirea Sf. Nicolae Sitaru - Balamuci am dat dupa un drum de 46 de kilometri, la NE de Bucuresti, imediat dupa localitatea Gradistea. Aici, chiar la marginea satului Sitaru, manastirea e infipta intr-un palc de padure, departe de tot ce inseamna omenire. Privind-o de la distanta, ai senzatia ca, asemenea unui melc, manastirea a traversat campia si s-a retras, insetata de liniste, la umbra padurii ocrotitoare.

Sfintii dintre noi

Vechea manastire e micuta si strajuita de un zid masiv din beton. In curte - nici tipenie de om. E o liniste atat de adanca, incat pare ca pana si stropii de ploaie fac un zgomot asurzitor. In biserica are loc Sf. Liturghie, in prezenta a patru calugari si a unui om cu handicap. Lacasul este in stil bizantin, cu arcade frumoase, iar turnurile albe musca din albastrul cenusiu al cerului, ca doua lumanari puse intr-un sfesnic. Dupa Liturghie, parintii fac si pomenirea fostului staret Damian, plecat la Domnul. Cutremurati, cu lacrimi in ochi, calugarii misca incet coliva mica, pomenindu-l pe cel care le-a fost staret ani de-a randul.

In corpul nou de cladiri, intr-o chilioara, dam de parintele ieromonah Nicolae Marinescu, cel care tine loc de staret. Isi citea rugaciunile. Are o figura severa, de bunic autoritar. Cu barba alba ca neaua si capul plesuv, seamana izbitor de mult cu imaginea din icoanele Sfantului Nicolae. Se lasa greu imbiat la o discutie, dupa ce ne-a masurat si cantarit cu atentie.

In cancelaria manastirii, unde luam loc alaturi de parintele Gherasim, un calugar cu figura athonita, si de ucenicul fostului staret Damian, parintele Ambrozie. Staretul Nicolae se deschide ca o floare, incet-incet, pe parcursul discutiei. Desi este surprinzator de agil, are totusi nu mai putin de 87 de ani. Ajuns la varsta psalmistului, staretul are o figura radioasa, de om impacat cu viata. In 1936, pe vremea cand era cantaret la Biserica Sfantul Vasile, de pe Calea Victoriei, i-a cunoscut pe Enescu, Goga, dar si pe Nicolae Iorga, care, chiar si cand a ocupat functia de sef al Consiliului de Ministri (adica prim-ministru), venea umil la biserica, la fel ca orice credincios. In timp ce isi povesteste viata, parintele face paranteze mari, vorbindu-ne, ca unor copii, despre legatura indisolubila dintre Ortodoxie si poporul roman; moralitate fara legea stramoseasca nu poate exista.

Pravila ca la Athos

Din cand in cand, ca o incuviintare, staretul il intreaba pe parintele Gherasim: "Nu-i asa, parinte?". Iar iscusitul duhovnic doar aproba, preferand sa stea cu capul aplecat usor spre stanga, in dreptul inimii - a rugaciune neincetata.

Sub chipul batranului Gherasim se ascunde o dragoste catre Hristos cum putini au. Fost avocat si judecator faimos la vremea sa, a imbracat haina monahala la sfatul duhovnicului sau, aflat pe patul de moarte. A renuntat la familie, la cariera, la tot, pentru a fi un smerit slujitor al Mantuitorului Hristos.

"Suntem o manastire foarte stricta. Suntem singura manastire din Arhiepiscopie care are programul dupa Sfantul Munte Athos. Adica facem Liturghia in fiecare zi de dimineata, iar slujba de noapte incepe la 12.00 si se termina la 3.00. Nu se mananca niciodata carne, iar vin se serveste doar la marile sarbatori, nu mai mult de un paharel.

Cei care vin aici, vin cu obiceiurile lor de acasa si nu prea le place ce gasesc. Nu tu fumat, baut, slujbele sunt slujbe...", ne-a povestit cu umor sta-retul.

E viata aspra, severa, cu slujbe de noapte. Calugarilor de aici insa totul li se pare normal, iar nevointele par un drum lin spre mantuire.

