vineri, 16 ianuarie 2009
In Romania noile permise auto contin cip electronic
Din luna decembrie Romania se raliaza Noii Ordini Mondiale si prin emiterea de noi tipuri de acte de identitate care introduc sub pretextul imbunatatiirii securitatii, masuri de control excesiv si invadare a vietii private. In plus aceste masuri nejustificate de emitere a unor carduri cu cip electronic sunt suspectate a fi un prim pas catre o dictatura totala ce urmareste controlul satanic al intregii planete si chiar si introducerea unui cip electronic in corpul uman, asa cum este relatat in scrierile apocaliptice.
Masura a fost implementata conspirativ, mass media nepromovand aproape deloc aceasta modificare sau nespecificand existenta unui CIP electronic in interiorul noului permis auto de tip card.
Iata ce sustine un ziar din Botosani, singurul care da detalii despre noile permise:
“Cel putin teoretic, noile documente care permit conducerea unei masini nu vor putea fi falsificate si vor avea un cip care va contine toate informatiile despre un sofer. Datele vor putea fi citite de orice politist din Europa. Pe lânga aspectul total schimbat - de la culoare si fotografie, pâna la materialul si modul de realizare, noul permis de conducere va contine si o serie de coduri prin care sunt reliefate anumite restrictii impuse soferilor. Noile permise vor fi unice la nivel european si vor putea fi citite de orice politist din Uniunea Europeana. Reprezentantii Serviciului de Permise sustin ca, prin intermediul CIP-ului, se pot introduce date noi medicale. Astfel, daca un posesor se imbolnaveste psihic, acest lucru ar urma sa fie automat introdus pe permis astfel incit sa fie descoperit la orice control ca nu mai are dreptul sa conduca. Totodata, In momentul citirii permisului, politistul va avea informatii complete despre comportamentul soferului in statele prin care a trecut.”
Politia pretinde ca introducerea noilor permise survine dupa inmultirea cazurilor de falsuri comise mai ales de catre romanii care lucreaza in strainatate. Realitatea este insa cu totul alta. Masura a fost luata la nivel european sub pretextul unificarii tipurilor de permise urmand ca ţările care doresc sa poata introduce în el şi un cip cu informaţii. Noile reglamentari europene prevad ca introducerea de cipuri sa fie opţională si ca informaţiile conţinute de acestea vor fi confidenţiale. Din pacate in Romania s-a decis introducerea cipului ce va contine foarte multe date personale. Cine garanteaza insa confidentialitatea acestor date? Cine garanteaza ca ele nu vor fi folosite in mod abuziv de catre un politist corupt din Romania sau din alte state UE? Cine ne protejeaza de guvernele pline de masoni si politicieni corupti?
Moartea cea vie
Moartea cea vie
Afirmam ca murim cu Hristos, dar nu avem imaginea reala a ceea ce inseamna sa murim ca EL. Stim ca a murit in locul nostru si multumim ca n-am murit noi (noi trebuia sa murim, noi toti). Cam in felul acesta se incurca talcul si de aceea nu intelegem nici purtarea crucii noastre zi de zi. Referitor la expresia "murim cu El", ni s-a spus: Cine vrea sa vina dupa Mine sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie. Eu am murit, veti muri si voi; voi veti muri ca voi. Eu am avut moartea Mea pentru toti, iar a voastra este a fiecaruia pentru el insusi.
Cum poti muri pentru tine insuti, dar sa fii totusi in acord cu cuvintele Lui? Gandindu-ma bine, am inteles ca moartea aceasta a Lui o confundam cu moartea noastra. Tinem sa murim impartasiti cu El, ca sa avem si noi parte de ce-a avut El dupa inviere. Noi primim invierea Lui, dar nu intelegem moartea noastra cu El, n-o putem accepta, ci asteptam ca, murind cu moartea noastra, sa fim luati de El in ceea ce-a dobandit prin moartea Sa. Cand ne impartasim, ne impartasim ca sa castigam ce-a castigat El, insa fara efort. Nu vrem sa ne coste ce L-a costat pe El. Noi murim si greul mortii l-a dus El. Asa ne vine sa credem. "Savarsitu-s-a" - si cu asta stim ca a inchis ochii. El a murit moartea Sa fizica, ca a noastra, dupa un alt fel de moarte, pe care a trait-o inainte. inainte de-a muri fizic, si-a anuntat moartea prin acel "Savarsitu-s-a". Ce s-a savarsit? S-a savarsit cu adevarat moartea cea vie. Nu a murit fara sa stie de El: Si-a gustat moartea. Omul nu gusta nimic cand moare fizic.
