miercuri, 3 iunie 2009
MONOGRAFIA MĂNĂSTIRII COMANA
MONOGRAFIA MĂNĂSTIRII COMANA
Mănăstirea Comana, situată în comuna Comana din judeţul Giurgiu, a fost ctitorită de Vlad Ţepeş [1] în anul 1461, ca o mănăstire-cetate, care însă s-a ruinat până la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înălţată mănăstirea era odinioară o insulă, în mijlocul mlaştinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată în nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn, uşor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Câlniştea, care curge în partea de răsărit a satului Comana, întâlneşte în cale balta Comanei pe care o străbate şi din care se desprinde în faţa mănăstirii. În dreptul satului Comana, apa desface un braţ care ocoleşte ostrovul şi se reîntoarce apoi la vechea matcă.
Investigaţiile întreprinse asupra primelor construcţii la Comana, cât şi studierea documentelor vremii, de către mai mulţi cercetători, precum Cezar Balliac, Grigore Ionescu, C.C.Giurescu, dar şi din analizele arhitecţilor însărcinaţi cu restaurarea şi consolidarea zidurilor, relevă faptul ca Mănăstirea Comana este ctitoria lui Vlad Ţepeş, datată de la jumătatea secolului al XV-lea. Un document din 27 septembrie 1461 emis de cancelaria lui Vlad Ţepeş menţiona “ca să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniţei”. Aceasta este prima dată când toponimul Comana este folosit în mod oficial. Din această perioadă s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular (12 x 10m), care avea fundaţie din cărămidă iar partea superioară din bârne. Interiorul bisericii era tencuit şi pictat, găsindu-se urme de vopsea roşie şi albastru închis. În jurul acestei bisericuţe erau chiliile mănăstirii. Săpăturile arheologice întreprinse între 1971-1972 au descoperit parţial unele încăperi, dar fără a putea reconstitui chiar şi numai grafic întregul ansamblu. Cu toate că a fost ridicată în mare parte din material perisabil, această biserică cu unele reparaţii făcute de unii domnitori a durat un secol şi jumătate, ceea ce dovedeşte, încă o dată, siguranţa ce i-o dădea poziţia naturală a terenului – insulă între păduri şi ape.
Cercetările au stabilit că necropola din preajma bisericuţei a fost folosită în a doua jumătatea secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, perioadă ce cuprinde anii de domnie a mai multor domnitori, de la Vlad Dracul la Neagoe Basarab, figura centrală în această înşiruire, prin dinamica domniei şi lupta antiotomană, rămânând desigur Vlad Ţepeş, primul ctitor al mănăstirii Comana, recunoscută nu numai ca locaş de închinăciune, ci şi ca parte a unui sistem gândit si realizat pentru apărarea ţării de către acest însemnat domnitor al veacului al xv-lea.
În 1588 boierul Radu Şerban[2] din Coiani (azi Mironeşti) începe zidirea unei noi mănăstiri la Comana pe pământurile moştenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a ctitoriei a fost determinată de existenţa zidurilor vechii mănăstiri, ruinate la aceea dată, dar destul de puternice, pentru ca, refăcute, să asigure protecţia noii construcţii.
Noua Mănăstire Comana arăta ca o adevărată cetate de câmpie: patrulater neregulat, măsurând 61,20 x 55,50m pe laturile mari, cu ziduri exterioare şi cinci turnuri ieşite în afara zidurilor pentru apărare, deasemenea plină de guri individuale de tragere şi chiar lăcaşuri pentru tunuri mici de cetate.
Radu Şerban clădeşte în aceasta incintă o biserică cu hramul Sf. Nicolae, biserică pe care o zugrăveşte şi unde, pe zidul de la intrarea în pronaos, va apărea împreuna cu soţia sa Elina, aşa cum o cerea obiceiul ctitoricesc, dar pisania nu s-a păstrat, fiind înlocuita la refacerea din 1699 – 1700 cu o alta a strănepotului său, Şerban Cantacuzino, care va cinsti cum se cuvine numele străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării lăcaşului ca prim ctitor al zidirii pe care o reface.
Radu Şerban zugrăveşte în 1609 biserica de la Comana, punând să se intervină în pictura tabloului votiv ce-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domneşti.
Radu Şerban moare în 1620 la Viena, unde se refugiase la pierderea domniei, şi este înmormântat în biserica Sf. Ştefan din Viena. Soţul fiicei sale Anca, Niculae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, moare în 1627 şi este înmormântat în biserica sârbeasca din Raab (azi Gyor în Ungaria).
În 1640 Anca si sora sa, Elina, vor aduce rămăşitele domneşti în ţară şi le vor îngropa la Comana, dar lespedea gropii comune va fi pusă ulterior anului 1640.
Între 1653 – 1658, Paul de Alep însoţeşte ca secretar pe patriarhul Macarie de Antiohia în călătoria acestuia în Ţara Românească şi Rusia. El lasă în relatarea asupra călătoriei sale câteva informaţii privitoare la lăcaşul mănăstiresc din 1657: „În dimineaţa următoare am plecat (din Grădiştea) şi trecând pe nişte drumuri cu hârtoape şi printr-o strâmtoare mare, am ajuns la o mănăstire închinată Sf. Nicolae, numită Comana, ctitoria răposatului Şerban Voievod, tatăl domnului de acum. Ea este o mănăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colţuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumuseţarea aspectului şi pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile mănăstirei Sf. Treimi din Moscova. Clopotniţa este deasupra porţii. Ce m-a încântat cel mai mult a fost privirea asupra pajiştei de iarbă verde care se întinde în întreaga curte a mănăstirii, cu fântâna sa de apă dulce, limpede şi curată, şi cu chiliile călugărilor aşezate de jur împrejur. Această mănăstire este aşezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri şi de bălţi, de ape şi de mocirlă de nepătruns. Şi nu este nici un drum care să ducă spre ea, noi înşine trecând prin ele cu corăbiile. Ei spun că, dacă împăratul (adică sultanul) ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, n-ar fi în stare să o biruie, lucru ce pare adevărat, căci poziţia este foarte puternică şi bine întărită, între locuri care nu îngheaţă niciodată, chiar în iarna cea mai aspră...” (Călători străini, pp. 210-211)
La 1667 este înmormântat la Comana Drăghici Cantacuzino feciorul Elinei‚ care moare la Constantinopol şi e adus în ţară de fiul său Şerban. Tot aici va fi înmormântat mai apoi şi Constantin, fiul spătarului Drăghici, după cum reiese din inscripţia pusă pe mormânt la 1699 de Şerban. Prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Comanei în seama Cantacuzinilor din ramura lui Drăghici, biserica, ctitorie domnească, devenind loc de înhumare a acestora. Curând după înhumarea lui Drăghici şi a fiului său Constantin, va fi înmormântată la Comana, Maria, prima şotie a vornicului Şerban Cantacuzino, cel de-al doilea ctitor atestat al mănăstirii. Biserica Mănăstirii Comana, cu hramul Sf. Nicolae a fost refăcută în secolul al XIX-lea, iar în 1971 aceste lucrări aduc descoperirea unui fragment de piatra funerară, inscripţia acestei pietre indicând mormântul Ancuţei, fiica lui Radu Şerban.
Alături de osemintele Ancăi, un alt mormânt, de dimensiuni mai mici, cuprinde rămăşitele lui Mihail Pătraşcu, feciorul Ancuţei si al lui Pătraşcu Voievod, ultimul descendent direct al lui Mihai Viteazul, copil mort de ciumă în 1655, în regiunile căzăceşti şi reînhumat la Comana, probabil după 7 ani. La acea dată, mama sa, Anca, se afla încă în viaţă, ea murind probabil puţin înainte de 1668.
La 1699, marele vornic Şerban Cantacuzino [3] dăruieşte Mănăstirii Comana un chivot de argint „întru pomenirea părinţilor Drăghici şi Păuna şi a soţilor Maria şi Adriana”; informaţii ce denotă că ei sunt înmormântaţi la Comana. În acelaşi an, Şerban Cantacuzino începe restaurarea Mănăstirii Comana. Lucrările de reclădire care vor dura până în 1703, au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse în tehnica construcţiilor de epoca lui Constantin Brâncoveanu, ca rezultat al deosebitei dezvoltări culturale de-a lungul a trei domnii aproape succesive: Matei Basarab (1632 - 1654), Şerban Cantacuzino (1678 - 1688) si Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714).
La această restaurare, el adaugă chilii noi celor existente, pe laturile de est şi vest fiind etajate, iar celelalte refăcute integral; repară şi înalţă zidurile până la aproape 15 metri şi împodobeşte construcţia cu elegantul foişor brâncovenesc de pe latura de nord. Înălţându-se din balustrada elegantă, zece coloane îl împodobesc pe cele trei laturi. Coloanele sunt de piatră tare, dintr-o singură bucată, împodobite la capitel şi bază cu ornamente vegetale. Doua din cele zece coloane, aflate la extremităţi, sunt încastrate în zidul clădirii şi au capitelurile împodobite cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino.
Susţinând arcuri de cărămida în semicerc, cele zece coloane dau o notă de o deosebită frumuseţe întregii construcţii.
În incintă, Şerban reface biserica şi înlocuieşte vechea pisanie cu o alta, în care se înscrie în rândul ctitorilor. Aceasta refacere a mănăstirii sub semnul lui Şerban Cantacuzino se încheie cu strămutarea înaintaşilor într-un mormânt comun.