"Valea unde s-a inecat Musa"

In decursul existentei sale, manastirea a avut mai multe denumiri:

l "Sitaru", de la numele unui frate ce se indeletnicea cu confectionatul sitelor de cernut malai, de unde isi trage numele si satul din apropriere. l "Balamuci", pentru ca dupa secularizarea averilor manastiresti, la 1864, chiliile au adapostit mai multi ani copii delicventi. Mai exista o alta varianta pentru aceasta denumire, si anume aceea ca fiica unui anume ctitor Musa, trecand pe aici, intr-o vara cu precipitatii, s-a inecat. Localnicii au denumit locul cu pricina "Valea unde s-a inecat Musa". Cuvantul fiind prea lung, trecand anii, i-au zis "Valea Musii", iar treptat litera "v" a devenit din pronuntie "b", iar "s" - "c", astfel creandu-se numele de Balamuci. l "Manastirea dintre ape" a fost numita de Patriarhul Macarie al Antiohiei, care ne-a vizitat tara in anul 1656. Patriarhul a denumit-o asa pentru ca era inconjurata de apele Ialomitei, care se revarsasera. lManastirea a mai fost denumita "Biserica lui Popa Gheorghe" dupa numele slujitorului. l Marele istoric Nicolae Iorga a botezat-o "Biserica din padure", ea fiind situata in partea de rasarit a vechilor "Codrii ai Vlasiei".

Adapost pentru monahii basarabeni

Manastirea Sitaru este monument istoric din sec. 18 In sec. 16, pe locul actualei manastiri exista o biserica de lemn cu acelasi hram. In anul 1627 Marele Vornic Jupan Popa Greceanu (1587-1632) a zidit o biserica din piatra, zidurile de incinta si chiliile. Actuala biserica este facuta de un urmas al ctitorului, In anul 1751-1752, Jupan Gheorghe Greceanu. Din aceeasi perioada dateaza si pictura bisericii, executata de preotul Dima din Brasov cu ucenicii sai. Primul document care atesta acesta manastire este dat de domnitorul Leon Tomsa la 15 aprilie 1631, prin care intareste stapanirea acesteia asupra Manastirii Parvulesti. Din 1928 si pana in 1991, acest asezamant a apartinut de Manastirea Caldarusani. In anul 1944, a gazduit 23 de calugari de la Manastirea Chitcani din Basarabia, refugiati din fata potopului bolsevic. Decretul din 1959 a lovit crunt manastirea, aici ramanand doar parintele Veniamin Gavrilovici.

Florin BICHIR
Lumea cedintei, anul II, nr 5(10)

Parintele Gherasim de la Sitaru

In curs de aparitie cartea Batranul Gherasim de la Sitaru


Interviu cu părintele stareţ Valentin Mâţu, Mânăstirea Turnu Târgşoru Vechi – Prahova

Părintele Valentin este un tânăr stareţ, care povăţuieşte mânăstirea de la Târgşor, din judeţul Prahova. La fel ca mulţi alţii, el s‑a adăpat de la cuvântul de învăţătură al bătrânilor. Vă oferim mai jos mărturia sa vie despre câţiva vieţuitori care s‑au nevoit la mânăstirile Lainici şi Sitaru şi pe care sfinţia sa i‑a întâlnit la începutul vieţii călugăreşti. Chiar dacă ei nu sunt foarte cunoscuţi, virtuţile cu care s‑au împodobit îi recomandă ca pe nişte luptători de elită în arena monahală.