Cum Si-o fi gustat El moartea, despre care zice in final ca s-a terminat si ca poate veni de-acum moartea fizica ce nu mai are importanta!? Intr-adevar, importanta e moartea cea vie, pe care Si-a gustat-o pana la capat, cu toata fiinta Lui, incat ne-a spus si noua: Cine vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie in moarte, ceea ce inseamna ca ne invita sa gustam fiecare, in cadrul propriei vieti, moartea cea vie precum a gustat-o El, caci El a gustat-o pentru toti. E cazul sa gustam si noi propria noastra moarte, sa ne-o traim. Cum anume? Sa va traiti moartea cum am trait-o Eu. A trait-o si, la un moment dat, Si-a declarat moartea cu gura Lui, punandu-ne tuturor in fata acelasi proiect, pentru a-l avea noi in vedere: sa ne traim moartea ca El, daca vrem sa-L urmam.
Trairea mortii celei vii e purtarea crucii. Purtarea crucii nu este suferinta despre care zic oamenii ca-i greu de suportat. Crucea nu consta in durerile si necazurile de tot soiul, ci in calcarea pe voia proprie si a face voia lui Dumnezeu in locul voii tale. Calci pe tine, nu mai asculti de tine, esti mort fata de tine insuti. Viu esti doar prin voia lui Dumnezeu, nu prin voia ta, cu de la tine pornire de a trai. Esti viu prin invierea lui Hristos. Crucea, de fapt, nu inseamna durerile apasatoare de care oamenilor le e frica - nu care cumva sa le guste. Auzi spunandu-se pretutindeni: "si-a purtat crucea, saracul, cu resemnare, ca Domnul Hristos".
Adevarata cruce e altceva, e moartea cea vie pe care o traieste cineva cand renunta la el insusi si il accepta pe Mantuitorul drept viata in el. Asta a facut Mantuitorul pe cruce: s-a dezis de El si a acceptat chemarea, voia Tatalui. A acceptat-o cand, imbrobonat cu sudori de sange in Gradina Ghetsimani si cerand: Parinte, daca se poate sa treaca acest pahar, a declarat apoi imediat: sa treaca, dar dupa voia Ta, dupa modul in care Tu vezi ca e de trecut. Eu vad ca trebuie sa trec prin asta, insa dupa ce simt Eu, parca as zice "Sa nu fie''. Isi revine de indata, rostind: totusi va trebui sa fie cum vrei Tu, fara a se tocmi cu voia lui Dumnezeu (cum fac oamenii intrebandu-se: "s-o primesc sau nu?"). Ea trebuie luata si implinita integral. Mantuitorul a optat pentru deplina ascultare: Da, intru in voia Ta si asa a stat pe cruce, si s-a chinuit acolo si a murit facand voia lui Dumnezeu, pe care o acceptase dinainte. S-a asociat punctului de vedere secret al Tatalui: unde-l duce Tatal, acolo merge. A pasit pe cruce si numai El stie ce a trait in momentele acceptiunii integrale a voii lui Dumnezeu. Pe cruce a dovedit aceasta ascultare, similara cu a calca pe El insusi. Dupa ce a trecut peste clipele grele, a zis: "Savarsitu-s-a". Spusese inainte: M-ai parasit. Pentru ce M-ai parasit? - se talcuieste in tot felul. E un mare mister. E moartea cea vie de a nu face voia ta, ci a lui Dumnezeu. Dupa ce s-au consumat momentele acelea, dupa ce a gustat ramanerea in voia lui Dumnezeu in locul ramanerii in voia Sa, zice: Savarsitu-s-a! si si-a dat duhul. S-a savarsit moartea cea vie, amaraciunea, sau acel ceva fara cuvinte care ne copleseste atunci cand ne desfiintam pe noi insine: accept sa nu mai fiu si totusi sa fiu.