Transformarea ctitoriei în „criptă” a familiei, explică atât strădania lui Şerban de a reface mănăstirea în 1699 - 1700, cât si revenirea sa din 1703, când zideşte în incinta un paraclis pe care îl întăreşte, după obicei. Paraclisul Sf. Spiridon şi Eftimie a fost construit pe latura de sud-est, de la el se mai păstrează pisania : „iaste făcută şi adaos la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire Comana, ca şi alte case şi chilii ce se văd ...”
În august 1709 Şerban moare şi va fi la rândul său înmormântat la Comana. Mormântul lui Şerban Cantacuzino nu se mai cunoaşte; el va fi distrus probabil odată cu celelalte morminte în 1854 de către călugării greci.
Deosebit de bogată, dovadă fiind moşiile pe care le avea (Siminovul, Goleşti, Comana, Călugăreni, Buteşti, Ruica, Buciumeni, Riosul, Petroşanca, Prundul, Copăceni şi Creţeşti), Mănăstirea a fost în timpul lui Matei Basarab unul dintre principalele centre religioase ale ţării. Aici îşi va face ucenicia şi viitorul mitropolit al Ardealului şi partizan al luptei antiotomane – Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Sava Brancovici (1620 - †1683). S-a născut în jurul anului 1620 în Ineu. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria şi în cele din urmă, în 1643 s-a îndreptat spre Mănăstirea Comana din Ţara Românească, unde se retrăsese Mitropolitul Longhin – unchiul său.
Mănăstirea Comana s-a aflat în centrul atenţiei în timpul luptelor antiotomane din 1657-1662, precum şi în vremea războiului ruso-austro-turc din 1768-1774. În decembrie 1769 Comana a fost asediată timp de trei zile de un detaşament turcesc din Giurgiu şi a asistat la trista soartă a voluntarilor români conduşi de Pârvu Cantacuzino, care au pierit încercând să salveze mănăstirea. Pârvu Cantacuzino, din neamul lui Drăghici Cantacuzino (nepotul de fiică, Elina, al lui Radu Şerban), a fost îngropat în chiar mormântul ctitorului mănăstirii, Radu Şerban, care îl împărţea cu ceilalţi trei Cantacuzini amintiţi mai sus.
Afectată de războaie şi de proastă gospodărire, mănăstirea s-a degradat treptat.
În anul 1728, Mănăstirea Comana este închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de către Nicolae Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730), deoarece nu au mai existat moştenitori direcţi ai ctitorului care să se îngrijească de soarta ctitoriei. Prin această închinare, mănăstirea începe să-şi piardă din averi şi moşii.
Degradarea Comanei, semnalată de Mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei (1840-1849), se accentuează de-a lungul domniilor fanariote şi este subliniată într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinării, acte întocmite în intervalul 1728 - 1814 şi semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea.
Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul ansamblu.
În anul 1847, se pune problema unor reparaţii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o reclădire considerând că reparaţiile nu se mai pot face. Pentru o refacere ar fi fost necesare în vremea aceea „2 milioane de cărămizi, 700 mii oca de var, 11200 căruţe cu nisip”. Lucrările de reamenajare şi reînsufleţire a lăcaşului sfânt încep abia în 1854 când s-a refăcut din temelii biserica, cu meşteri germani, schimbându-i-se aspectul său din timpul lui Radu Şerban. Probabil cu acest prilej au fost distruse pietrele de mormânt ale ultimului ctitor, vornicul Şerban Cantacuzino şi poate şi aceea a lui Nicolae vodă Pătraşcu.
În 1860 Cezar Bolliac vizitează Comana în vederea secularizării averilor mănăstireşti, mănăstirea fiind „într-o stare jalnică”. Cezar Bolliac vorbeşte şi despre faptul că apa Câlnistei “se împarte aici în doua şi formează heleşteie largi, ca să ocrotească din toate părţile un pisc aparat numai la o parte de un mal. Mâna omului a mai ajutat natura, a lărgit şi adâncit gârla, încât este neapropiată [de nepătruns] peninsula în toate părţile”. Aceste lacuri şi mlaştini au fost secate în parte “pe o întindere de 500 pogoane” în 1876, din ele rămânând astăzi doar un singur heleşteu.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, călugării greci părăsesc Comana. De la această dată nu s-a mai făcut nicio reparaţie timp de peste 100 de ani, toate moşiile fiind expropiate, iar mănăstirea devenind biserică parohială a satului. La 1877 Prefectura judeţului a fost găzduită în localul fostei mănăstiri. La sfârşitul secolului trecut locuia într-o aripă arendaşul moşiei, iar în cealaltă funcţiona Şcoala şi era găzduită învăţătoarea satului.
În anul 1908 întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat pentru prima dată, prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, de istoricul mănăstirii ocupându-se Alexandru Lepădatu. Aşezământul a căzut din nou în paragină, mai ales după cel de-al doilea război mondial.
În anul 1932 se construieşte în incinta Mănăstirii Comana Mausoleul Eroilor căzuţi în primul război mondial în luptele de pe Neajlov, construirea acestuia fiind făcută după indicaţia marelui istoric Nicolae Iorga, din anul 1919.
Săpăturile arheologice întreprinse în 1970-1971 de către Lia şi Adrian Bătrâna au precizat multe din datele şi fazele de construcţie. În baza acestor cercetări s-au efectuat lucrări de restaurare a întregului complex, până în 1978 când s-a desfiinţat Direcţia Monumentelor Istorice. Biserica, grav afectată de cutremurele din 1977 şi 1986 a fost consolidată în întregime în 1988 – 1990, urmând ca în anii următori să fie repictată.
Este nevoie de o nouă restaurare, astăzi pe cale de a începe, spre a reda Comanei înfăţişarea cuvenită unui monument cu atâtea rosturi în trecutul Vlaşcăi.
[1] Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit adesea şi Dracula sau Drăculea, a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476. S-a născut la Sighişoara în Transilvania. În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de ameninţarea otomană. Vlad Ţepeş era vestit datorită cruzimii sale şi datorită faptului că îşi trăgea inamicii în ţeapă. Din porunca sa, sute de oameni au fost executaţi în acest mod. Datorită disputelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca un domnitor crud, deşi „cruzimea” sa era obişnuită în acele timpuri.
[2] Radu Şerban, pretins nepot al lui Neagoe Basarab, a fost domn al Ţării Româneşti între august 1602 şi decembrie 1610 şi între iunie 1611 - septembrie 1611. A ajuns la tron cu sprijinul marilor boieri Preda şi Radu Buzescu, care, bucurându-se de o mare autoritate politică şi militară, i-au tutelat domnia. Bun militar, Radu Şerban a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a ţării de sub turci şi de apropiere de Habsburgi. A avut lupte cu turcii, tătarii şi cu principii Transilvaniei, Moise Szekely şi Gabriel Bathory, sprijiniţi de Poarta Otomană, pe care i-a înfrânt în două bătălii, lângă Braşov (1603 şi 1611). A fost înlăturat de la domnie de Radu Mihnea, cu ajutor turcesc.
[3] Membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, Şerban Cantacuzino (1640 - 1688) a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1678 şi 1688. A luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceştia din urmă au fost înfrânţi, dar a bombardat oraşul cu ghiulele de paie. Se crede că a conceput un plan de atac asupra Constantinopolului pentru a alunga turcii din Europa, iar puterile vestice i-au promis suportul moral. În mijlocul pregătirilor a murit subit otrăvit, se pare de către boierii cărora le era frică de planurile sale vaste. De mai multă importanţă a fost activitatea sa în domeniile economic şi literar. A introdus porumbul în România, care la scurtă vreme a ajuns hrana de bază a ţării. A fondat prima şcoală românească în Bucureşti. A asistat la înfiinţarea mai multor ateliere de tipărit, iar sub auspiciile sale faimoasa Biblie românească a apărut la Bucureşti în 1688. Este ctitorul bisericilor Mitropoliei, Fundenii Doamnei şi Mănăstirii Cotroceni.
sursa: manastirea Comana
Mănăstirea Comana, situată în comuna Comana din judeţul Giurgiu, a fost ctitorită de Vlad Ţepeş [1] în anul 1461, ca o mănăstire-cetate, care însă s-a ruinat până la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înălţată mănăstirea era odinioară o insulă, în mijlocul mlaştinilor, iar accesul se făcea pe o poartă aflată în nordul incintei, după ce se traversa un pod de lemn, uşor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Câlniştea, care curge în partea de răsărit a satului Comana, întâlneşte în cale balta Comanei pe care o străbate şi din care se desprinde în faţa mănăstirii. În dreptul satului Comana, apa desface un braţ care ocoleşte ostrovul şi se reîntoarce apoi la vechea matcă.