Degetul „imprimat” în psaltire

‑ Părinte Valentin, în interviul din numărul trecut, aţi pomenit un alt nu­me dintre bătrâni: părintele ­Gherasim.
‑ Părintele Gherasim era excepţional. Dar până să vorbim despre el, aş vrea să vă spun câteva lucruri despre părintele Partenie. Despre dânsul ştiam puţini din mânăstire, doi‑trei inşi, că citea Psaltirea încontinuu. Mulţi ani în şir, din pricina unei infirmităţi pe care a căpătat‑o în cei 4 ani de prizonierat din Rusia, picioarele lui nu‑l mai susţineau şi a fost nevoit să stea aproape 8 ani de zile întins în pat...
‑ A fost prizonier de război?
‑ Da, el a făcut războiul, iar în ’44, după 23 august, a fost încercuit de către tru­pele ruseşti, atunci când conducătorii de atunci, pe care nici nu vreau să‑i numesc, au dat acel ordin de încetare a focului pe care ruşii de fapt nu l‑au luat în calcul. Şi atunci regimentul din care făcea părintele Partenie parte a fost cu totul şi arestat şi mutat în Rusia. Acolo a stat 4 ani. La capătul a 4 ani a contractat o boală de picioare datorită faptului că a rămas fără cizme, dar a reuşit să recupereze o pereche, care însă îi erau foarte mici. De frică să nu le mai piardă, a stat câteva luni cu ele încontinuu în picioare, şi zi şi noapte, fără să le mai scoată. Fiind foarte strâmte i‑au afectat circulaţia picioarelor; avea nişte picioare negre, îngrozitor de negre, şi de multe ori nu se mai putea sprijini pe ele. Ei, şi în ultimii ani de viaţă – părintele a trăit 94 de ani – era foarte greu. A murit săptămâna trecută...
‑ În ce dată?
‑ ...În 20 februarie, dacă nu greşesc. Şi în ultimii 8 ani a stat la pat şi a citit la Psaltire, cel puţin în ultimii ani a citit la Psaltire în continuu. Pe mine, cel puţin, mă bucura enorm. A făcut praf vreo patru Psaltiri, pe care le ştiu eu...
‑ Citindu‑le, pur şi simplu sau răs­fo­indu‑le?
‑ Citindu‑le. Bătrânul avea un mod unic al lui de a citi, de a întoarce pagina, cu degetul mare, fără să prindă cu unghia ci doar cu un mijloc îndoia pagina. Aşa că lângă cotor, la Psaltire, paginile erau toate distruse după forma degetului. Erau pur şi simplu distruse în interior.
‑ S‑a imprimat mâna în Psaltire...
‑ Exact, degetul cel mare de la mâna stângă era imprimat în cotorul Psaltirei. Şi la un moment dat, paginile se rupeau. În ultimii doi ani, părintele nu mai vedea bine, dar noi ne‑am dat seama nu după faptul că citea Psaltirea, ci după faptul că dacă îi dădeam altceva să citească nu putea. Dar la Psaltire putea citi. Îşi punea ochelarii şi citea.
‑ Şi în rest spunea că nu vede?
‑ În rest nu vedea. Noi ne‑am dat seama că de fapt el aproape că învăţase Psaltirea pe de rost. Avea nevoie de foarte puţin să vadă, când şi când, ca rugăciunea lui să poată fi continuată.
‑ El propriu‑zis nu citea, ci recita în gând Psaltirea.
‑ Exact. Şi în anumite momente, versete mici pe care le vedea, le reactualiza ca să poată continua mai departe. Bătrânul era un rugător. Şi nu numai atât, ca să înţelegeţi ce fel de vieţuire a avut: niciodată nu s‑a plâns, niciodată nu a cerut nimic, în condiţiile în care noi ne mai duceam, făceam tot felul de ascultări şi mai uitam câteodată că a venit vremea mesei şi trebuie părintele să mănânce. A avut şi o ispită foarte mare pentru că stomacul lui nu primea orice, trebuiau doar orez şi cartofi fierţi, asta a fost mâncarea lui câţiva ani în şir, niciodată nu l‑am auzit plângându‑se. Niciodată nu l‑am auzit certându‑ne. Niciodată nu ne‑a reproşat. Niciodată nu ne‑a spus: „De ce aţi venit aşa de târziu?” sau „De ce nu mi‑aţi adus mâncare?”. Niciodată.
‑ Răbda foamea...
‑ Până când ne duceam noi. Nu se în­tâmpla în fiecare zi, dar câteodată, din ispita vrăjmaşului, noi uitam să ne mai ducem la părintele şi făcea foame. Avea o răbdare ieşită din comun. Cu câteva luni, în septembrie anul trecut, în 2007, bătrânul, pentru că simţea nevoia să iasă puţin afară, a fost sprijinit de cineva care n‑avea experienţă şi a căzut, şi şi‑a rupt femurul atunci şi a stat... La 93 de ani, vă daţi seama că medicii au refuzat să‑i mai pună şuruburile, tija de metal...
‑ ...pentru că nu se mai sudează..
‑ Exact. Şi bătrânul până la moarte a stat cu fractură. Se mişca... Şi ­atunci când era nevoie să se mişte puţin, se mişca foarte greu. Îl duceau pe braţe. Cu toate acestea, nu am văzut pe chipul lui suferinţa. M‑am dus rar în ultima vreme să‑l văd, nu am văzut niciodată urma suferinţei şi a durerii. Eu cred că rugăciunea îl ţinea într‑o stare de putere, de bine.
‑ Era şi hirotonit sau era doar monah simplu?
‑ Era simplu monah, dar cu foarte multă înţelepciune, foarte multă înţelepciune.
‑ Ce sfaturi vă dădea?
‑ Întotdeauna îmi spunea să am răbdare. Întotdeauna îmi spunea, când vedea că nu mai pot, că numai prin răbdare putem să ne apropiem de Hristos. Şi prin acceptare... Şi mai ales prin acceptarea situaţiei. L‑am văzut o singură dată pe bătrânul revoltat, dar nu pentru el, ci pentru cineva care i se părea că este nedreptăţit.

