Înalt Prea Sfinţite, fraţi şi surori, întâi vă cer iertare: nu sunt un om al culturii, nu sunt – la urmă – nici obişnuit prea mult cu conferinţe. Mă consider un om ca toţi oamenii, iar chemarea mea este monahismul.
Problema vieţii mele a fost ce socotesc până astăzi problema esenţială a fiecărui suflet care se naşte în lumea asta. Şi m-a uimit de-a lungul vieţii mele, şi m-a mâhnit din ce în ce mai mult să văd cât de puţin intră ca [şi] component al gândirii omului în general, sensul însuşi al vieţii – pentru ce m-am născut, de unde vin şi unde mergem cu toţii? Las linia asta, v-o las gândirii frăţiilor voastre.
Aş vrea să iau o altă linie. Mă iertaţi, propriu-zis nu mă gândesc să prezint cartea. Poate că ea se va prezenta singură. Dar vă prezint oarecum fundalul ei. Deci a doua temă pe care vreau să o abordez, este aceasta: că mult mă bucură să văd dorinţa de a apăra Ortodoxia, însă mă întreb câţi înţeleg ce este Ortodoxia.
Prima mea mâhnire în legătură cu tema asta este că nu ne-am învrednicit să traducem acest titlu în graiul nostru. Este cuvânt grec, Ortodoxia, şi, ca [şi] cuvânt străin limbii noastre, noi nu îl simţim ca altceva decât un titlu. Un titlu oarecum abstract. Ce este Ortodoxia? Pentru mulţi, Ortodoxia este a nu fi budist, a nu fi evreu de religie, a nu fi catolic, a nu fi protestant! Or, nu aşa trebuie înţeleasă Ortodoxia! Iată că slavii au tradus în limba lor: pravoslovie = dreapta slăvire. Ce înseamnă dreapta slavire?
Revin la temă, adică revin la tema: pentru ce ne-am născut în lumea asta? Într-una din conferinţele înregistrate şi care fac parte din cartea care se lansează astăzi, explic mai în amănunt. Esenţial, eu nu ştiu cum să zic şi de unde să iau problema, – da’ omule, crezi sau nu crezi, vrei sau nu vrei, este un fapt duhovnicesc şi istoric că Dumnezeu a făcut pe om! Noi nu venim, aşa cum pretinde ştiinţa, de nicăieri şi mergem încontinuu nu ştim unde, nicăieri. Dar venirea noastră în lume are un sens! Dumnezeu a făcut pe om în istorie şi l-a împodobit cu chipul şi potenţiala asemănare cu Însuşi Făcătorul. Omul, căzând de la menirea lui – precum cei care cunoaşteţi Scriptura şi religia noastră, ştiţi – deci căzând de la Dumnezeu şi de la menirea lui, de-a lungul istoriei, omul vrând-nevrând caută pe Dumnezeu, îşi caută identitatea lui. Şi această căutare s-a tradus într-o sumedenie de religii – niciuna din carele n-au găsit pe adevăratul Dumnezeu. Sunt multe – dacă vă uitaţi fără prejudecată în orice religie – o să vedeţi multe aspecte ale înţelepciunii omului, ba chiar ale chipului dumnezeiesc pe care îl poartă neapărat omul. Dar nici una n-a ajuns la a arăta omului adevărata sa provenienţă şi adevăratul său sens!
Între toate religiile astea, Dumnezeu Însuşi a născut – să zicem aşa, în istorie începând cu Avraam şi poporul evreu – Dumnezeu Însuşi a început să ia contact cu omul şi să insufle prin Proroci ceva mai adevărat decât ce se credea în lumea întreagă. Dar până când Însuşi Dumnezeu nu a putut să vină în condiţiile noastre, luând asupră-Şi forma pe care El Însuşi a făcut-o dintru-nceput, forma adamică, trupul nostru şi condiţiile noastre istorice, până când nu a putut să vorbească cu gură trupească şi în condiţiile noastre cu omul, Dumnezeu nu a putut deplin să împărtăşească ce este El, ca să arate omului de unde vine şi unde este menit să meargă! Până când nu a vorbit Dumnezeu Însuşi cu omul, nu putem vorbi în deplin sens de dreaptă slăvire ca nume de religie.