Cat de amarnica va fi fost aceasta ascultare de a face voia Tatalui, anulandu-Si-o pe a Sa. S-a savarsit o lucrare, Mantuitorul a constientizat faptul ca ceea ce sepetrecea acolo era atat de important, incat a si declarat aceasta, spunand: "Savarsitu-s-a", adica Am terminat moartea, am gustat din ea suportand schimbul acesta (voia Ta, nu voia Mea). Aceasta rupere de El insusi a gustat-o ca om. Ce a gustat ? Ceea ce ne pare noua foarte greu, anume: sa iubim pe cineva care ne uraste, sau sa iertam total pe cel ce ne-a desfiintat, sa ne schimbam inima din starea ei asa-zis fireasca in starea dumnezeiasca, stare ce anuleaza tot ce-i omenesc. Savarsitu-s-a ne descopera ca pe Mantuitorul l-a costat aceasta rupere de Sine cat e omeneste suportabil. Mantuitorul a intrat in moartea fizica cu o inima ce s-a daruit total. Cu o asemenea inima castigata din daruire a rostit: "Savarsitu-s-a", invierea propriu-zisa, inainte de moartea fizica. El a inviat de indata ce a acceptat daruirea suprema pana la desfiintare. Starea aceasta de inviere ne-o da noua, cand se salasluieste in inima noastra. Dupa ce a gustat, pe viu, moartea, ne daruieste noua starea de inviere, dar atrage atentia: Cine vrea sa dobandeasca aceasta inviere cu Mine, sa faca ce am facut Eu, adica sa se lepede de sine. Continutul era moartea Lui cea vie, faptul lepadarii de Sine.
Lepadarea de sine a fost vazuta de El ca ceva esential, incat a si apreciat faptul acesta, dupa ce a reusit sa-l duca la bun sfarsit. S-a savarsit, a fost greu, dar s-a facut. A murit liber, cu arvuna invierii, prin lepadarea de Sine. Lepadarea de sine e ceva mare de tot, El insusi a implinit-o, si apoi a urmat invierea, iar noi suntem mostenitorii acestei putinte. Sa facem ca El! Crucea sa si-o ia fiecare ca El, dar purtand-o conform personalitatii sale. Fiecare are o anume rezistenta, in lupta cu sine: unora le e mai usor, altora le e mai greu. Lepadarea de sine este diferita, in functie si de gravitatea faptelor prin care omul si-a degradat fiinta: unii au o cale mai lunga, altii mai scurta de revenire, dar drumul trebuie parcurs. E absolut necesar sa gusti moartea fata de tine insuti, pana la capat. Sa nu ramana un strop din viata ta, ci sa se faca totul dupa voia lui Dumnezeu. Dupa ce ai murit, viu fiind (cu voia ta te desprinzi de ceea ce nu este dupa voia Mantuitorului, tragi de tine si te sfasii), dupa ce ai ispravit lucrarea cu tine insuti, ai dreptul sa zici ca Mantuitorul: "Savarsitu-s-a". Nu mai ai nimic in tine al tau, ai schimbat starea ta cu starea dumnezeiasca, dupa care, abia atunci, urmezi cu adevarat pe Hristos in inviere. Acest "Savarsitu-s-a" cuprinde o taina mare, in sensul ca ne priveste pe noi si depinde de felul cum punem problema: s-a facut sau nu s-a facut in noi lucrarea aceasta a lepadarii totale, reale?
Sa ne cercetam bine! El s-a cercetat si a spus: S-a savarsit. Sa savarsim smulgerea din noi si, la spovedanie, de exemplu, sa putem fagadui ca nu ne vom lasa amagiti pastrand ceva din trecutul nostru, ci vom face absolut totul ca sa schimbam voia noastra cu a lui Dumnezeu. Sa faci la spovedanie fagaduinta ca vei ierta, oricat de greu ti-ar fi, pe aproapele tau, ca vei renunta la tot ce trebuie pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu in fiinta ta si nu pe tine. Si asa, fagaduind lui Dumnezeu ca nu voiesti sa mai fii tu in tine, ci numai Hristos cu voia Lui, te duci sa te impartasesti, ca sa nu te intorci cu tine acasa, ci cu Hristos. Dupa impartasanie, moartea vie fata de voia ta, asa cum ai promis, trebuie sa ramana continua. Aceasta se vede in iubirea vrajmasului, in iertare - cruci pe care te-ai angajat sa le porti, iar prezenta lui Hristos in tine iti da putinta sa faci cum ai promis.
