marți, 30 decembrie 2008
luni, 29 decembrie 2008
Colinde - Limbile sa salte - Grupul Horevma
Concertul caritabil "Seara de colinde" a fost organizat de Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric avand scopul de a strange fonduri pentru Centrul de Ingrijiri Paliative Sf. Irina - Voluntari. Acest centru ofera gratuit asistenta si ingrijire bolnavilor de cancer si leucemie aflati in faza terminala.
Colinde - In orasul Vitleem - Grupul "Horevma"
Concertul caritabil "Seara de colinde" a fost organizat de Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric avand scopul de a strange fonduri pentru Centrul de Ingrijiri Paliative Sf. Irina - Voluntari. Acest centru ofera gratuit asistenta si ingrijire bolnavilor de cancer si leucemie aflati in faza terminala.
Colinde - Cel far de-nceput - Corul Horevma
Concertul caritabil "Seara de colinde" a fost organizat de Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric avand scopul de a strange fonduri pentru Centrul de Ingrijiri Paliative Sf. Irina - Voluntari. Acest centru ofera gratuit asistenta si ingrijire bolnavilor de cancer si leucemie aflati in faza terminala.
Cantare psaltica la Nasterea Domnului
Concertul caritabil "Seara de colinde" a fost organizat de Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric avand scopul de a strange fonduri pentru Centrul de Ingrijiri Paliative Sf. Irina - Voluntari. Acest centru ofera gratuit asistenta si ingrijire bolnavilor de cancer si leucemie aflati in faza terminala.
Colinde - Grupul psaltic Horevma - Veniti cu totii dimpreuna
Concertul caritabil "Seara de colinde" a fost organizat de Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric avand scopul de a strange fonduri pentru Centrul de Ingrijiri Paliative Sf. Irina - Voluntari. Acest centru ofera gratuit asistenta si ingrijire bolnavilor de cancer si leucemie aflati in faza terminala.
vineri, 19 decembrie 2008
joi, 18 decembrie 2008
Momente din Seara de colinde
Grupul Coral Heruvimii
Maicile de la Diaconesti
Dan Puric
Grupul psaltic Horevma
Nota: Aceste poze nu pot fi folosite decat cu acordul scris al fotografului.Copyright: nabohaus
Maicile de la Diaconesti
Dan Puric
Grupul psaltic Horevma
Nota: Aceste poze nu pot fi folosite decat cu acordul scris al fotografului.Copyright: nabohaus
miercuri, 17 decembrie 2008
Cantarea corala in biserica noastra rumaneasca-pagina 1
Cantarea corala in biserica noastra rumaneasca-pagina 1 - din revista Predania anul 1937-dati click pentru a mari
Cantarea corala in biserica noastra rumaneasca-pagina 2 - din revista Predania anul 1937-dati click pentru a mari
marți, 16 decembrie 2008
luni, 15 decembrie 2008
12 Decembrie 2008
Hristos se naşte 3D Cu prilejul praznicului Crăciunului, editura Predania lansează o lucrare aparte: Hristos se naşte.
Prin cartea de faţă, îţi oferim un model tridimensional şi interactiv al Naşterii lui Hristos. Copilul tău poate îmbina personajele din carte fără să aibă nevoie de foarfecă sau lipici!
Povesteşte-i copilului ce înseamnă Crăciunul şi îndeamnă-l să deseneze pe carte, alături de darurile Maghilor, şi darurile sale pentru Sfântul Prunc.
Citeşte-i din Sfânta Scriptură despre Naşterea Mântuitorului şi alcătuiţi împreună textele rostite de personajele noastre.
Odată asamblată peştera, o poţi desprinde din carte şi aşeza acolo unde doreşti. Bucură-te împreună cu copilul tău de amintirea celei mai minunate naşteri – Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
Hristos se naşte!
- carte tridimensională interactivă -
Versuri de Lidia Popovici
Ilustraţii de Serioja Popov
Traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas
2008, ediţia întâi
Format 23,5x35 cm, color cartonat
ISBN 978-973-88781-5-0
Preţ 12 RON
Prin cartea de faţă, îţi oferim un model tridimensional şi interactiv al Naşterii lui Hristos. Copilul tău poate îmbina personajele din carte fără să aibă nevoie de foarfecă sau lipici!
Povesteşte-i copilului ce înseamnă Crăciunul şi îndeamnă-l să deseneze pe carte, alături de darurile Maghilor, şi darurile sale pentru Sfântul Prunc.