Dreapta slăvire este – iată cuvântul grec, doxa, înseamnă nu numai slavă, dar vine din cuvântul opinie – dreaptă opinie; l-aş traduce şi ca dreaptă înţelegere, şi ca dreaptă cugetare – dacă vreţi – ca extensiuni ale rădăcinii originale. Drept a înţelege gândul lui Dumnezeu. Neapărat este drept a slăvi pe adevăratul Dumnezeu. Şi fără dreaptă înţelegere, nici dreaptă slăvire, nici dreaptă viaţă, nici dreaptă cugetare nu poate fi – şi vă spun: nici un sens al istoriei omului. Când zic istorie, nu vorbesc de istorie, vorbesc de suflete: de tine, şi de tine, şi de tine, şi de cei dinaintea noastră, şi de cei care vin, care ca mine naştem în lumea asta şi, conştient sau neconştientizat de noi, totuşi pe Dumnezeu cel adevărat Îl căutăm. Şi ca să ştim de unde venim şi unde mergem, este lucrul cel mai important.
Am arătat într-unele din cuvântări, am încercat să arăt şi lucrul ăsta: că până şi în starea lui păcătoasă, omul tot cele drepte trădează, căutări drepte trădează. Omul neapărat vrea ce este drept. Ce caută omul? Viaţă! Împlinire! Păcatul este numai o rătăcire a căii. Păcatul, patimile şi toate lucrurile împotriva cărora ne luptăm în Biserică, nu sunt altceva decât un cancer pe trupul sănătos. O patimă nu este un fel de a fi – este un fel scâlciat de a fi! Patima îşi are nu numai virtutea opusă, îşi are şi virtutea asemănătoare! Nu există patimă care să nu fie la origine, o energie de Dumnezeu făcută, prost întrebuinţată, prost canalizată, scâlciată pe undeva.
Deci ziceam că omul, şi în păcatul lui, dacă îl înţelegem drept şi esenţial, tot cele drepte caută, tot pe Dumnezeu Îl caută! Şi mă gândesc, aicea poate să fie parte din cele pe care nu le putem înţelege ale lui Dumnezeu. Într-un fel, Dumnezeu, cândva în istorie sau după, va putea birui în sensul că până la urmă, numai El este adevărat şi numai El este ceea ce caută tot omul!
Când va vedea tot omul pe adevăratul Dumnezeu la Judecata de Apoi, cine ştie câţi vor spune: „O, dac-aş fi ştiut că eşti Acesta, decât să fi ştiut tot ce se propovăduieşte strâmb în istorie…”
Dar pentru aceasta revin la tema pe care o lăsasem: Ortodoxia ca dreaptă slăvire. Înainte de Hristos au fost multe religii, între care una singură era mai adevărată, mai integral adevărată, dar încă incompletă – religia ale cărei cărţi le avem până astăzi, a Vechiului Legământ, Vechiului Testament, religia evreilor – fiindcă Dumnezeu a cultivat această religie, încercând pe cât a putut, să vorbească omului pe cât putea omul să înţeleagă în acele vremuri. Cu venirea lui Dumnezeu Însuşi întrupat începe o altă eră şi această eră este un creştinism. Dar ce s-a dovedit între oameni – cum aveau să spună Apostolii – „După noi vor veni lupi răpitori în turma lui Hristos”. Omul, şi după Hristos… aicea e o taină pe care Apostolul o numeşte „taina nelegiuirii”. E o taină cum omul, care caută şi în păcat pe Dumnezeu cel adevărat, totuşi în istorie pe Dumnezeu cel adevărat nu L-a primit! „Între ai Săi a venit, zice începutul Evangheliei, a lui Ioan, şi ai Săi nu L-au primit!”. Şi acest „ai Săi” poate să însemneze multe lucruri: Toţi suntem ai Săi şi niciunul din noi nu-L primim într-o măsură deplină. Şi atunci ce se întâmplă? Ai dreapta înţelegere şi dreapta viziune care este cuvântul lui Hristos, fie înainte de Hristosul întrupat – zic întrupat, fiindcă Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu Însuşi, El este Cel care vorbea cu Adam în Rai, El e Cel prin care s-au făcut cerurile şi pămîntul – deci cuvântul lui Hristos, fie înainte de întruparea lui Hristos, fie după, este Adevărul mai mult sau mai puţin deplin înţeles de oameni! Este putinţă după Hristos să-l înţelegem. Nevoinţa, iertaţi-mă, nevoinţa noastră în Biserică trebuie să se concentreze mai ales pe dreapta înţelegere a acelui cuvânt! Nevoinţa este mai ales efortul minţii de a intra în mintea lui Dumnezeu.