Investigaţiile întreprinse asupra primelor construcţii la Comana, cât şi studierea documentelor vremii, de către mai mulţi cercetători, precum Cezar Balliac, Grigore Ionescu, C.C.Giurescu, dar şi din analizele arhitecţilor însărcinaţi cu restaurarea şi consolidarea zidurilor, relevă faptul ca Mănăstirea Comana este ctitoria lui Vlad Ţepeş, datată de la jumătatea secolului al XV-lea. Un document din 27 septembrie 1461 emis de cancelaria lui Vlad Ţepeş menţiona “ca să fie hotarul (mănăstirii) până unde se împreună cu balta Comanei, drept în iezerul Câlniţei”. Aceasta este prima dată când toponimul Comana este folosit în mod oficial. Din această perioadă s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular (12 x 10m), care avea fundaţie din cărămidă iar partea superioară din bârne. Interiorul bisericii era tencuit şi pictat, găsindu-se urme de vopsea roşie şi albastru închis. În jurul acestei bisericuţe erau chiliile mănăstirii. Săpăturile arheologice întreprinse între 1971-1972 au descoperit parţial unele încăperi, dar fără a putea reconstitui chiar şi numai grafic întregul ansamblu. Cu toate că a fost ridicată în mare parte din material perisabil, această biserică cu unele reparaţii făcute de unii domnitori a durat un secol şi jumătate, ceea ce dovedeşte, încă o dată, siguranţa ce i-o dădea poziţia naturală a terenului – insulă între păduri şi ape.
Cercetările au stabilit că necropola din preajma bisericuţei a fost folosită în a doua jumătatea secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, perioadă ce cuprinde anii de domnie a mai multor domnitori, de la Vlad Dracul la Neagoe Basarab, figura centrală în această înşiruire, prin dinamica domniei şi lupta antiotomană, rămânând desigur Vlad Ţepeş, primul ctitor al mănăstirii Comana, recunoscută nu numai ca locaş de închinăciune, ci şi ca parte a unui sistem gândit si realizat pentru apărarea ţării de către acest însemnat domnitor al veacului al xv-lea.
În 1588 boierul Radu Şerban[2] din Coiani (azi Mironeşti) începe zidirea unei noi mănăstiri la Comana pe pământurile moştenite de la mama sa, Maria din Coiani, iar alegerea locului de ridicare a ctitoriei a fost determinată de existenţa zidurilor vechii mănăstiri, ruinate la aceea dată, dar destul de puternice, pentru ca, refăcute, să asigure protecţia noii construcţii.
Noua Mănăstire Comana arăta ca o adevărată cetate de câmpie: patrulater neregulat, măsurând 61,20 x 55,50m pe laturile mari, cu ziduri exterioare şi cinci turnuri ieşite în afara zidurilor pentru apărare, deasemenea plină de guri individuale de tragere şi chiar lăcaşuri pentru tunuri mici de cetate.
Radu Şerban clădeşte în aceasta incintă o biserică cu hramul Sf. Nicolae, biserică pe care o zugrăveşte şi unde, pe zidul de la intrarea în pronaos, va apărea împreuna cu soţia sa Elina, aşa cum o cerea obiceiul ctitoricesc, dar pisania nu s-a păstrat, fiind înlocuita la refacerea din 1699 – 1700 cu o alta a strănepotului său, Şerban Cantacuzino, care va cinsti cum se cuvine numele străbunicului domnesc, pomenindu-l în înscrisul săpat deasupra intrării lăcaşului ca prim ctitor al zidirii pe care o reface.
Radu Şerban zugrăveşte în 1609 biserica de la Comana, punând să se intervină în pictura tabloului votiv ce-l reprezenta, prin adăugarea însemnelor domneşti.
Radu Şerban moare în 1620 la Viena, unde se refugiase la pierderea domniei, şi este înmormântat în biserica Sf. Ştefan din Viena. Soţul fiicei sale Anca, Niculae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, moare în 1627 şi este înmormântat în biserica sârbeasca din Raab (azi Gyor în Ungaria).
În 1640 Anca si sora sa, Elina, vor aduce rămăşitele domneşti în ţară şi le vor îngropa la Comana, dar lespedea gropii comune va fi pusă ulterior anului 1640.
Între 1653 – 1658, Paul de Alep însoţeşte ca secretar pe patriarhul Macarie de Antiohia în călătoria acestuia în Ţara Românească şi Rusia. El lasă în relatarea asupra călătoriei sale câteva informaţii privitoare la lăcaşul mănăstiresc din 1657: „În dimineaţa următoare am plecat (din Grădiştea) şi trecând pe nişte drumuri cu hârtoape şi printr-o strâmtoare mare, am ajuns la o mănăstire închinată Sf. Nicolae, numită Comana, ctitoria răposatului Şerban Voievod, tatăl domnului de acum. Ea este o mănăstire mare, trainică, închisă cu ziduri de piatră. În cele patru colţuri sunt patru turnuri cu galerii boltite de jur împrejur pentru înfrumuseţarea aspectului şi pentru plimbare. Unul din ele seamănă cu unul din turnurile mănăstirei Sf. Treimi din Moscova. Clopotniţa este deasupra porţii. Ce m-a încântat cel mai mult a fost privirea asupra pajiştei de iarbă verde care se întinde în întreaga curte a mănăstirii, cu fântâna sa de apă dulce, limpede şi curată, şi cu chiliile călugărilor aşezate de jur împrejur. Această mănăstire este aşezată ca într-o insulă, fiind înconjurată de lacuri şi de bălţi, de ape şi de mocirlă de nepătruns. Şi nu este nici un drum care să ducă spre ea, noi înşine trecând prin ele cu corăbiile. Ei spun că, dacă împăratul (adică sultanul) ar veni să poarte război împotriva ei cu întreaga lui armată, n-ar fi în stare să o biruie, lucru ce pare adevărat, căci poziţia este foarte puternică şi bine întărită, între locuri care nu îngheaţă niciodată, chiar în iarna cea mai aspră...” (Călători străini, pp. 210-211)
La 1667 este înmormântat la Comana Drăghici Cantacuzino feciorul Elinei‚ care moare la Constantinopol şi e adus în ţară de fiul său Şerban. Tot aici va fi înmormântat mai apoi şi Constantin, fiul spătarului Drăghici, după cum reiese din inscripţia pusă pe mormânt la 1699 de Şerban. Prin aceste înmormântări succesive se relevă trecerea Comanei în seama Cantacuzinilor din ramura lui Drăghici, biserica, ctitorie domnească, devenind loc de înhumare a acestora. Curând după înhumarea lui Drăghici şi a fiului său Constantin, va fi înmormântată la Comana, Maria, prima şotie a vornicului Şerban Cantacuzino, cel de-al doilea ctitor atestat al mănăstirii. Biserica Mănăstirii Comana, cu hramul Sf. Nicolae a fost refăcută în secolul al XIX-lea, iar în 1971 aceste lucrări aduc descoperirea unui fragment de piatra funerară, inscripţia acestei pietre indicând mormântul Ancuţei, fiica lui Radu Şerban.
Alături de osemintele Ancăi, un alt mormânt, de dimensiuni mai mici, cuprinde rămăşitele lui Mihail Pătraşcu, feciorul Ancuţei si al lui Pătraşcu Voievod, ultimul descendent direct al lui Mihai Viteazul, copil mort de ciumă în 1655, în regiunile căzăceşti şi reînhumat la Comana, probabil după 7 ani. La acea dată, mama sa, Anca, se afla încă în viaţă, ea murind probabil puţin înainte de 1668.
La 1699, marele vornic Şerban Cantacuzino [3] dăruieşte Mănăstirii Comana un chivot de argint „întru pomenirea părinţilor Drăghici şi Păuna şi a soţilor Maria şi Adriana”; informaţii ce denotă că ei sunt înmormântaţi la Comana. În acelaşi an, Şerban Cantacuzino începe restaurarea Mănăstirii Comana. Lucrările de reclădire care vor dura până în 1703, au fost efectuate în spiritul reînnoirilor aduse în tehnica construcţiilor de epoca lui Constantin Brâncoveanu, ca rezultat al deosebitei dezvoltări culturale de-a lungul a trei domnii aproape succesive: Matei Basarab (1632 - 1654), Şerban Cantacuzino (1678 - 1688) si Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714).
La această restaurare, el adaugă chilii noi celor existente, pe laturile de est şi vest fiind etajate, iar celelalte refăcute integral; repară şi înalţă zidurile până la aproape 15 metri şi împodobeşte construcţia cu elegantul foişor brâncovenesc de pe latura de nord. Înălţându-se din balustrada elegantă, zece coloane îl împodobesc pe cele trei laturi. Coloanele sunt de piatră tare, dintr-o singură bucată, împodobite la capitel şi bază cu ornamente vegetale. Doua din cele zece coloane, aflate la extremităţi, sunt încastrate în zidul clădirii şi au capitelurile împodobite cu vulturul bicefal, însemnul familiei Cantacuzino.
Susţinând arcuri de cărămida în semicerc, cele zece coloane dau o notă de o deosebită frumuseţe întregii construcţii.
În incintă, Şerban reface biserica şi înlocuieşte vechea pisanie cu o alta, în care se înscrie în rândul ctitorilor. Aceasta refacere a mănăstirii sub semnul lui Şerban Cantacuzino se încheie cu strămutarea înaintaşilor într-un mormânt comun.
Transformarea ctitoriei în „criptă” a familiei, explică atât strădania lui Şerban de a reface mănăstirea în 1699 - 1700, cât si revenirea sa din 1703, când zideşte în incinta un paraclis pe care îl întăreşte, după obicei. Paraclisul Sf. Spiridon şi Eftimie a fost construit pe latura de sud-est, de la el se mai păstrează pisania : „iaste făcută şi adaos la această sfântă şi dumnezeiască mănăstire Comana, ca şi alte case şi chilii ce se văd ...”