Crucea e moartea vie pe care o suporti dupa ce te-ai impartasit, e curajul de a ramane pe pozitia renuntarii la tine, total, si a-L lasa pe Hristos sa hotarasca si sa gandeasca in locul tau (cum spune ApostolulPavel). Dupa impartasanie urmeaza greul crucii, fiindca trebuie sa indeplinesti fagaduinta facuta cand te-ai marturisit. Cum? Fara Mine n-o puteti face; ca s-o puteti face si sa Ma puteti urma, e nevoie sa Ma luati pe Mine ca, impreuna cu Mine, sa va inghititi pe voi si sa muriti moartea cea vie cu Mine; singuri nu puteti! Numai cu Mine veti fi capabili a savarsi lucrul acesta. Asa unire cu El asteapta Mantuitorul dupa impartasanie, incat, intr-adevar, sa lupti cu tine insuti continuu, pana se va umple toata fiinta ta de voia Lui. Aceasta lupta ce nu e usoara deloc, ne este insa usurata de Mantuitorul, prin harul cu care ne ajuta sa-L putem urma. El a dobandit - ne incumetam noi a zice - dreptul de a ne ajuta sa murim moartea cea vie cu El, sa putem muri cu El, sa putem calca pe noi insine impreuna cu El. impreuna cu El e posibila aceasta opera - chiar El a spus.
Nu stim ce cuvinte sa folosim pentru a exprima acest mare mister al mortii vii, continut in ultimul sau cuvant de pe cruce. El rostise inainte: Vie voia Tal, calcandu-Si pe inima. Ne intrebam, in mod firesc, ce va fi avut de calcat in El insusi? Ale noastre. Si-a calcat pe inima in locul omenirii si va trebui s-o faca si pe viitor impreuna cu fiecare dintre noi, ca sa putem birui. A calca pe sine nu e doar o figura de stil, ci insemneaza a gusta cu El durerea, greutatea smulgerii tale din tine si a inlocuirii cu Hristos. Moartea se traieste si numai in masura-n care o traiesti este ea valabila. Mantuitorul a trait-o si cand a spus: "Savarsitu-s-a" El s-a referit la ceva trait autentic, la o lucrare anume. Este o problema mare aceasta, o cheie a intelesurilor Tainei Mantuitorului,
Smulgerea din voia ta e anevoioasa, e greu sa te vezi eliberat si sa poti spune: "Il iubesc pe om, fiindca il iubeste Dumnezeu" si sa treci fulgerator de la ura la iubire. Sa primesti chiar bucuros jignirile si sa-l iubesti pe cel ce te-a jignit, pentru Hristos, sa-l iubesti total, chiar ca El. E un lucru gingas in care numai pe Dumnezeu il poti lua ca ajutor, pentru a discerne ce ai tu de facut potrivit cu ceea ce fiinteaza in tine. A si zis: la oameni e cu neputinta, dar dupa Dumnezeu este cu putinta. Ce a facut El pe cruce, oamenii nu pot face. A facut ce ne e noua cel mai greu sa facem: sa schimbam ura in dragoste, rasturnare pe care El a savarsit-o in fiinta noastra, dovedind ca se poate si, ca atare, sa facem si noi asemenea. Se poate ca din starea de sila sa treci, cu voia ta, in starea de iubire absoluta, ca a Lui, incat sa spui: "Savarsitu-s-a; in mine nu mai sunt eu cel ce urasc, ci Tu, care esti iubirea insasi!". Moartea vie e ceea ce te costa pe tine in clipa cand treci in starea de iubire. E desfiintarea ta si reinfiintarea cu Hristos, cu increderea totala ca numai astfel ai viata.
Din pacate omul se sugestioneaza ca nu poate ierta ca Domnul Hristos, nu poate iubi ca El etc, dar suplineste El ce nu putem noi face, iubeste Domnul Hristos deplin in locul nostru. Mantuitorul nu e de parerea aceasta, ci sustine ca putem face ca El. Aici e marea incercare. Mantuitorul ne cere sa iubim noi, impreuna cu El, dar totusi noi. Sa gustam moartea voii noastre, a firii noastre cazute, insusindu-ne-o total pe a Lui. Sa facem ce face El. De aceea ne-am impartasit, ca sa putem si noi afirma "Savarsitu-s-a", "implinitu-s-a". In privinta aceasta, sa ne verificam continuu daca intr-adevar ne respectam fagaduinta facuta la Spovedanie de a tinde la masura dumnezeiasca la care omul poate ajunge prin har.