Parintele Gherasim postitorul

‑ Dar cum s‑ajungi la răbdarea aceas­ta? Vă spunea?
‑ Cu rugăciunea, cred eu. Bătrânul era foarte atent şi aş vrea – pentru că mi‑am adus aminte acum şi de părintele Gherasim – să fac aşa o paralelă între ei: părintele Gherasim niciodată nu se împărtăşea fără să ţină post trei zile consecutiv. Nu numai atât...
‑ Post negru, fără să mănânce nimic?
‑ Absolut. Deci nu lua nici măcar anaforă şi agheasmă. Era extraordinar bătrânul. Şi nu numai atât. El când venea în biserică nu făcea închinăciuni la icoane, făcea metanii. Chiar dacă era în a treia zi de post. Ei, bătrânul Partenie, doar ziua premergătoare Sfintei Împărtăşanii nu mânca. Niciodată nu mânca. Erau nişte... cum să vă spun, pentru noi cei care stăteam foarte aproa­pe de ei, erau ceva incredibil. Părintele Gherasim era mult mai ascuns. Părintele Gherasim stătea şi fără foc în chilie. El venea şi cu o pregătire foarte bună, fusese licenţiat în Teologie şi în Drept, în avocatură, fusese consilier juridic mulţi ani la ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei.
‑ L‑am cunoscut. A venit la Facultatea de Teologie cu părintele Damian pentru a ne ţine o conferinţă şi se vedea un om elevat, un om foarte educat.
‑ Am reuşit acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, să strângem câteva amintiri despre părintele Gherasim. Sunt alcătuite într‑o carte, cam subţire pentru ceea ce a fost părintele Gherasim, dar să sperăm că în curând va vedea lumina tiparului. Sunt amintirile noastre, ale celor care am fost în preajma dânsului, sunt lucrurile care ne‑au frapat, dar pot să spun că mă minunez: a fost atât de ascuns bătrânul încât doar la moartea lui ne‑am dat seama ce înălţime avea.