În august 1709 Şerban moare şi va fi la rândul său înmormântat la Comana. Mormântul lui Şerban Cantacuzino nu se mai cunoaşte; el va fi distrus probabil odată cu celelalte morminte în 1854 de către călugării greci.
Deosebit de bogată, dovadă fiind moşiile pe care le avea (Siminovul, Goleşti, Comana, Călugăreni, Buteşti, Ruica, Buciumeni, Riosul, Petroşanca, Prundul, Copăceni şi Creţeşti), Mănăstirea a fost în timpul lui Matei Basarab unul dintre principalele centre religioase ale ţării. Aici îşi va face ucenicia şi viitorul mitropolit al Ardealului şi partizan al luptei antiotomane – Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Sava Brancovici (1620 - †1683). S-a născut în jurul anului 1620 în Ineu. A învăţat carte în casa părintească, apoi a călătorit prin Ungaria, Serbia şi Bulgaria şi în cele din urmă, în 1643 s-a îndreptat spre Mănăstirea Comana din Ţara Românească, unde se retrăsese Mitropolitul Longhin – unchiul său.
Mănăstirea Comana s-a aflat în centrul atenţiei în timpul luptelor antiotomane din 1657-1662, precum şi în vremea războiului ruso-austro-turc din 1768-1774. În decembrie 1769 Comana a fost asediată timp de trei zile de un detaşament turcesc din Giurgiu şi a asistat la trista soartă a voluntarilor români conduşi de Pârvu Cantacuzino, care au pierit încercând să salveze mănăstirea. Pârvu Cantacuzino, din neamul lui Drăghici Cantacuzino (nepotul de fiică, Elina, al lui Radu Şerban), a fost îngropat în chiar mormântul ctitorului mănăstirii, Radu Şerban, care îl împărţea cu ceilalţi trei Cantacuzini amintiţi mai sus.
Afectată de războaie şi de proastă gospodărire, mănăstirea s-a degradat treptat.
În anul 1728, Mănăstirea Comana este închinată Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de către Nicolae Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730), deoarece nu au mai existat moştenitori direcţi ai ctitorului care să se îngrijească de soarta ctitoriei. Prin această închinare, mănăstirea începe să-şi piardă din averi şi moşii.
Degradarea Comanei, semnalată de Mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei (1840-1849), se accentuează de-a lungul domniilor fanariote şi este subliniată într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinării, acte întocmite în intervalul 1728 - 1814 şi semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea.
Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul ansamblu.
În anul 1847, se pune problema unor reparaţii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o reclădire considerând că reparaţiile nu se mai pot face. Pentru o refacere ar fi fost necesare în vremea aceea „2 milioane de cărămizi, 700 mii oca de var, 11200 căruţe cu nisip”. Lucrările de reamenajare şi reînsufleţire a lăcaşului sfânt încep abia în 1854 când s-a refăcut din temelii biserica, cu meşteri germani, schimbându-i-se aspectul său din timpul lui Radu Şerban. Probabil cu acest prilej au fost distruse pietrele de mormânt ale ultimului ctitor, vornicul Şerban Cantacuzino şi poate şi aceea a lui Nicolae vodă Pătraşcu.
În 1860 Cezar Bolliac vizitează Comana în vederea secularizării averilor mănăstireşti, mănăstirea fiind „într-o stare jalnică”. Cezar Bolliac vorbeşte şi despre faptul că apa Câlnistei “se împarte aici în doua şi formează heleşteie largi, ca să ocrotească din toate părţile un pisc aparat numai la o parte de un mal. Mâna omului a mai ajutat natura, a lărgit şi adâncit gârla, încât este neapropiată [de nepătruns] peninsula în toate părţile”. Aceste lacuri şi mlaştini au fost secate în parte “pe o întindere de 500 pogoane” în 1876, din ele rămânând astăzi doar un singur heleşteu.
După secularizarea averilor mănăstireşti din 1863, călugării greci părăsesc Comana. De la această dată nu s-a mai făcut nicio reparaţie timp de peste 100 de ani, toate moşiile fiind expropiate, iar mănăstirea devenind biserică parohială a satului. La 1877 Prefectura judeţului a fost găzduită în localul fostei mănăstiri. La sfârşitul secolului trecut locuia într-o aripă arendaşul moşiei, iar în cealaltă funcţiona Şcoala şi era găzduită învăţătoarea satului.
În anul 1908 întregul ansamblu arhitectonic de la Comana a fost restaurat pentru prima dată, prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, de istoricul mănăstirii ocupându-se Alexandru Lepădatu. Aşezământul a căzut din nou în paragină, mai ales după cel de-al doilea război mondial.
În anul 1932 se construieşte în incinta Mănăstirii Comana Mausoleul Eroilor căzuţi în primul război mondial în luptele de pe Neajlov, construirea acestuia fiind făcută după indicaţia marelui istoric Nicolae Iorga, din anul 1919.
Săpăturile arheologice întreprinse în 1970-1971 de către Lia şi Adrian Bătrâna au precizat multe din datele şi fazele de construcţie. În baza acestor cercetări s-au efectuat lucrări de restaurare a întregului complex, până în 1978 când s-a desfiinţat Direcţia Monumentelor Istorice. Biserica, grav afectată de cutremurele din 1977 şi 1986 a fost consolidată în întregime în 1988 – 1990, urmând ca în anii următori să fie repictată.
Este nevoie de o nouă restaurare, astăzi pe cale de a începe, spre a reda Comanei înfăţişarea cuvenită unui monument cu atâtea rosturi în trecutul Vlaşcăi.
[1] Vlad Ţepeş (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit adesea şi Dracula sau Drăculea, a domnit în Ţara Românească în anii 1448, 1456-1462 şi 1476. S-a născut la Sighişoara în Transilvania. În timpul domniei sale, Ţara Românească şi-a obţinut temporar independenţa faţă de ameninţarea otomană. Vlad Ţepeş era vestit datorită cruzimii sale şi datorită faptului că îşi trăgea inamicii în ţeapă. Din porunca sa, sute de oameni au fost executaţi în acest mod. Datorită disputelor cu negustorii braşoveni, aceştia l-au caracterizat, propagandistic, ca un domnitor crud, deşi „cruzimea” sa era obişnuită în acele timpuri.
[2] Radu Şerban, pretins nepot al lui Neagoe Basarab, a fost domn al Ţării Româneşti între august 1602 şi decembrie 1610 şi între iunie 1611 - septembrie 1611. A ajuns la tron cu sprijinul marilor boieri Preda şi Radu Buzescu, care, bucurându-se de o mare autoritate politică şi militară, i-au tutelat domnia. Bun militar, Radu Şerban a continuat politica lui Mihai Viteazul de eliberare a ţării de sub turci şi de apropiere de Habsburgi. A avut lupte cu turcii, tătarii şi cu principii Transilvaniei, Moise Szekely şi Gabriel Bathory, sprijiniţi de Poarta Otomană, pe care i-a înfrânt în două bătălii, lângă Braşov (1603 şi 1611). A fost înlăturat de la domnie de Radu Mihnea, cu ajutor turcesc.
[3] Membru al ilustrei familii de origine bizantină a Cantacuzinilor, Şerban Cantacuzino (1640 - 1688) a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1678 şi 1688. A luptat împreună cu turcii la asediul Vienei, unde aceştia din urmă au fost înfrânţi, dar a bombardat oraşul cu ghiulele de paie. Se crede că a conceput un plan de atac asupra Constantinopolului pentru a alunga turcii din Europa, iar puterile vestice i-au promis suportul moral. În mijlocul pregătirilor a murit subit otrăvit, se pare de către boierii cărora le era frică de planurile sale vaste. De mai multă importanţă a fost activitatea sa în domeniile economic şi literar. A introdus porumbul în România, care la scurtă vreme a ajuns hrana de bază a ţării. A fondat prima şcoală românească în Bucureşti. A asistat la înfiinţarea mai multor ateliere de tipărit, iar sub auspiciile sale faimoasa Biblie românească a apărut la Bucureşti în 1688. Este ctitorul bisericilor Mitropoliei, Fundenii Doamnei şi Mănăstirii Cotroceni.
sursa: manastirea Comana
marți, 26 mai 2009
luni, 25 mai 2009
10 SCRISORI INEDITE ALE LUI IOAN IANOLIDE
IOAN IANOLIDE
CĂTRE
PĂRINTELE BENEDICT GHIUŞ
Monahul-poet Ignatie Grecu de la Cernica, cercetînd arhivele mănăstirii, a descoperit şi a avut bunăvoinţa să ne trimită fotocopiile a 10 scrisori şi 4 cărţi poştale expediate de Ioan Ianolide (1919-1986, autorul mărturiei intitulate Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006 - ediţie îngrijită la Sf. Mănăstire Diaconeşti) către Părintele Arhimandrit Benedict Ghiuş (1904-1990, figură de seamă a Rugului Aprins de la Antim) în perioada 1974-1983. Postez aici, ca documentar psiho-biografic, cele 10 scrisori inedite, în ordine cronologică (parantezele drepte îmi aparţin). La sfîrşit, reproduc şi un reportaj realizat de d-l Gheorghiţă Ciocioi (Lumea credinţei) în satul de obîrşie al lui Ioan Ianolide. (R. C.)