Aici e crucea: masura aceasta dumnezeiasca despre care Mantuitorul zice ca o putem dobandi daca ne incadram perfect in El. impartasania depinde de Spovedanie, depinde daca-L acceptam integral pe El "Acum pot muri, ca mi-am vazut rosturile implinite" -zice cate cineva. Numai atunci poti muri in siguranta, cand ai implinit inlocuirea ta cu Hristos. Daca ai reusit sa-ti schimbi inima ta cu a lui Hristos, atunci moartea fizica nici nu mai constituie o problema. Ni se cere sa ajungem aici si sa nu-L mai invinovatim pe Dumnezeu ca ne cere prea mult. Sa nu-L tot chestionam (de ce asa si nu altfel), fiindca e taina Lui. Ne ramane doar sa credem, asa cum a si cerut de la noi: Crezi? Este examenul mare al credintei. Daca intr-adevar crezi, atunci lucrez in tine, impreuna cu tine. E superficial si derizoriu ceea ce se petrece, prin faptul ca traim ca vai de noi si la urma, in fata sfarsitului, facem doar o figuratie cu "Doamne, iarta-ma", o slujba oarecare si gata! E prea facila intelegerea impacarii cu Dumnezeu. El a spus clar: Cine vrea sa fie cu Mine sa-si poarte crucea lui, concret, sa savarseasca concret smulgerea sa din uraciunea in care a trait si sa-si schimbe radical viata. Asta ni se cere.
Din nefericire, viata se scurge intr-un lant de neatentii si imprastieri, la urma, nivelandu-le noi pe toate, asa cum se procedeaza si in cazul slujirii la inmormantare: punem ce punem peste cel decedat, tot soiul de miresme si vorbe frumoase, ca sa nu se mai vada moartea cea mare a lui, pe care o ascundem in dorinta de a lasa vederii moartea sa cea cu Hristos. "Robul lui Dumnezeu, cutare" - zicem - si el numai rob al Lui nu a fost. Il declaram ca a murit moartea cea vie, de aceea se si insista la inmormantare asupra cuvintelor: "Omul -sufletul adica - nu moare, ci trece"... Nu prea trece deloc in felul acesta!
Parintele Miron Mihailescu
joi, 15 ianuarie 2009
Avva Justin: "Este vremea muceniciei!"
Am primit un apel al Părintelui Justin Pârvu, stareţul sfintei mănăstiri Petru Vodă din Neamţ, pe care îl redau în continuare:
Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!
Iubiţi fii ortodocşi ai acestui neam
Cu multă durere şi îngrijorare vin să vă adresez aceste cuvinte, pentru care mă simt dator în faţa lui Dumnezeu şi conştiinţa şi inima nu mă lasă să trec nepăsător pe lângă acest val primejdios care s-a ridicat să înghită toată suflarea omenească, chiar şi pe cei aleşi, de este cu putinţă. Nu în calitatea mea de biet monah, ascuns într-un vârf de munte, era să vă aduc la cunoştinţă aceste pericole ce se ivesc asupra Bisericii lui Hristos, în primul rând, ci a arhipăstorilor, mai marii acestei Biserici. Dar dacă ei trec aceste lucruri sub tăcere, având preocupări mai de seamă decât are acest popor, eu nu pot să trec cu vederea glasul vostru, al celor care aţi rămas credincioşi cuvântului Evangheliei lui Hristos, aţi aşteptat şi mi-aţi cerut cuvântul în privinţa acestor realităţi dureroase în care ne aflăm.
De aceea, fiii mei, vin şi vă spun că a sosit ceasul să-L preaslăvim pe Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat. Nu credeam că voi trăi să văd şi eu începutul acestor vremuri de durere, apocaliptice – dar iată că mânia lui Dumnezeu a venit mai degrabă asupra noastră, pentru toate păcatele şi fărădelegile pe care le-am săvârşit. Şi văd cum bieţii oameni nu sunt pregătiţi să facă faţă acestor capcane ale vrăjmaşului,a cărui nouă lucrare acum este să pecetluiască sufletele voastre cu semnul Fiarei – 666. Toţi am citit Apocalipsa şi înfricoşătoarea profeţie – scrisă cu 2000 de ani în urmă: „Şi ea(fiara) îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei”(Apoc. 13:16-17).