Sfârşitul minunat

‑ Cum? De ce?
‑ Pentru că a murit pe 11 aprilie, în prima zi de Paşte, lângă racla Sf. Calinic.
‑ Cum, a adormit pur şi simplu lângă raclă?
‑ Este o minune ce s‑a întâmplat. După moartea părintelui Damian, el a încercat să se retragă, însă noul stareţ, părintele Nicolae, a încercat să îl ţină aproape, să îl mai ţină cumva agăţat de partea administrativă a mânăstirii şi printre alte lucruri. Bătrânul era foarte bolnav, toată Săptămâna Patimilor, care a premers morţii lui, s‑a simţit destul de rău. S‑a spovedit sâmbătă seara şi s‑a împărtăşit în noaptea de Înviere. A fost un caz unic: Paştele căzuse tocmai de ziua Sfântului Calinic pe 11 aprilie. În prima zi, câţiva părinţi din mânăstire au vrut să se închine la racla Sf. Calinic. Ei şi atunci părintele Nicolae s‑a gândit, să‑i facă o bucurie bătrânului, uitând de boala lui, şi i‑a spus unuia dintre părinţi, părintelui Cozma, să‑l ia şi pe părintele Gherasim să se închine la moaştele Sf. Calinic. Acesta a privit îndelung, spune că a zis: „Eu să merg?”. „Da”, a spus părintele stareţ. Ei, când i‑a spus aşa, a zis: „Bine”. Şi‑a luat haina, a luat binecuvântare, s‑a urcat în maşină, a ajuns la Cernica, s‑a închinat la raclă, i‑a venit rău, s‑a uitat în sus, a făcut cruce, după care a zâmbit, părinţii s‑au speriat şi au vrut să îl scoată afară din biserică, de lângă racla Sf. Calinic. Când au ajuns pe scări au constatat că era mort. A murit cu ochii spre Cer, după ce şi‑a făcut cruce şi a zis: „Slavă Domnului pentru toate”.
‑ Un sfârşit despre care citeşti în Pateric uneori sau în Vieţile Sfinţilor.
‑ Este incredibil că asta s‑a întâmplat în anii noştri, dar Dumnezeu are minuni. Părinţii din Sfântul Munte spun un lucru foarte frumos care şi mie îmi place şi care cred că se potriveşte aici: „Duhul Sfânt nu iese la pensie”. Şi iată, mai mult, că nu numai călugării pe care toată lumea îi ştia, ca părintele Cleopa, ca părintele Paisie de la Sihla, părintele Arsenie care mai este în viaţă acum, părintele Argatu, care a fost la Cernica; iată că şi părinţi, pe care nu i‑a ştiut lumea sau pe care nu i‑am bănuit noi că sunt de o asemenea înălţime, iată că au fost foarte aproape de rugăciune şi de Dumnezeu. Pe Părintele Gherasim noi în multe situaţii l‑am văzut rugându‑se: şi la ore târzii din noapte. Dar mă minunez cum Dumnezeu l‑a apărat aşa de mult. Cum de n‑am înţeles? N‑am înţeles. Am trăit lângă un mare Sfânt şi nu l‑am înţeles. Nu l‑am simţit, aş putea spune.
‑ Părinte Valentin, întorcându‑mă la Sfinţia Voastră şi la generaţia Sfinţiei Voastre, există un decalaj: ei sunt spre capătul drumului, bătrânii de care ne spuneţi, aproape de victorie şi de a lua – aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel – cununa. Ce credeţi că va avea de fă­cut generaţia Sfinţiei Voastre ca să‑i ajungă?
‑ Se spune la Pateric că Sfinţii Părinţi au spus aşa: „Niciodată sub‑lucrul să nu‑l luăm ca lucru”. Şi când spun asta: „sub‑lucru”, ei se referă la muncă, iar „lucrul” consideră rugăciunea. Dacă vom reuşi să ne întoarcem către rugăciune, să punem în tot ceea ce facem rugăciunea pe primul plan, sunt ferm convins că Duhul Sfânt, care n‑a ieşit la pensie, va sufla asupra plăcuţilor lui şi acest popor minunat, poporul român, care suferă atât de mult şi care trece prin încercări atât de grele, va avea mai departe „luminători”. Dacă nu, dacă vor lipsi cei cinci Sfinţi care i‑au lipsit şi oraşului Constantinopol în 1453 când au căzut pe mâna turcilor, atunci se va întâmpla ceva rău şi cu poporul acesta.

Autor: A consemnat Pr. Visarion Alexa
Articol preluat din Lumea Credintei

Istoria ortodoxiei

Istoria Ortodoxiei Partea I

Arhimandrit Iustin Pârvu

10.02.1919 - s-a nascut, in satul Petru Voda (in vecinatatea caruia a intemeiat, in 1991, pe pamantul sau parintesc, actuala manastire), marele duhovnic Iustin Parvu, intemnitat de comunisti intre 1948 si 1964.