Părintele Benedict Ghiuş spre amurgul vieţii
[1]
21 Martie 1977
Iubite Părinte Benedict,
De puteam să ne mai întâlnim poate că eram mai sănătos, căci de la ultima mea vizită, ori am muncit până la istovire, ori am avut conflicte pe care ştiam de la bun început că nu le pot nici înlătura şi nici câştiga.
Am încercat să-mi schimb serviciul, dar serviciul personal nu m-a admis pe baza unor superioare raţiuni. Muncesc în compensaţie. Am făcut lucruri frumoase. Se poate mări aria acţiunii, dar ce folos, căci mi-am aflat numai duşmani, care m-au şicanat până la epuizarea sistemului nervos. În acest interval am fost de două ori internat în spital. Şi nu-mi va fi bine până ce nu voi avea un mediu de viaţă propice sufletului meu.
Tac şi nu văd nici o speranţă. Mă inhib şi inhibiţia dă în plâns. Mă umilesc, dar o fac de frică şi nu din convingere. Tot mai gândesc despre lume şi tot mai departe mă simt de lume. Cred şi numai credinţa mă susţine. Deşi am stări de sensibilizare şi de depresiune psihică, totuşi îmi menţin echilibrul sufletesc.
Simt că Dumnezeu şi morţii ce au ajuns la El sunt alături şi de mine, şi de omenire. Calvarul rămâne totuşi calvar. Mă tot întreb: de ce a trebuit să trăiesc până acum?
Familia mă îngrijeşte. Ei sunt bine. Iată deci că totuşi sunt ocrotit. Şi simt ocrotirea Harului nu numai în fapte de viaţă, ci şi în adâncul sufletului meu.
Am aflat că vă simţiţi mai bine cu sănătatea şi sper că aşa este. Într-o direcţie anumită ştiu că suferiţi mai mult decât mine. Dar iată, pentru că ştiu că existaţi, pentru că vă rugaţi pentru mine şi pentru că mă bucur de dragostea dvs., este o dovadă că aveţi încă un rost şi un rol în iconomia divină.
În ceea ce priveşte parkinsonul, să-l trataţi necontenit şi cu specialişti şi astfel veţi trăi mult şi bine. Ar fi pentru amândoi un balsam sufletesc şi vigoare vitală, dacă am sta pe balcon întovărăşindu-ne inimile şi minţile pe tăinuitele căi ale Domnului.
Am înţeles că iubirea are contravirtute în ură. Urâm păcatul, urâm răul, urâm fărădelegea, urâm pe diavol în veci de veci, căci şi Dumnezeu nu-i poate suferi. Cel ce a zis: „Întoarce şi celălalt obraz”, totuşi în Sinedriu, când a fost pălmuit, a întrebat cu asprime şi poate cu mânie: „Pentru ce mă pălmuieşti, căci dacă am făcut rău, arată-mi cu ce am greşit, iar dacă am făcut bine, pentru ce mă loveşti?”.
Cred că Sfântul Augustin a făcut o eroare când a considerat că iubirea este ultima virtute şi acţiune a lui Dumnezeu, ci ea este judecată, şi numai după ce caprele vor fi despărţite de oi, pentru aceştia din urmă va urma marea iubire. Noi avem obligaţia iertării de 70 de ori câte 7, dar lăsând pedepsirea pe seama lui Dumnezeu. Dacă nu ar fi aceasta ordinea lumii, atunci consecinţele ar fi catastrofale.
Iubesc părinte, iubesc şi pe duşmani, dar cred în Justiţie.
Slavă Domnului!
I. Ianolide
[2]
15 Oct. 1980
Părinte,
După căutările unei vieţi întregi, aşezată la răscruce de ere, doresc să nu termin alergarea fără a mărturisi concluziile la care am ajuns, deşi prilejul de a o face public îmi este interzis. Sunt însă convins că va veni o zi în care oamenii, treziţi din buimăceala acestor vremuri, aflându-ne şi pe noi sub ele, se vor dovedi interesaţi să afle ceva despre experienţa noastră. Deci, întrucât cred că ne aflăm în durerile facerii unui nou ev creştin – unica salvare pentru lume – încerc să sintetizez câteva aspecte ale lui.
Există un singur principiu unic (idee, forţă, punct, putere) şi acesta este Hristos. El este originea, vârful piramidei şi finalitatea sufletului şi existenţei umane, cât şi a naturii şi creaţiei întregi. Condiţia umană este complexă şi organizată pe principii duale (contrarii, bipolice, contradictorii), dar toate converg în principiul unic: Hristos. Alţii au luat alte principii unice, dar nici unul nu este încărcat cu adevărul revelat despre Dumnezeu, cum este creştinismul şi, în consecinţă, aceia conduc la erori de viziune şi de trăire umană.
Fără Hristos, gândirea oamenilor este eronată, poate fi degradantă, iar dacă este împotriva lui Hristos, ea ajunge satanică. Dar, nu numai cei ce sunt în afara lui Hristos pot greşi, ci şi creştinii înşişi. Dacă mântuirea lumii este scopul Bisericii, dacă îndumnezeirea oamenilor este metoda Bisericii, suntem obligaţi să observăm că în faţa creştinătăţii stă un imperativ imediat: reîncreştinarea creştinilor şi a creştinismului. Căci ne aflăm într-o profundă criză religioasă, spirituală, morală, culturală, politică, socială, ştiinţifică, tehnică, economică şi militară – deci generală. Deci coordonata superioară a unui nou ev este religiozitatea! Tocmai religiozitatea trebuieşte definită, pentru a nu repeta erorile trecutului, ci pentru a realiza o formulă de viaţă umană ideală. Ideală, dar reală. Religiozitatea trebuie să fie atotcuprinzătoare, într-o orânduire deplină, în care spiritul şi materia, viaţa şi moartea, idealul şi realul, misterul şi concretul, ideea şi actul, eternitatea şi vremelnicia, sacrul şi profanul, în fine, Dumnezeu şi omul – să formeze un tot unic şi armonios, apt să dea toate răspunsurile şi să rezolve toate problemele umane. Pentru a realiza această stare, concentraţi şi uniţi în Hristos, având conştiinţa ştiinţifică şi obiectivă a realităţii, să cerem să ni se descopere adevărul. Cu alte cuvinte, la adevărurile descoperite de om, să cerem adevărul revelat de Dumnezeu. Hristos este necesar şi într-un caz, şi în altul. Omul trebuie să vâslească permanent între vis şi realitate. Pentru a nu greşi, trebuie să începem aşa:
1) Integritate în spirit, în principii, în învăţătura dată de Hristos – fără a evita ori a răstălmăci nici o iotă. Or, se pare că oamenii, fie din neputinţă, fie din decadenţă, şi-au croit o viziune convenabilă lor şi vremurilor. Este foarte greu a lupta cu formele degradate ale valorilor creştine, izvorâte din păcatele conştiente ale oamenilor, dar este mai greu a lupta cu incapacitatea oamenilor de a se dezvolta în mod unitar şi armonios, ei alunecând mereu spre o extremă. Deci trebuiesc înlăturate compromisurile morale, cât şi unilateralitatea de viziune. De exemplu, este greu a lupta cu egoismul individualist al unei lumi burgheze, pretins creştine – dar este şi mai greu de a nu aluneca în nici o extremă principială: autoritate – libertate, individ – colectivitate, tradiţie – inovaţie, pace – război etc.
2) Integralitatea existenţială, adică rezolvarea tuturor problemelor umane într-o perfectă armonie şi fără exagerare. Aici funcţionează calea împărătească, ori a dreptei socoteli. Ea se realizează în toate planurile şi toate domeniile vieţii. În acest sens, creştinătatea trebuie să-şi asume depline răspunderi, dar să o facă cu adâncă iscusinţă şi înţelepciune.
Biserica, prin cler, îşi rezervă domeniul sacrului şi al cuvântului, dar observăm că nici sfânt nu a fost, iar cuvântul a fost adaptat vremurilor şi nu vremurile au fost modelate de cuvânt. Deci clerul trebuie să dovedească sfinţenie în trăire şi integritate în mărturisire – ceea ce nu s-a prea întâmplat în realitate. Dar Biserica nu se reduce la cler, ci se cuprinde în laici; deci nu se rezumă nici la sacru şi la cuvânt, ci cuprinde toate domeniile existenţei umane. Pentru aceasta, creştinii laici trebuie să formeze organisme specializate pe probleme, care să conlucreze la mântuirea oamenilor – căci aşa au procedat şi apostolii când au creat diaconatul.
Lumea, viaţa, istoria, societatea, trebuiesc abordate cu îndrăzneală şi răspundere. Biserica trebuie să slujească pentru a mântui oamenii. Dar pentru asta e nevoie de credinţă, iubire, jertfă, nebunie, putere, iscusinţă, luptă şi speranţă. Aşa vede un om a cărui viaţă e făcută scrum, dar al cărui suflet e viu.
I. Ianolide
[3]
18 Oct. 1981
Părinte Benedict,
M-am despărţit de Dumneavoastră cu mulţumirea că sănătatea vi s-a refăcut.