Vremea în care ne aflăm acum este premergătoare acestei profeţii. Prin lege, prin ordonanţă de guvern, românii sunt obligaţi să se încadreze într-un plan de urmărire şi supraveghere la nivel naţional şi mondial, proiect care le răpeşte de fapt oamenilor libertatea. Românilor li se cere să-şi pună pe paşapoartele, permisele auto şi orice alt act personal cipul biometric ce conţine amprenta digitală, imaginea facială, şi toate datele personale. Poate pentru mulţi dintre dumneavoastră acest cip pare un lucru nesemnificativ, dar în spatele acestui sistem de însemnare a oamenilor, de codare şi stocare a datelor de identificare se ascunde o întreagă dictatură, un întreg plan demonic, prin care de bună voie îţi vinzi sufletul diavolului. Însemnarea oamenilor, ca pe vite, este primul pas al unor alte măsuri luate pentru controlul absolut al fiinţei umane.
Dragii mei, după cum proorocesc Sfinţii Părinţi, primirea acestui semn este lepădarea noastră de credinţă. Să nu credeţi că putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Nu, dragii mei, nu primiţi acest însemn diavolesc care vă răpeşte ceea ce vă aparţine prin moştenire de la Dumnezeu, dreptul la identitate, dreptul la unicitate şi originalitate, al fiecărei fiinţe umane! Trebuie să vă apăraţi acest drept de la Dumnezeu, chiar de ar fi să plătiţi cu preţul vieţii voastre. În zadar câştigaţi cele ale lumii, dacă vă pierdeţi sufletele voastre şi ale copiilor voştri, pentru că Sfinţii Apostoli ne spun clar „se cuvine să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni”.
De aceea vă spun: este vremea muceniciei! După părerea mea ne aflăm în vremurile în care singura cale de mântuire este mucenicia. De-abia acuma este momentul să mărturisim cu propria noastră viaţă, până acum ar fi fost o risipă de energie. Din păcate noi nu avem un tineret ortodox la fel de riguros ca cel al grecilor, al nostru este mai evlavios, ce-i drept, dar şi mai lipsit de vlagă şi de reacţie. Se ştie foarte bine cât de curajos au reacţionat grecii dar şi sârbii, când au protestat împotriva acestor cipuri şi a sistemului însemnării şi controlului total al identităţii. Tinerii lor au fost formaţi de mici în duhul acesta patristic, atât în familiile cât şi în şcolile lor – ei au noţiuni de Vechiul Testament, de Noul Testament; din tată-n fiu s-a predat această tradiţie patristică. De pe timpul comunismului încoace noi am dovedit că rămânem constanţi slugi altora, uitând de curajul şi demnitatea românilor de altădată. Toate popoarele vecine au încercat să scape de comunism, să-şi impună cumva neatârnarea – şi au reuşit într-o măsură oarecare. Dar România, care a fost cel mai crunt lovită de fiara comunistă, al cărei popor a îndurat cele mai cumplite crime şi decimări în lagăre şi deportări, a ajuns astăzi putregai. La noi în Biserică situaţia este destul de anevoioasă, deoarece credincioşii nu sunt destul de informaţi cu privire la aceste provocări ale lumii de azi. La noi, bietul român, dacă îl măguleşti un pic, nu mai ţine cont de nici o normă evanghelică. El este vinovat numai prin neştiinţă, deoarece dacă el n-are câtuşi de puţine cunoştinţe de la biserică, de la şcoală, din familie, din societate - ignoranţa e cuceritoare. Pentru că el are un text în capul lui: „supuneţi-vă mai marilor voştri”; la el trebuie să meargă textul. Păi, pe noi nu ne acuzau în puşcărie, folosindu-se cu viclenie de textul scripturistic, aşa cum fac şi sectarii?– „Voi aţi fost încăpăţânaţi măi, voi aţi fost răzvrătiţi, n-aţi ascultat de cuvântul Evangheliei – păi, ce creştini mai sunteţi voi? Voi vă pierdeţi viaţa zadarnic”. Aşa încercau să ne reeduce comuniştii roşii de atunci, si tot astfel fac acum cu poporul nostru comuniştii de azi îmbrăcaţi cu haine albe.