Citeşte-i din Sfânta Scriptură despre Naşterea Mântuitorului şi alcătuiţi împreună textele rostite de personajele noastre.
Odată asamblată peştera, o poţi desprinde din carte şi aşeza acolo unde doreşti. Bucură-te împreună cu copilul tău de amintirea celei mai minunate naşteri – Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos!
"Naşterea ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, dela Stea s'au învăţat, să se închine ţie Soarelui dreptăţii, şi să cunoască pre tine, Răsăritul cel de sus. Doamne, slavă ţie." (Tropariul Naşterii Domnului)
Sursa:www.predania.ro
duminică, 14 decembrie 2008
vineri, 12 decembrie 2008
miercuri, 10 decembrie 2008
marți, 9 decembrie 2008
duminică, 7 decembrie 2008
Gl.5 Tradusa de Anton Pann dupa Dionisie Fotino
Grupul de psalti condus de Mihail Buca Gl.5 Tradusa de Anton Pann dupa Dionisie Fotino
Grupul de psalti Horevma condus de Psalt Cristian Boros-Prea Sfanta Nascatoare
Grupul de psalti Horevma condus de Psalt Cristian Boros-Prea Sfanta Nascatoare
Monahismul este viata si Biserica este firea omului
Monahismul este viata si Biserica este firea omului
Parintele Rafail - monahism si mirenism, caile mantuirii
Parintele Rafail - monahism si mirenism, caile mantuirii
joi, 4 decembrie 2008
Conditiile alegerii monahismului: chemarea si libertatea
Din cuvantul despre "Monahism si mirenism" rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica:
Conditiile alegerii calugariei astazi
Din cuvantul despre "Monahism si mirenism" rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica
miercuri, 3 decembrie 2008
luni, 1 decembrie 2008
Emisiunea “Convorbiri Duhovnicesti”, invitat Monah Moise - 11 Ian. 2008
Emisiunea “Convorbiri Duhovnicesti”, invitat Monah Moise - 11 Ian. 2008
Rezolutiunea Adunarii de la Alba Iulia
Rezolutiunea Adunarii de la Alba Iulia-Click pe imagine pentru a mari
Grupul de psalti Horevma condus de Psalt Cristian Boros-Ca Pe Imparatul
Grupul de psalti Horevma condus de Psalt Cristian Boros-Ca Pe Imparatul
Grupul de psalti Horevma condus de Psalt Cristian Boros-cantare 1
Grupul de psalti Horevma condus de Psalt Cristian Boros-cantare 1
joi, 27 noiembrie 2008
miercuri, 26 noiembrie 2008
luni, 24 noiembrie 2008
Lansarea cartii "Cine Suntem" de Dan Puric
Vineri - 28 Noiembrie 2008 Orele 18:00 in Aula "UPG Ploiesti" Va avea loc Lansarea cartii - CINE SUNTEM de Dan Puric- Intrarea este libera
duminică, 23 noiembrie 2008
Iarna Demografica
“Iarna Demografica” - un film despre declinul populatiei mondiale si al familiei, in premiera in Romania
joi, 20 noiembrie 2008
Patericul de la Optina
De-a lungul secolelor stăreţia a înflorit, atingând culmea dezvoltării sale, apoi a slăbit, a ajuns la declin, ca mai târziu să renască din nou. A cam fost uitată în Rusia, în timpul cuviosului Paisie Velcicovski (sec. XVIII). Prin luptele sale, prin traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi şi prin exemplu personal, el a readus stăreţia peste ucenicii săi şi, astfel, a început să înflorească în Rusia, în special la schitul Optina. Primii stareţi la Optina – Lev, Macarie, Moisei şi Antonie au fost ucenici apropiaţi ai marelui stareţ Paisie. Această mlădiţă îmbelşugată a înflorit continuu de-a lungul a o sută de ani, trecând de la părinte la fiu, în duhul ascultării autentice.
Descărcaţi cartea în fişierul exe >>
Această versiune electronică a cărţii este rezultatul coloborării noastre cu Biblioteca ortodoxă digitală VIOSTIL.
Rugaţi-vă pentru cei care au contribuit la realizarea acestei versiuni digitale a cărţii.