Deci după întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Hristos, acelaşi Cuvânt deplin dat în măsura în care istoria poate purta deplinătatea Cuvântului dumnezeiesc, omul deplin informat fiind – şi întrebuinţez cuvântul „informaţie” în sensul în care genetica îl foloseşte, informaţie nu în sensul mass-media, ci în sensul geneticii – deci deplin informaţi fiind de Cuvântul lui Dumnezeu, putem prin pocăinţă ajunge la deplina asemănare cu Dumnezeu, precum o dovedesc 2000 de ani de istorie a creştinismului în nenumărate forme! Şi nu există condiţie a omului, pe care Cuvântul lui Dumnezeu să nu o poată vindeca, regenera, îndumnezei!
Şi ce se întâmplă după Hristos? Însuşi omul se dezbină de Cuvântul lui Dumnezeu şi apar ceea ce se numesc ereziile cu multe titluri, cu multe denumiri.
Eu zic aşa: noi, dacă vrem să apărăm Ortodoxia, să ştim ce apărăm! Am zis de multe ori un lucru pe care l-am trăit pe viu: Ortodoxia nu este altceva decât firea omului! Nu este o denominaţie cum se zice în Apus, nu este o confesiune între altele, nu este o filosofie între altele. Ortodoxia nu se defineşte prin separare de alte filosofii, Ortodoxia este însuşi acel lucru pe care îl caută omul dintru început şi-l va căuta până în sfârşit. Asta este ce nu trebuie să pierdem! Dacă Cuvântul care s-a dat, Cuvântul mântuirii, a trebuit să fie dat de Dumnezeu Însuşi întrupat în condiţiile noastre, prin jertfa pe care a suferit-o acest Cuvânt al lui Dumnezeu, apăi se cade, din nepăsare sau din neştiinţă, să pierdem însuşi înţelesul acestui Cuvânt, care este mântuirea?
Şi mântuirea ce este? Mântuirea astăzi, cât suntem noi în trupul ăsta, în sângele ăsta, e devenirea noastră adevărată. Dacă devenirea noastră este adevărată, trebuie să o simţim concret în trupul, în sângele, în oasele noastre, iar mântuirea la sfârşit este să vedem, cum zice Sfântul Ioan în prima Epistolă: Îl vom vedea precum este, pentru că vom fi asemenea Lui! Dacă astăzi vom deveni asemenea Lui, Îl vom vedea cum este. Dacă nu Îl vom vedea, este vorba despre întunericul cel mai din afară. De asta este vorba, de veşnicie! Asta este ce apărăm noi!
Mult am fost mâhnit, de-a lungul vieţii mele, să aud lucruri dintr-astea, că uite – în termenii noştri români, dar am auzit şi de la greci, şi de la ruşi –, ca noi să fim buni români, trebuie să fim ortodocşi, că asta e religie strămoşească! Ştiţi unde este erezia? Într-o expresie engleză: este coada care dă din câine! Dacă avem nevoie de identitatea nostră naţională pentru a păstra dreapta slăvire, pentru asta ne-o păzim şi identitate naţională. Sfântul Cosma al Etoliei a propovăduit în nordul Greciei (ucis de turci în 1733), în Epir, într-un moment al istoriei în care toţi deveneau turci! Grecii aproape că nu mai ştiau greaca, toţi învăţau numai turca, deveneau musulmani. El a propovăduit şi elenismul! De ce? Pentru că prin mijlocul elenismului aveau să-şi păstreze dreapta credinţă, dreapta slăvire. Dreapta şi adevărata mântuire. Ăsta e lucrul cel important şi sensul vieţii noastre!
Ca om precum fiecare dintre noi şi, ca să zic aşa, ca monah care m-am bălăcit în aceste gânduri toată viaţa mea, asta este ce-aş vrea să împărtăşesc dintru bun început poporului meu. Pe mine mă interesează toate. Ortodoxia nu mă interesa în nimic altceva decât în cele specific religioase. Toate sunt importante în istoria aceasta şi m-au interesat puţin, cât am auzit din simpozionul de astăzi – că am venit cu întârziere – mă interesează toate zbuciumurile prin care a trecut lumea asta. Şi văd importanţa, relativă, dar mare de cele mai multe ori a acestor zbuciumuri, când zbuciumul duce în direcţia adevărată; importanţa negativă a tot ce se face pentru a distruge această cale a omului.
Până la urmă ştiţi ce se întâmplă în viziunea pe care vă propun a ceea ce este dreapta slăvire? Să ştiţi că este, istoria este împărţită în două: istoria este devenirea întru fiinţă a omului sub îndrumarea lui Dumnezeu, Care este Cel ce este. Dumnezeu este Fiinţa şi devenirea noastră este întru fiinţă şi Fiinţa este a lui Dumnezeu. Asta este istoria. Dar în istorie s-a născut şi taina nelegiuirii, unde omul este în libertatea lui capabil şi îngăduit de Dumnezeu să-şi facă libera alegere şi luptă împotriva acestei faceri a lui Dumnezeu, naşterea şi îndumnezeirea omului scos din nefiinţă.