Se vrea şi se încearcă o desfiinţare a sacrului prin relativizarea valorilor fundamentale, a adevărului de credinţă prin ecumenicitate, se vrea înregimentarea şi uniformizarea pe model ateist a copiilor noştri. Dacă îi spui acum unui cetăţean care are cinci copii în casă – „Măi, nu mai lua buletinul sau paşaportul” – păi el nu înţelege. „Păi, părinte, eu ce le mai dau de mâncare”? Şi-l pui în faţa acestei situaţii grele. Suntem noi dispuşi, ca Brâncoveanu de altădată, să facem sfinţi din copiii noştri? Nu suntem pregătiţi. Şi atunci cine poartă toată această vină? Nu noi, Biserica? Nu noi, mănăstirile, care suntem în faţa altarului, avem datoria să spunem oamenilor adevărul şi să-i prevenim la ceea ce-i aşteaptă pe mâine? Dar în protopopiate nici vorbă să se pună o astfel de problemă, eşti respins, eşti catalogat naiv şi depăşit – ba chiar mai face şi glume pe seama ta. Deci dacă preotul nu are habar de lucrurile acestea, atunci ce să mai spui de bietul credincios care săracu’ de-abia deschide Biblia de două trei ori pe an, sau doar o dată-n viaţă? Vina este de partea tuturor celor ce răspund de educaţia şi formarea acestui popor – de la învăţători, profesori până la preoţi şi miniştri.
Vă cer, aşadar, în numele Mîntuitorului Hristos, Care a spus „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 11: 32-33), să cereţi autorităţilor române să abroge legile care permit îndosarierea şi urmărirea electronică a creştinilor, renunţarea la libertatea cu care ne-am născut.
Dar o să primim plata păcatelor noastre, moartea, osânda noastră, care să nu fie, ferească Dumnezeu, de răscumpărat. Pentru că Hristos Şi-a vărsat sângele o dată pentru tine. Ei bine, poporul acesta, prin fruntaşii săi, s-a ticăloşit până la culme, prin trădarea tradiţiilor şi credinţei strămoşeşti. Iar noi am refuzat această răscumpărare prin neprezentarea acestor adevăruri scripturistice; am fost deseori absenţi din fruntea micii oştiri a Adevărului.
Să rezidim neamul acesta! Dar nu vom putea izbândi lucrul acesta dacă nu ne vom rezidi fiecare în parte sufletele noastre. Să ne pocăim şi să ne punem cenuşă în cap, ca să ne dea Domnul harul şi puterea de a primi mucenicia. Va trebui să creăm mici fortăreţe, mici cetăţui de supravieţuire, la sate, acolo unde mai sunt încă oameni care pricep şi îşi amintesc Rânduiala, unde să avem pământul nostru, şcoala noastră – în care să ne creştem copiii în duhul aceasta ortodox, să avem spitalele şi moaşele noastre. Copiii încă de la naştere trebuie protejaţi – pentru că, după cum vedeţi, vor să implanteze acest cip pruncului la naştere.
Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească.
Acum e timpul jertfei, prin vorbărie şi prin conferinţe nu mai facem nimic.
Să te duci, române drag, fără frică, direct spre vârful sabiei, ca străbunii noştri cei viteji, să te duci ca o torpilă japoneză, să mori în braţe cu vrăjmaşul! Acum suntem exact ca în arena romană cu fiare sălbatice – stai aici în mijlocul arenei şi aştepţi, ca şi creştinii de odinioară, să dea drumul la lei. Aşteptaţi să fiţi sfâşiaţi, rupţi, altă scăpare nu mai e! Lupta este deschisă. Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!
Iubiţi fraţi întru cinul îngeresc şi întru slujirea preoţiei, fac un apel către frăţiile voastre să întăriţi acest text cu semnătura proprie, în numele mănăstirii şi parohiei pe care o păstoriţi.
Mănăstirea Petru Vodă, 14 Ianuarie 2009
Cuvioşii Mucenici ucişi în Sinai şi Raith
Abonați-vă la:
Postări (Atom)