Sursa: Portalul tineretului ortodox din Moldova
marți, 18 noiembrie 2008
luni, 17 noiembrie 2008
Parintele Arsenie in “ATITUDINI”: “Una-i ortodox sa mori, alta-i ecumenist vandut!”
Parintele Arsenie in “ATITUDINI”: “Una-i ortodox sa mori, alta-i ecumenist vandut!”
“Pe Bartolomeu Anania îl spovedesc şi el este unul din cei care mai ţin adevărul şi nu o să cedeze. Mai spovedesc şi pe alţi ierarhi şi dacă nu fac ce le-am zis şi nu ţin adevărul până la capăt, o cam slăbesc cu ei“.
A aparut numarul 3 al revistei “Atitudini”, editata de Fundatia Petru-Voda si Editura Crigarux, numar dedicat sfintilor inchisorilor (si facand parte din campania “Din temnite catre sinaxare“), dar care contine si un interviu deosebit de important cu parintele Arsenie Papacioc, al carui cuvant greu si puternic este menit sa zguduie constiintele amortite ale tuturor, incepand de la arhierei si pana la ultimul mirean, sa ne smulga din lancezeala compromisurilor “diplomatice” la care ne dedulcim cu totii si din buimaceala relativizarilor adormitoare in care baltim. Pe de alta parte, totusi, trebuie sa evitam sa cadem intr-un soi de bravada, in acea inconstienta copilareasca care sa ne indemne sa ne aruncam cu capul inainte sau in trufia de a ne crede pe noi insine pregatiti de suferinta si de moarte! Trebuie insa, in acelasi timp, sa constientizam ca, in ciuda faptului ca multi “frati mincinosi” isi ingaduie sa-si bata de joc de toate cuvintele mari si ridiculizeaza chiar posibilitatea suferintei pentru credinta, Evanghelia insasi (pe care cati o mai citim si cati o mai ascultam?!) ne cheama pe oricare dintre noi sa fim pregatiti sa suferim prigoana si chiar moarte pentru Hristos, iar vietile sfintilor martiri ai inchisorilor, pana sa ajunga in sinaxare, este mai important sa devina calauze vii pentru viata noastra. Pentru ca jertfelnicia si mucenicia sfintilor nu tin doar de o istorie pioasa si nu reclama de la noi o cinstire muzeala, inghetata, ci ne cer o insusire si o urmare in Duh si in concretul vietii noastre a pildei lor. Dar inca o data: totul cu discernamant si cu intelepciune, nu cu duh de ravna “trupeasca” infierbantata!
“Cu o moarte toti suntem datori, dar una-i ortodox sa mori, alta-i ecumenist vandut”
“- Părinte Arsenie, ni se spune în ultima vreme de către înalţi prelaţi că nu mai avem voie să folosim cuvintele eretic, papistaş şi că ar trebui să redefinim dogmele, ca să ne aliniem şi noi constituţiei Uniunii Europene, cum vi se pare lucrul acesta?
- Uite, domnule, parcă de la Uniunea Europeană ne tragem! E foarte grav cuvântul eretic, nu poate să fie rătăcire în învăţătura creştină… Şi cu ce să înlocuim cuvântul eretic? Parcă noi am făcut cuvântul acesta! L-au făcut Sfinţii Părinţi şi cine atacă problemele de dogmă cade în erezie. Iar ăştia au atacat (vezi Filioque), Crezul a fost schimbat, iar papa nu cu mult timp în urmă a declarat că singura Biserică este Biserica Catolică… O mare greşeală tactică din punctul lor de vedere… Cum să zic, dacă a schimbat Crezul şi s-a umplut tot Occidentul de infailibilitatea papală acum vrea să se reverse şi în tot Răsăritul? Eu uite ce vă spun: Biserica a dat anatemizare pe toţi care n-au respectat nişte lucruri, la toate sinoadele ecumenice. Şi peste tot a anatemizat patriarhi şi alţi oameni din Biserică şi peste tot în istoria Bisericii au fost astfel de exemple. Anatema ştiţi ce înseamnă? Despărţirea de Dumnezeu, unirea cu Satana şi intrarea în iad de pe pământ; aceasta este cea mai gravă pedeapsă pe care a dat-o Biserica - anatemizarea. Să avem o poziţie de eroi, nu de milogi.
- Care trebuie să fie atitudinea noastră de mărturisire? Cum pot fi nişte oameni simpli, care nu cunosc dogmele şi nu ştiu cum să apere adevărul, eroi?