În discuţia avută consideram necesitatea prioritară a afirmării credinţei, dar precizez că nu gândeam la credinţă ca virtute, ci la credinţă ca viziune, concepţie, spirit de viaţă creştină, ca o reîmprospătare evanghelică, ca o nouă inspiraţie a Spiritului Sfânt, valabilă actualităţii. Altfel spus, consider că cel mai necesar este Hristos, un Hristos actual, viu, puternic, dinamic, mesianic, jertfitor şi biruitor totodată. Hristos ca om, Hristos ca idei, Hristos ca mod de viaţă.
În Hristos, fiecare om şi fiecare epocă îşi află corespondentul valorilor de care are nevoie, căci El este deplin, integral, unic, iar noi năzuim treptat şi succesiv spre El.
Hristos prinde în personalitatea Sa toate necesităţile spirituale, sociale şi economice ale tuturor oamenilor din toate timpurile, în toată diversitatea lor.
Noi trăim o epocă în care avem nevoie cu osebire de unitatea şi armonia personalităţii şi viziunii hristice. De dorit ar fi ca toţi oamenii să aibă clară figura desăvârşită a Domnului, chiar atunci când ei au nevoie mai intensă de o anume parte din El, căci în acest fel lumea va năzui permanent spre desăvârşirea hristică şi nu-L va reduce pe El la una, ori la altă cultură.
Cei ce cred şi cei ce nu cred, chiar cei ce urăsc credinţa, au nevoie de omul-Hristos. Creştinii ar trebui să fie ei oamenii-Hristos. Bucurându-ne, deci, întru Hristos, să-L urmăm până la sfârşit!
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.
Ioan I.
[4]
7 Nov. 1981
Părinte Benedict,
Am rămas cu o imagine vie despre sănătatea Dumneavoastră, după ultima vizită – şi doresc să vă bucuraţi de ea cât mai mult timp.
Între timp v-am trimis o scrisoare şi prezenta nu este decât o formulare mai sintetică a ideilor exprimate atunci. Primordial şi esenţial este a se afirma Dumnezeu, Spirit, Treime – ori, Dumnezeu, Hristos prezent ca Spirit în lume – ori, Duhul Sfânt, Dumnezeu, Imperatorul lumii.
Învelişul material al lumii s-a subţiat până şi pentru oamenii de ştiinţă; dincolo de el stau alte învelişuri ale existenţei (ceruri), care rând pe rând se subţiază spre insondabilul Spirit Divin. Raportul Spirit − materie este imperativ. Spiritul precede ontologic materia lumii.
Spiritul cuprinde în sine contradicţiile lumii.
Spiritul e chemat să pună ordine în lume, şi o pune chiar şi prin aceia ce nu recunosc prioritatea spiritului.
Spiritul cuprinde în el taina binelui şi răului. Spiritul generează virtuţile, le unifică şi le dă finalitate.
Spiritul constată limita şi depăşeşte limita materiei, şi a energiilor, şi a ideilor, şi a cerurilor, şi a spiritelor, pentru a se odihni în Spiritul Suprem.
Omul poartă în el Spirit Suprem, deşi adesea nu reuşeşte a-l cuprinde.
Lumea ca întreg, atât în spiritul cât şi [în] materialitatea ei, este cuprinsă în Spirit. Spiritul este darul splendid al omului, potir al Spiritului divin şi centru al lumii.
Idealul este să ajungem a trăi în Spirit viaţa, nu ca o excepţie de la viaţă, ci ca bucuria vieţii.
Toate coordonatele sufleteşti şi materiale ale vieţii sunt cuprinse în Spirit – spiritualitatea creştină e datoare să ofere unitate şi armonie, şi sens la întreaga existenţă.
În altă ordine de idei, vă comunic că zilele acestea mă internez în spital pentru tratament. Deşi cred în bucuria vieţii, sunt trist.
Vă doresc sănătate şi bucurie.
Ioan I.
[5]
24 Nov. 1982
Părinte Benedict,
Am fost bolnav, internat, imobilizat la pat. Acum sunt în convalescenţă.
Imediat ce am să mă pot deplasa voi veni pe acolo.
Vă rog, în scop duhovnicesc, să-i vorbiţi cu încredere lui Ioan Alexandru despre mine, căci doresc să mă bucur de dragostea şi încrederea lui.
Vă doresc zile bune, senine sufleteşte şi cu uşurare în suferinţă, prin darul şi dragostea Domnului Iisus.
Cu dragoste,
Ioan I.
[6]
23 Ian. 1983
Părinte Benedict,
Preamărit fie Hristos – Biserica Lui – şi lumea Lui! Iar noi cu vrednicie să-I slujim!
Necontenit sunt preocupat şi angajat în afla care e voia – acum – a lui Dumnezeu, nealterată nici de laşitatea din oameni, nici de ipocrizia oamenilor şi nici de multa noastră ignoranţă. Chinul de a afla voia lui Dumnezeu îmi umple şi-mi mângâie viaţa. Mă simt ca pustnic, ca eremit, ca ascet al acestor vremuri, şi port în mine întrebările cutremurătoare ale lumii moderne.
Din toate punctele de vedere lumea e în criză, lumea e în răscruce de epoci, pentru că e în joc însăşi existenţa ei. Creştinii au absentat din istoria ultimelor secole, încât ne aflăm în criză şi în derută. Ce este de făcut? Care sunt planurile lui Dumnezeu pentru viitorul lumii?
Ştiu bine că eu personal nu pot face nimic practic pentru lume. Trăiesc deci singur, izolat, anonim. Boala mi-a accentuat singurătatea, căci mă deplasez cu multă greutate. Camera mea este chilia mea. Inima mea este lumea mea. Gândurile mele sunt lucrarea mea. Rugăciunea e viaţă pentru mine. Iubesc! Iubesc oamenii [pe] care îi iubeşte Hristos. Sângerez necurmat pentru speranţa mântuirii lumii. Cred în mântuirea lumii. Cred în oamenii asemeni lui Dumnezeu. Pentru tristul meu destin nu acuz pe nimeni, ci mai adânc mă rog pentru tragedia secolului. Cea mai cumplită durere o resimt în greşelile creştinătăţii, săvârşite de-a lungul veacurilor. Adesea lumina ce o văd mă umple de atâta râvnă încât mă chinuie mai cumplit decât tot chinul. Păstrez echilibrul spiritual între bucurie şi durere. Echilibrul spiritual ajută mult dezechilibrului sănătăţii mele.
Ar fi bine să nu fiu aşa izolat. Am nevoia comuniunii, a informaţiei şi a mărturisirii, dar e înţelept să rămân claustrat în mine însumi. Sper să fiu de ajutor şi prin tăcere. Sper ca într-o zi cineva să afle frumuseţea ce port în mine. Mă străduiesc a fi, exclusiv, lucrare divină. Exemplul de viaţă, afirmare şi trăire este Hristos – chiar apostolii au oscilat în modelul hristic de vieţuire, iar noi suntem cu mult prea departe de El – şi eu, sincer fiind, găsesc necesar a-L afirma cu îndrăzneala, capacitatea şi înţelepciunea ce-I este Lui proprie.
Toate acestea, şi altele asemeni, sunt numai înţelesuri, căci eu sunt mut. Şi voi rămâne mut! Regret că nu pot să vă văd. De voi găsi pe cineva cu maşină, voi veni prin Cernica. Mă bucur că Dumnezeu vă prelungeşte rugăciunea şi strădania vieţii.
Vă doresc pace lăuntrică în încleştarea ce desparte viaţa aceasta de aceea veşnică. Trecerea aceasta este transfigurare şi a sufletului, şi a trupului – eternizare. Bucuria va sta în faţă – iată minunea oferită de credinţă acum şi în veci: Hristos transfigurează lumea.
Părinte Benedict, cu suflet mişcat de adâncă iubire, vă îmbrăţişez. Peste câteva zile voi împlini 64 de ani.
Ioan I.
[7]
27 Martie 1983
Iubite Părinte Benedict,
Mă bucur că v-am văzut şi v-am găsit atât de viu spiritual şi de prezent în lumea noastră atât de frământată. De asemeni, mă bucur de exemplul viu de slujire a Altarului, căci fără tainele săvârşite la Altar nu e posibilă ordinea în lume, dar, în acelaşi timp, într-o epocă de grave transformări, cu toată grija necesară trebuie să gândim şi la modul, şi la materia la care se referă Tainele, căci ele trebuie să aibă un corespondent în concretul socio-istoric şi mi se pare că din acest punct de vedere este ceva de făcut, ceva ce nu l-au sesizat preoţii, dar pe care-l reclamă oamenii, şi lumea are nevoie de noi soluţii, şi de noi taine. Mi se pare că cele şapte Taine nu acoperă integral problemele spiritului şi ale materiei – deci ale oamenilor; or, ele tocmai această raţiune ar trebui s-o aibă.
Tainele, dogmele, învăţătorii, Biserica, trebuie să slujească oamenilor. Mântuirea e operă tainică de Altar, cât şi act concret de viaţă. Se pare că viaţa cere ceva nou de la Altar, deşi normal ar fi fost ca Altarul să aducă noul în viaţă. Se pare că Altarul e prizonierul unei tradiţii depăşite, aşa precum Mântuitorul i-a găsit pe cărturarii şi fariseii din vremea Lui; deci, mă tem că ni se spune şi nouă: „Vai vouă!”. Mântuitorul n-a instituţionalizat Altarul, ci Biserica a instituţionalizat-o.