A avut loc sfinţirea mănăstirii de maici, cu hramul "Adormirea Maicii Domnlui", de la Petru Vodă - Neamţ, organizată sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Iustin Pârvu, stareţul mănăstirii "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Garviil". Sfinţirea a fost săvârşită de P.S. Calinic Botoşăneanul.

La slujbă a participat şi Părintele Iustin Pârvu, care a fost făcut arhimandrit şi a primit Crucea Moldavă. Vrednic este!

Info-EDITORIAL

EDITORIAL

Atentie, continut conspirativ

		Lumea e pregatita pentru un guvern mondial, format dintr-o elita intelectuala si bancheri. Citatul atribuit unui urmas al primului miliardar al Americii, John D. Rockefeller, poate fi adevarat sau nu. Dar e sigur ca e foarte potrivit pentru o introducere.
		Autor: Ionut Bonoiu Data: 11.11.2008

Sa va spun povestea prietenului meu, sub numele lui conspirativ Ionescu. A aflat in ultimele luni, spre surprinderea lui, ca ratele la creditul pentru apartament i-au crescut, dar valoarea casei pe care o plateste de mai bine de doi ani s-a redus sensibil. A vrut sa-si retraga banii de la bursa si din fondurile de investitii, dar portofoliul lui valoreaza acum cam un sfert fata de acum 1-2 ani, cand a inceput sa cumpere actiuni pe baza “recomandarilor” analistilor.

In acelasi timp, el vede cum Warren Buffett face profituri importante pe vreme de criza (actiunile de miliarde de dolari de la General Electric si Goldman Sachs au fost cumparate doar in urma unor negocieri foarte dure, care ii vor aduce un dividend important). Iar recent, documentandu-se ca tot romanul despre criza financiara, a aflat ca si la inceputul secolului trecut un alt simbol al Americii, J.P. Morgan, “salva” economia americana si cumpara actiuni foarte ieftine, care ii aduceau ulterior profituri importante.

Si pentru ca daca dincolo de site-urile de stiri a ajuns sa urmareasca in mod frecvent si forumurile de discutii, tare s-a mai mirat cand a auzit ca 400 de miliarde de dolari au fost transferati in banci din Israel chiar inainte de caderea Lehman Brothers si a celorlalte institutii financiare americane. Cum care sunt celelalte? Fannie Mae si Freddie Mac, cele mai mari companii ipotecare detinute de stat, care au cazut cu doar cateva luni inainte de alegeri, desi rapoartele Casei Albe sustineau inca din 2001 ca dimensiunea celor doua reprezinta o potentiala problema, care “ar putea avea mari repercusiuni asupra pietelor financiare”. Sa fi fost oare totul un accident sau o chestiune orchestrata pentru ca democratii sa castige alegerile, iar acum, prin primul presedinte afro-american sa aiba ocazia sa instaureze, in fine, noua ordine mondiala?

Astfel de teorii ale conspiratiei, care combina, dupa cum spune un forumist american “98% adevar cu 2% otrava, dar indeajuns de multa ca sa te poata omori” s-au intetit in ultimul an nu doar in Statele Unite, ci mai ales in Europa intrata in recesiune.

Iar daca as face un top al celor mai discutate teorii pe care le-am urmarit, pe primul loc as pune, pe fondul globalizarii efectelor crize, noua ordine mondiala, sintagma folosita frecvent incepand dupa Primul Razboi Mondial de presedintii americani de la Woodrow Wilson si pana la George Bush (tatal) si partenerul sau de discutii la acea vreme, Mihail Gorbaciov, sau chiar primul-ministru indian Rajiv Gandhi.

Nu o sa insist asupra altor teme recurente, precum aceea ca evreii (sau, dupa caz, masonii) sunt la originea oricaror conspiratii mondiale si nici asupra celor care il indica pe Barack Obama ca fiind mason sau chiar Antichristul.

Dar as vrea sa ma refer la o tema favorita noua, romanilor, care seamana mai degraba a manie a persecutiei. Nici nu a apucat bine sa ne reduca Standard & Poor’s ratingul de tara ca am inceput deja sa vedem semnele unei conspiratii prin care invidiosul Vest vrea sa ne infunde si bruma de stare de bine pe care o traim de ceva ani.