- Nu trebuie multă teologie ca să fii erou, trebuie cu multă fermitate să spui simplu: noi nu ne facem eretici. Ce au zis Sfnţii Părinţi, acela-i adevărul pe care-l credem şi noi, căci după învăţătura catolică Sfântul Duh ar fi nepot al lui Dumnezeu - ei asta mărturisesc în Crez, de fapt - şi sărmanii oameni nu ştiu nimic, pentru că preferă să fie milogi decât eroi, care caută să afle adevărul. Noi rămânem la crezul nostru, la sfânta noastră Biserică Ortodoxă. Nu trebuie să căutăm noi mucenicia. Nici Mântuitorul nu a vrut să ia crucea, dar dacă i-a dat-o a luat-o şi n-a mai lepădat-o, dar n-a zis ca ei. Să spunem aşa: nu, domnule, eu sunt ortodox şi nu am încredere în papistaşii ăştia.
- Cum să creăm o atitudine la nivel de mase atunci când este multă dezbinare şi între noi, ortodocşii?
- Ca să creăm o unitate între noi, trebuie să ne aşezăm pe relaţie de poziţie cu veşnicia. Voi nu vă daţi seama, cercetând adâncul canoanelor, însemnările şi subînsemnările lor, cât este de grav să faci altfel decât a hotărât Biserica, prin sinoadele ecumenice. Dacă vom acţiona în conformitate cu canoanele şi învăţăturile Părinţilor, atunci vom crea şi unitate, dar aşa, dacă ascultăm mai mult de părerile organizaţiilor mondiale de azi, nu are cum fi. Dar nu se poate nici fără cruce. Şi ştii ce înseamnă cruce? Să-ţi iei ce nu-ţi convine. Şi toată frumuseţea învierii Mântuitorului, dacă n-ar f fost crucea, nu era aşa de grozavă. Întâi e muncă şi apoi roada muncii. Deci suntem în starea de efervescenţă, adică de mărturisire. Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă îţi zice cineva: întovărăşeşte-te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine.
Dar catolicii au schimbat crucea… că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnifcaţie, crucea - toată înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh - aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea. Mântuitorul a zis să nu facem noi schimbări de dogme cum ne vine nouă pe chelie, că oricine ne-ar porunci, înger de sus de ar fi şi dacă ne învaţă altfel decât ne învaţă Evanghelia şi Sfintii Părinţi, nu avem dreptul să ascultăm, cădem anatemei. Nu este o întrebare grea dar este auzită greu. Ce teolog poate să-ţi spună să faci crucea altfel, să asculţi de cutare, şi nu de Crezul fixat la sinoadele ecumenice? S-au gândit ei la 1054 să schimbe hoţeşte Crezul! Păi ei au fost daţi anatemei şi rămân aşa până când revin la aceste adevăruri. Adevărul trebuie apărat, argumentul suprem este acesta: cu o moarte toţi suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenist vândut.
- Cum vedeţi situaţia actuală în care Sinodul BOR a trecut cu vederea aşa de uşor problema împărtăşirii mitropolitului Nicolae Corneanu la greco-catolici şi numai singur Î.P.S. Bartolomeu Anania a opus rezistenţă şi nici un alt ierarh nu l-a urmat?
- Nici pe Hristos nu l-a urmat nimeni, dar El a biruit. Aşa şi Anania a biruit. Adică ne-au minţit o dată cu greco-catolicii la anul 1700 şi aşa vor şi acum. Ăsta-i dracul, acesta-i viermele care roade Ortodoxia. Lor nu le convine să se ştie adevărul, pentru că adevărul, mai ales în problema de credinţă, te roade şi te macină. Şi cei mai mari duşmani ai catolicismului, tot între catolici sunt. Pentru că sunt oameni care văd adevărul. Dar la Roma credeţi că e numai catolicism? Acolo e şi masonerie, acesta e de fapt fundalul, ţine Biserica în frunte ca să poată cuceri şi ademeni pe mulţi.
- Ce ascultare trebuie să facem noi faţă de episcopii compromişi?
- Dragii mei, în ierarhia bisericească credinţa e cea mai înaltă. Nu împăratul sau patriarhul este cel mai mare, ci adevărul prezentat smerit. Smerenia este cea mai mare. Şi s-a făcut scandal prin sinoade şi adevărul a ieşit lămurit. Deci mai trebuie şi un pic de scandal, ca să existe o rezistenţă creştină.