Instituţionalizările au o raţiune şi un scop precis şi concret, dar instituţiile se tocesc şi atunci trebuie înnoite. Instituţionalizările fac prizonier harul şi Duhul Sfânt, şi asta în detrimentul oamenilor. Duhul Sfânt lucrează liber peste viaţă, peste suflete, peste oameni, mereu actual, mereu viu, mereu eficace. Trebuie, deci, să avem curajul de a cerceta, cu frică de Dumnezeu, locurile în care tradiţia nu mai este sfântă, în care instituţiile nu mai sunt corespunzătoare şi în care oamenii nu-şi mai îndeplinesc menirea mesianică. Biserica a pierdut caracterul mesianic. Biserica a pierdut destinele lumii din mână. E vremea să ne întoarcem pas cu pas, epocă cu epocă, până la Însuşi Iisus Domnul nostru şi să-L întrebăm pe El unde am greşit, şi să aflăm de la El ce este de făcut.
Biserica e sfântă, tainele sunt reale, dogmele sunt necesare, fără instituţionalizări nu se poate trăi – dar cum facem ca Biserica să fie cu adevărat sfântă? Cum facem ca tainele să corespundă necesităţilor istorice? Cum dăm dinamism dogmelor? Ce instituţionalizări sunt necesare problematicii lumii de azi? Care sunt problemele lumii de azi? Care sunt soluţiile oferite de Hristos?
Părinte Benedict, cu toată smerenia ridic aceste probleme, iubind pe Iisus, Biserica şi oamenii dimpreună. Sunt un laic, dar sunt slujitor de o viaţă al lui Iisus, al Bisericii şi al oamenilor. Aş vrea să nu mor fără să fi fost de folos acelora pe care-i slujesc şi-i iubesc.
Cu toată dragostea, rugându-mă să mă pomeniţi la Sfântul Altar.
Ioan I.
[8]
Sâmbăta Patimilor
7 Mai 1983
Iubite Părinte Benedict,
Sunt la Cozia.
Iisus este în mormânt!
Aşteptăm Învierea!
Agonia prelungită duce la deznădejde. În chinurile ce nu se mai termină, mă întreb cu disperare: cu ce am greşit, Doamne? Ce trebuie să facem, Doamne? Cum ne vom mântui, Doamne? Năvălesc mulţime de gânduri ce-mi zic că departe este creştinătatea de Hristos.
Mi-e cugetul smerit, căci cu adevărat mă simt ca cel mai ticălos om.
Văd calea salvării şi nu pot să fac nimic. Nu-mi e îngăduit nimic. Şi clocoteşte dragostea de oameni în mine.
Şi tac, şi suspin, şi plâng. În mormânt, viu mă aflu, e beznă, în mine e lumină, în lume e vrajbă, în Biserică e pustiu, mănăstirea se sfarmă, poporul aprinde lumânări, copiii stau uimiţi în faţa tainei, păcatele mocnesc, minţile sunt rătăcite, ard trupurile de patimi, geme pământul de răul oamenilor, suferă firea de patimile noastre, şi mă simt epuizat, slab, netrebnic, vibrează dorurile sfinte în trup jilav, stă omul viu în pământul reavăn, Duhul Sfânt e înmormântat cu mine, în tină, în păcat, jelesc, cer cu disperare, nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, cer Înviere!
E răul atât de adânc în veac, încât e necesară o intervenţie divină. Nu mai există punct fix pentru conştiinţe. Nu mai există bună-credinţă în oameni. Dezastrul rânjeşte în toată strălucirea civilizaţiei secolului XX.
Forţe colosale stau gata să sfarme planeta. Duhuri învrăjbite îi stăpânesc pe oameni. Lume fără Dumnezeu!
Stau mic, tăcut, izolat în chilia în care sunt tolerat puţin timp, în Cozia – numai duhul arde în mine şi-mi chinuie sufletul şi mintea. Mă rog, simt, trăiesc, atât mi-a mai rămas.
Am dorit să-mi îndeplinesc datoria de creştin şi de om, acum am ajuns să-mi cer sfârşitul de cuviinţă – Dumnezeu, El singur, va şti ce să facă, cu lumea şi cu robul său cel mai netrebnic Ioan.
Iubite Părinte Benedict, Hristos a înviat!
E speranţa lumii aici şi în eternitate!
Bucuria Învierii s-o purtaţi până la strămutarea obştească.
Vă îmbrăţişez cu toată dragostea.
Ioan I.
[9]
29 Iulie 1983
Părinte Benedict,
E miezul nopţii. Am avut o zi de intensă efervescenţă spirituală. Caut necontenit articularea adevărului divin cu adevărul uman, a pământului cu cerul, a materiei cu spiritul, a vremelnicului cu eternul, a credinţei cu lumea.
Biserica are o răspundere unică în destinul omenirii, de care nu sunt sigur că şi l-a îndeplinit după cuviinţă.
Criza creştinătăţii este fundalul crizei omenirii de azi. Cauzele crizei creştine se întind pe parcursul celor 2000 de ani de creştinism, îndeosebi de la Edictul din Milan încoace, şi personajul cel mai dramatic este Sfântul Ioan Hrisostom. În el au coexistat divinul cu umanul, cerul şi pământul, Spiritul şi materia, Biserica şi lumea – dar el a fost învins – şi aşa s-a pus început unor compromisuri ipocrite, laşe şi nefaste. Avem o tradiţie sfântă alături de o tradiţie a compromisului, avem structuri sfinte în Biserică, dar şi unele regretabile. Trebuie regândită şi reformulată Biserica prin dimensiunea ei sacră. Sfântă este Biserica în măsura în care a slujit lumea, cu toate mijloacele cu care a slujit-o Iisus Mântuitorul. Sfântul Ioan Hrisostom a încercat să slujească lumea, s-a sacrificat acestui scop şi a fost ucis. Ucis a fost şi Mântuitorul. Ucişi au fost şi alţi sinceri slujitori.
E necesar să redescoperim dimensiunea istorică a Bisericii, aspectul social al creştinismului, viziunea despre lume şi viaţă a Mântuitorului. La Judecată vom fi întrebaţi cât bine am făcut în lume, câtă dreptate am împărţit în lume, câte răutăţi am învins în lume – şi toate acestea nu se săvârşesc numai prin rugăciuni, evlavie şi piozitate [pioşenie].
Noi suntem bătrâni de acum, dar sunt sigur că generaţiile viitoare se vor deosebi mult de noi. Cred deci în Iisus, cred în Sfânta Biserică, dar mă lupt cu oamenii ipocriţi, laşi şi ignoranţi. Biserica are în sine tot ce-i trebuie lumii spre a-şi rezolva problemele, dar [cele pe care le are] nu au fost fructificate.
Cu toată dragostea,
Ioan I.
[10]
20 Dec. 1983
Iubite Părinte Benedict,
Sărbătorim încă o dată Naşterea Domnului Iisus Hristos. Este evenimentul crucial al istoriei omenirii. De atunci ne aflăm în Împărăţia Duhului Sfânt şi aşa se pregăteşte a doua venire a lui Hristos, ca biruitor, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
Am cetit undeva o analiză o epocii în care s-a născut Mântuitorul, care înfăţişa lumea iudaică, lumea greacă şi lumea romană în plină criză, necesitând deci intervenţia divină în istorie prin naşterea Domnului. După aproape două milenii, lumea se află într-o criză care anunţă din nou un sfârşit, un sfârşit de lume, un sfârşit de eră, un sfârşit de cultură. Civilizaţia noastră, fie pe cale militară, fie pe cale paşnică, este incapabilă să iasă din criza în care se află, căci în mod fundamental s-a orientat greşit. Armele ne ameninţă, ne ameninţă cu poluarea şi maşinile, consumul a epuizat rezervele naturii, echilibrul ecologic este periclitat, orânduirile sociale se dizolvă; imoralitatea face ravagii, gândirea e haotică şi oamenii sunt alienaţi; în acest context, dezastrul este inevitabil.
Cutremuraţi, stăm în faţa lui Dumnezeu şi ne întrebăm: ce este de făcut?
Să se nască o nouă lume?
Să se schimbe lumea la faţă?
Cine şi cum poate face astfel de minuni?
Mai realist este să acceptăm viziunea apocaliptică a istoriei. Dezastrele secolului nostru nu au o origine creştină.
Înfricoşaţi, asistăm la moartea unei lumi.
Forţele apocaliptice ale Răului cât şi ale Binelui se dezlănţuie în lanţ, ajung la apogeu şi provoacă deznodământul. Mielul va veni şi va birui. Va începe o lume nouă.
Nu va dispărea viaţa pe planetă. Noi n-am fost vrednici şi trebuie să lăsăm locul altora ce se vor asemăna lui Hristos. De aceea, de acest Crăciun sunt de două ori trist şi o dată vesel, iar rugăciunea-mi fierbinte este să mi se ofere sfârşit creştinesc.
Regret că nu mă ajută sănătatea ca să poposesc pe la Cernica şi să avem părtăşie sufletească.
Vă doresc seninătate, putere şi credinţă până la sfârşit.
La mulţi ani!
Cu toată dragostea,
Ioan I.