Iar anuntul S&P vine la cateva luni dupa ce in urma presiunii Comisiei Europene fusese inlocuita taxa de prima inmatriculare pentru masini, o masura despre care dealerii auto, in frunte cu primul-ministru Tariceanu spuneau ca ne va transforma in groapa de gunoi a Europei. Ca o paranteza, gradul de dotare cu masini in Romania este (paradoxal pentru bucurestenii care pleaca la serviciu la ora 7-8 dimineata) printre cele mai reduse din Europa. Iar varsta masinilor - printre cele mai inaintate.

Dar sa revin la ofensa pe care ne-a adus-o S&P. Spuneti sincer, nu-i asa ca raspunsul presedintelui Basescu in prima sa conferinta de presa dupa circa patru ani de mandat (S&P este o companie de rating pentru care avem tot respectul, dar nu este credibila), alaturi de maiestria prin care guvernatorul Isarescu a contracarat atacul asupra leului ne-au facut sa ne simtim atat de mandri?

Departe de mine ideea de a minimaliza aceste gesturi, intre noi fie vorba, surprinzator de normale intr-o tara atat de anormala. Apare insa un foarte mare semn de intrebare: ce facem mai departe?

Atacuri asupra leului (atat din exterior, cat si din interior, probabil) vor fi si in continuare, la fel si presiuni din partea Comisiei Europene pentru anumite masuri care in numele liberului schimb vor afecta industria si agricultura romaneasca.

Investitorii strainii, cei care urcasera capitalizarea bursei din Bucuresti dincolo de pragul de 30 de miliarde de euro au complotat si, prin iesirea celor mai multi dintre ei, au lovit deopotriva si pe micii investitori romani, care acum incearca sa se convinga, vorba lui Buffett, ca este un moment bun sa cumpere (daca mai au cu ce).

Dar cel mai mare complot pare ca a inceput odata cu comenzile tot mai mici de textile, componente de masini sau tevi produse la noi care ii determina pe producatori - detinuti tot de grupuri internationale - sa isi reduca productia.

Astfel, zeci de mii de romani, potrivit estimarilor Ministerului Muncii (o esti­mare mai degraba optimista, as spune), isi vor pierde jobul din cauza celei mai mari conspiratii impotriva noastra - criza financiara, care vine (cum altfel?) in cel mai bun an al economiei de dupa 1990.

Iar campania electorala, care tocmai a inceput, este momentul perfect pentru inca o conspiratie, de aceasta data un inside-job. Ce ziceti, am dreptate sau e doar o teorie a conspiratiei?

Sursa: www.businessmagazin.ro

Predica

Predica la Duminica a XXIII-a dupa Rusalii-Parintele Pavel

Despre Sfanta Impartasanie

Despre Sfanta Impartasanie

Dialog cu Parintele Arsenie Papacioc, Schitul Sf.Maria din Techirghiol

Ce este Impartasania, Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?

Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: "Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor". El spune, de asemenea: "Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine". Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent. Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri - sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.

Un exemplu: S-au casatorit doi tineri, Ioana si Ionel. Dupa nunta, Ioana a trecut la bucatarie - si nu este o injosire ca a trecut la bucatarie, ci este ceva propriu femeii, pentru ca barbatul sa poata fi liber sa rezolve probleme in afara. Si Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepriceputa, emotionata, a afumat mancarea si se vaita ca ce o sa zica Ionel. Constiinciozitatea asta care e mare dar de la Dumnezeu pentru tot omul! Si a venit Ionel. Si ea, cu planset si vaiet, i-a spus: "Draga Ionele, am afumat mancarea". "Lasa, draga, nu ma intereseaza. Dar de ce nu te-ai gandit la mine toata ziua? Asta ma intereseaza pe mine". Ei, asta o sa ne intrebe Dumnezeu, Care ne-a dat inima puternica ca sa pricepem cerurile, vesniciile, sa contrazicem raul, sa biruim dracii, care ne-a dat aceasta putere de a fi dumnezei dupa har, veselia ca slujim marelui Adevar - caci aceasta este adevarata veselie si libertate -: De ce nu v-ati gandit la Mine deloc? Este, fara discutie, in mod logic, ca asa va fi aceasta intrebare. Si se va raspunde foarte greu.

Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.

Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: "Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?". "Ce ne facem fara diavol?", i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat - cum zic Sfintii Parinti -, numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.

El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: "Fara de Mine nu puteti face nimic". Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.

Sa nu faci greseala de a te compara cu marii traitori. Ca nu prin nevointa si trairea lor s-au indumnezeit numaidecat. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenta lor. Si tu, daca ai aceasta prezenta, ai strabatut sorocul pentru impartasit si nu esti altfel decat marii traitori.

Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.

Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.

Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.

Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire... Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.

Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.

Sfanta Impartasanie este cu adevarat dorirea cea mai grozava din partea cerului, ca Dumnezeu sa-Si mentina mai departe ceea ce a spus: "Eu voi fi cu voi mereu..." si "Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu, acela nu va avea viata vesnica...".

Intr-o manastire, staretul a vazut un frate mergand prin aer si a zis: "Acesta are o lucrare". Era un baiat simplu. O, sfanta simplitate! A trecut o bucata de timp si l-a vazut mergand pe pamant. Si a zis: "Acesta si-a pierdut lucrarea". L-a chemat la el si l-a intrebat: "Cum te rugai tu inainte?". "Ma rugam asa: Doamne, nu ma mantui pe mine, pacatosul; Doamne, nu ma mantui pe mine, pacatosul. M-am dus la biserica, am zis mai tare si un parinte de langa mine mi-a spus: Ma, sa nu mai zici asa! Sa zici: Doamne, mantuieste-ma pe mine, pacatosul! Si am zis asa." Iar staretul i-a spus sa zica tot ca inainte. Am vrut adica sa va spun ca acela traia cu Dumnezeu, fara cunostinta teologica, traia cu inima.

Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?

Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.

Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta... Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.

Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru - mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu -, sa nu impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi". Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.

La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: "...Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti...". Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: "Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?". Raspunde Hristos: "Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta". Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.

Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: "Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii". Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor...

Cred ca am repeta lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.

In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: "...te iert si te dezleg...". Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.

Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?

Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.

Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor, care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.

In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?

Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat... Va sa zica, de ce n-ati facut mila?

Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.

Atunci cand vei fi bagat in groapa - eu am trait cat de cat momentul asta -, un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.

Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.

Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: "Doamne, da-mi ca am facut". Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: "Parinte, eu sunt un om smerit?". "Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede." Si eu zic asa: smerita smerenie.

A batut unul la usa Mantuitorului. "Cine-i acolo?". "Eu sunt un mare traitor al invataturii Tale". "Nu te primesc". Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la "eu sunt", s-a dus a doua oara si a batut la usa. "Cine-i acolo?" "Tu esti!", a zis cel de afara. "A, daca tu esti eu, atunci intra". Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti..., ca esti mai..., mai...

Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?

Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.

Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.

De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?

Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.

Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci "candva" ai trait mereu cu gandul la "candva" din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: "Iar Eu cu voi sunt". Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! "Iar Eu cu voi voi fi", caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.

Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit - si e o porunca, nu e un sfat -, atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?

Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele... De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.

Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?

Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.

Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin... Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti... Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra...

Dragul meu, este o satisfactie. E o oboseala, caci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de insi.

Cuvantul "euharistie" inseamna multumire. Cum se ajunge la aceasta stare de multumire?

In discutia noastra s-a vorbit, cred, de multumirea aceasta, pentru ca spun: aceasta sfanta fiinta omeneasca are putinta de a discerne marele adevar, marile lucruri, si simte ca este in slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun si eu: "Mai, vom fi la Judecata impreuna. Sa nu ascunzi ceva, sa nu faci ceva". Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine ca i-ai spus acuma sa nu faca cutare lucru, ca vei fi de fata la Judecata. Sigur ca are o mare influenta asupra lor si o mare putere de a pricepe daca este sincer sau nu.

Si ma bucur ca e ultima intrebare. Eu imi cer scuze, ca sunt surprins de toate intrebarile astea, dar v-am spus ce mi-a spus inima, si, bineinteles, m-am luptat sa-mi si argumentez punctul de vedere.

Multumim, Prea Cuvioase Parinte

Sursa:www.crestinortodox.ro