Şi istoria este împărţită în două din ziua în care Cain şi-a omorât pe fratele său Avel – şi continuă până astăzi şi până la clipa cea mai de pe urmă a istoriei, aşa cât o putem înţelege din prorocíi. Asta este lupta şi sensul luptei pe care o ducem şi asta este ce aş vrea nu numai să nu pierdeţi voi din vedere – o, cum aş dori lumea întreagă să înţeleagă!
Ortodoxia nu este o etichetă. Ortodoxia nu este a fi vrăjmaş cuiva, fiindcă legea lui Hristos este dragostea! Şi înfrăţirea. Legea lui Hristos ne porunceşte a iubi şi pe vrăjmaş. Un ortodox, în măsura în care este ortodox, nu poate fi vrăjmaş nimănui. Însă în acelaşi timp, dacă… Ortodoxia este înfrăţire cu tot omul, dar în acelaşi timp – atenţie! – conştiinţa dogmatică pe care trebuie să o avem şi trebuie să o cultivăm, este că în afara a ceea ce se numeşte cu adevărat Ortodoxie, nu este altceva decât rătăcire de diferite feluri şi, în urma urmelor, întunericul cel mai din afară!
Şi atuncea: pe de o parte vrem să ne înfrăţim cu tot omul, pe de altă parte, dacă omul nu vrea să se înfrăţească cu noi, căci omul este liber şi libertatea trebuie respectată, uitaţi cum Dumnezeu o respectă: Dumnezeu nu numai n-a făcut un pom interzis – pom oprit –, că atunci când Adam a vrut să mănânce din el, a mâncat din el; dar uitaţi-vă în lumea în care suntem, lumea unui păcat crescând până la dimensiuni de neînchipuit: unde e Dumnezeu în lumea asta? se întreabă mulţi. Este! Şi cine vrea şi cine Îl cheamă, Îl va afla! Şi am experienţe concrete despre aceasta. Şi totuşi lumea merge hai-hui în prăpastia pierzaniei fiindcă omul este liber. Şi trebuie! Istoria este acolo unde trebuie să ne manifestăm libertatea totală şi a venit mmentul în istorie când această libertate să se arate la nivel mondial!
Dar noi să ştim de unde venim şi să ştim unde mergem şi dacă mai este cineva care doreşte încă, care se trezeşte încă la aceste realităţi, cu acel cineva vom putea împărtăşi înfrăţirea pe care o aflăm din Hristos! Ecumenismul nu este a face o salată, un talmeş-balmeş din toate viziunile care au existat. Universalismul adevărat este Hristos, fiindcă El este Dumnezeu. În tot restul se amestecă câte ceva străin şi tot restul duce către întunericul cel mai din afară!
Deci Înalt Prea Sfinţite şi Părinţi şi fraţi – şi fraţi, am în gând şi surori, că pentru mine, cum zice, în Hristos nu mai este bărbat şi femeie, ci toţi suntem una – asta este ceea ce aş vrea să împărtăşesc cu voi, asta este ce am vrut să împărtăşesc prin cuvântările care s-au strâns în prima carte care îmi poartă numele şi carte pe care vreau s-o împărtăşesc cu voi astăzi. Nădăjduiesc că, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să înţelegeţi cât mai drept, cât mai adânc. Eu sunt în ultima fază a vieţii acuma şi îmi e mai firesc să văd importanţa şi deşertăciunea vieţii de pe pământ. Importanţa alegerii fiindcă este veşnică! Deşertăciunea în măsura în care ne lăsăm prinşi prea exclusiv în ale istoriei, în ale Martei: Marto, Marto, te grijeşti şi te tulburi pentru multe, dar una este de folos. Asta nu înseamnă, Marto, să nu mai învârţi la mămăliga ta! Asta înseamnă: Marto, nu uita pentru ce învârţi la mămăligă! Şi aşa, fiecăruia aş vrea să zic: Să nu uităm pentru ce suntem în viaţa asta.
Şi cu asta aş încheia.
Sursa: Portalul tineretului ortodox din Republica Moldova
Link: http://logos.md/2008/10/25/cuvant-la-lansarea-cartii-%E2%80%9Ecultura-duhului%E2%80%9D-parintele-rafail-noica/
Acum ascultati: Cultura duhului 1
Acum ascultati: Cultura duhului 2
Acum ascultati: Cultura duhului 3