O nouă carte a lui Ioan Ianolide
îngrijită la Sf. Mănăstire Diaconeşti
(Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2009)
PE URMELE LUI IOAN IANOLIDE
În faţa mirenilor celor iubitori de Dumnezeu, te cutremuri! Câţi dintre ei nu şi-au dorit viaţa monahală? Şi câţi nu şi-au urmat neştiuţi calea lor, împlinind până la capăt datoria către Dumnezeu şi semeni! Unii au pătimit zeci de ani în temniţele comuniste – smeriţi nevoitori ai rugăciunii celei neîncetate!… Şi iată pildă a sfârşitului lor: „Părinte, sunt un om păcătos! Nici măcar către cei apropiaţi nu am putut rosti cuvânt, căci mi-ar fi reproşat, pe bună dreptate: Ce, eşti cumva preot? În cele ale credinţei, părinte, m-am simţit întotdeauna asemenea unui impostor…”
Citiţi Întoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide… Nu mi-a venit să cred, lecturând cartea, că mărturisitorul acesta s-a născut în satul vecin cu cel al copilăriei mele. Nimeni nu-mi vorbise despre el vreodată… A doua zi de Paşti, anul acesta [2008], nu am mai răbdat: am ţinut să merg neapărat acasă la Ioan Ianolide… (Gh. C.)
Casa părintească a lui Ioan Ianolide
Dobroteştii lui Ianolide
Drumul până la Dobroteşti l-am străbătut cu teama în suflet că s-ar putea să nu aflu nimic concret despre mărturisitorul Ioan Ianolide; că poate la mijloc s-a strecurat vreo greşeală…. Mă tot întrebam: va mai fi pe lume cineva care să-l fi cunoscut?
Pădurea familiei Berindei, de până-n Dobroteştii lui Ioan Ianolide, părea că nu se mai termină… „La conac”, în pădurea Beucii, arhitectul Ion Berindei a lucrat la proiectul Palatului Culturii din Iaşi. „ La noi, la pădure, s-a născut Palatul” – îmi spuneau adesea bătrânii din sat. De ce nu am aflat de la ei şi despre Ianolide? – îmi reproşam pe cale. La luncă, în apropiere de Droboteşti, întreb despre casa lui Ianolide pe un păstor. Rămâne o vreme pe gânduri. „Păi Niculache Ianolide a avut casa chiar aici unde ne aflăm, la luncă… Avea teren mult, dar administra şi moşia Berindeilor. Om tare priceput”. „Nu moşia lui Polimeride?” – întreb, surprins. „Nu, a Berindeilor!” – îmi răspunde omul, sigur pe sine. Nu se zăreşte nici urmă de casă însă. „S-au dus casele domnului Niculache şi ale lu’ domnu’ Dumea Berindei! Da’ domnu’ Niculache mai are o casă la noi, la Doage(Dobroteşti). Întrebaţi de casa lui Niculache Grecu, ori a Mariei Ciobanu”. „Care Maria Ciobanu?”, tresar. „Profesoara, fata lui Niculache”. Sora lui Ioan Ianolide fusese profesoară chiar la şcoala la care am învăţat!
Tatăl lui Ioan Ianolide
Sfatul bătrânelor
Păstorul nu şi-l mai aducea prea bine aminte pe domnu’ Ionel a’ lu’ Grecu: „A fost mai mult prin puşcării, a plecat de mult de-acasă”. De sora lui Ianolide ştia însă că a fusese căsătorită cu un basarabean şi că a rămas până la moarte în casa părintească.
De cum intrăm în sat, începem să călătorim cu întrebarea.
Dobroteştii, pe jumătate, este un sat de păstori ardeleni, trecuţi cu turmele lor peste Carpaţi, în vremea Mariei Tereza. Oameni harnici şi întreprinzători… În poiana bisericii, întâlnim un fel de sfat al bătrânelor, aşa cum se obişnuieşte la ţară în zilele de Paşti. „Şi zici, mata, că vrei să ştii unde e casa lui Niculache Grecu?". „Era chiar grec? – întreb mirat… „Acu’, dacă era grec ori macidonean, nu ştiu, dar nu vorbea româneşte aşa ca pe la noi” – îmi răspunde una dintre femei. O bătrână trimite îndată după doamna Valica. Până vine dumneaei, comentează hâtru alături de celelalte: „S-a făcut mare boieroaică Valica noastră!”. Doamna Valica are în grijă, din încredinţarea nepoatelor conului Niculache, casa în care s-a născut Ioan Ianolide. Pornesc împreună cu o parte din sfatul bătrânelor, pe o uliţă îngustă cât o potecă, cu garduri brodate până sus cu mâna Maicii Domnului. Mă tot întreb cum aş putea începe discuţia…
Mama lui Ioan Ianolide
„Eu am ars hainele domnului Ionel...”
Doamna Valica ne invită să intrăm în curtea conului Niculache. „De fapt, despre Ioan, fiul dumnealui, aş vrea să vă întreb, îndrăznesc în cele din urmă... Maica Lixandra, una din bătrâne, tresare la auzul acestui nume: „Despre domnu’ Ionel, domnu’ Ionel, care a făcut 23 de ani de puşcărie?!”. „Exact. L-aţi cunoscut?”. Femeia tace o vreme, apoi, când dă să povestească, o podidesc lacrimile: „Mamă, îl văd ca ieri! A venit acasă după 23 de ani; şi ne-am pus pe-un plâns, cu coana Ispasia, mama lui Ionel, nevasta lui Niculache, şi cu toţi vecinii. Avea hainele petic lângă petic şi era slab… slab!… Da’ parcă domnu’ Ionel, aşa cum era, strălucea… Coana Ispasia mi-a dat hainele lui. Du-te Lixandro şi arde hainele băiatului, ca să nu le mai văd, că nu mai pot!Am pus gaz peste ele şi le-am dat foc aici în bătătură. Parcă văz şi acum cum ardeau hainele domnului Ionel…”
Ioan Ianolide înainte de închisoare
„Am avut un crez… Aşa mi-a spus domnu’ Ionel”
Se lasă tăcerea…Bătrânele au cunoscut îndeaproape familia lui Ioan Ianolide. Maica Lixandra povesteşte din nou: „De ce domnu’ Ionel, de ce domnu’ Ionel, n-aţi semnat, ca să veniţi mai repede acasă, cum au mai făcut şi alţii?” – l-am întrebat. „Am avut un crez, Lixandră. Dacă aş fi lepădat crezul meu în Dumnezeu, n-aş mai fi fost creştin, n-aş mai fi fost român… Aş fi fost doar o umbră pe faţa pământului. O umbră! N-aş mai fi fost Ioan pe care îl vezi acum înaintea ta. Aşa mi-a spus. La Gherlă, erau gratii peste apă cu şerpi pe dedesubt…”. Maica Lixandra tace din nou. Gândurile o poartă departe… Tanti Valica deschide apoi uşa casei în care s-a născut Ioan Ianolide. Casă aproape pustie, în care ne sfiim să păşim. Aflu că domnu’ Ionel nu a venit chiar des pe-acasă, după eliberarea sa din temniţă. Fotografii de familie şi tablouri atârnă, uitate de vreme, prin camere goale. Îmi spun că aceasta s-ar putea să fie prima şi ultima oară când le văd. Doamna Valica le scoate rând pe rând la lumină, afară, în curte… Le şterge uşor, de păianjeni, cu mâna tremurândă, îndemnându-mă: „Dacă vreţi, fotografiaţi-le, ca să rămâie”.
Un reper al credinţei neamului românesc
Ar fi păcat ca această casă să fie înstrăinată. Chiar mă gândesc, pentru o clipă, în timp ce privesc tablourile şi iarba fragedă din curtea lui Ioan Ianolide, că o mânăstire ar putea face aici un mic metoc. Un reper al demnităţii noastre româneşti. Dacă aţi citit Întoarcerea la Hristos, sunt sigur că realizaţi că nu sunt doar vorbe la întâmplare.
Maica Lixandra priveşte spre portretul unei femei frumoase, cu privirea demnă: „Ispasie, Ispasie!... Ce-ai mai suferit, cât a fost închis domnu’ Ionel!”. „Credincioasă femeie a fost doamna Ispasia! Era din Tecuci, un sat vecin cu al nostru. Respectată de toată lumea şi tare miloasă!” – o descrie doamna Valica pe mama lui Ioan Ianolide.
Îmi plec capul tăcut, ascultând vorbele înţelepte ale bătrânelor. Parcă trăiesc un vis. Le mai întreb o dată, pentru a fi sigur: „La Berindei a fost administrator domnul Niculache?”. „La luncă, mamă, la Berindei. Vara mai mult la luncă stătea. Mergea şi domnu’ Ionel. Şi după ce-a venit din puşcărie se mai ducea pe-acolo”.
Chiar mă întrebam, traversând pădurea, în drum spre Dobroteşti: ce m-a atras, când am primit în dar, prima oară, un volum din Filocalia, să vin la luncă, la linişte? Poate că au fost la mijloc chiar rugăciunile acestui neştiut mărturisitor, înălţate în bezna comunistă, pentru oamenii din locurile sale natale, pe cale să îşi piardă credinţa. Îl cunoscuse pe Hristos prin pătimiri inimaginabile în temniţele comuniste, ca şi prin neîncetata rugăciune a inimii. Un întreg popor, în acel timp, era purtat spre adâncul rătăcirii. Sunt ferm convins cărecursul la Ioan Ianolide este astăzi mai actual decât oricând.
Gheorghiţă CIOCIOI
material preluat de pe blogul domnului Răzvan Codrescu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)