- Dar întotdeauna era în sinod câte un sfânt care să povăţuiască poporul credincios şi oamenii se luau după el…
- Nu trebuie să căutăm care este sfânt şi care nu, asta Dumnezeu o ştie. Nu vă păcăliţi, adevărul este numai unul. Ne-a dat Dumnezeu lingură nu ca să o ducem la urechi. Am primit un telefon de la cineva care îmi spunea că a căzut din pat şi mă întreba ce să facă. Şi eu i-am zis: Domnule, ai numai două variante, ori rămâi sub pat, ori te sui în pat. Şi pisica, care era aflată sub pat, a zis: Nu, domnule, eu am drept de moştenire, eu aici nu-l primesc. Să se suie în pat, pentru că în pat este născut, nu-l dă nimeni jos. Dar în pat nu poate să stea, adică adevărul. Şi atunci dracul vine şi-ţi spune: uite vino la noi, te asigur că nu te mai deranjează nimeni pe veci. Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Adevărul trebuie apărat în întregimea lui. Să acceptaţi să muriţi. Dacă nu accepţi lucrul acesta, te păcăleşte uşor. Nu vă păcăliţi. Eu n-aş vrea să fim în foc, dar dacă până la urmă ne bagă, nu suntem noi vinovaţi. Mai bine să arzi în foc decât să zici ca duşmanul. Frumuseţea întâlnirii noastre nu mai există.
- E nevoie de diplomaţie în Biserică?
- Ce diplomaţie!? E nevoie de ţigănie, mai degrabă, de târg. Adevărul e unul. Şi dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Nu e numai o fracţiune [factiune] din Biserică, e toată Biserica. Aveţi ocazia să fiţi acel unul. Pe Bartolomeu Anania îl spovedesc şi el este unul din cei care mai ţin adevărul şi nu o să cedeze. Mai spovedesc şi pe alţi ierarhi şi dacă nu fac ce le-am zis şi nu ţin adevărul până la capăt, o cam slăbesc cu ei. Dar eu nu sunt decât un mic preoţaş care vrea să moară în culcuşul acesta creştin. Nu vă jucaţi cu adevărul. Că avem impresia că murim, dar nu murim. Nu vă temeţi, tată. Dar să ştiţi că nu poţi să aperi adevărul dacă nu te-ai îmbrăcat în haina morţii întâi. Acum sunt semne de sfârşit de veac şi dracul vrea să schimbe adevărul. Şi mi se pare mie că sunt mai mulţi mireni decât călugări care îmbracă haina morţii. Şi haina morţii înseamnă să mori pentru adevăr. În momentul când aperi adevărul deja eşti pe tine cu haina morţii. Mântuitorul n-a cedat cu nici un chip şi nu o să ajungem la marea cinste în care a fost El, de L-au jupuit, de L-au băut, de L-au umilit; vă daţi seama, dracul prinsese momentul. Cine a biruit: cel care a fost lovit sau cei care loveau?
Apostolul Pavel, această grozavă figură, spune că dacă înger de sus vă va învăţa altceva, anatema să fie. Bine, că unii vor să fie ortodocşi şi să mai stea şi la o cafea sau la masă cu ereticii. Exact ca greco-catolicii - închinaţi-vă ca voi, dar să ţineţi administraţia de noi. Şi aşa greco-catolicii au fost foarte catolicizaţi. Acesta e sistemul - ca să te amorţească, să nu mai vezi, pentru că neadevărul în care ei trăiesc îi mustră pe dedesubt. Voi nu vă daţi seama ce durere ai când eşti un om vândut. Încă o dată vă spun: adevărul poate fi la unul singur, şi să fii fericit că eşti singur, căci cu atât mai puternic vei fi. Pentru că de acum urmează să mă ajute Hristos, eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, de acum Hristos va birui întru mine“.
duminică, 16 noiembrie 2008
Marturisirea unui crestin. Parintele Marcu de la Sihastria
„Aista-i cel mai mare duhovnic al Sihăstriei”…
În Sihăstria şi-a continuat viaţa de nevoinţe, fiind prezent la toate slujbele de noapte şi la Sfînta Liturghie, ce se făcea dimineaţa, zi de zi, pînă prin 1994-95, cînd nu a mai putut face zilnic efortul de a veni la slujbe. De atunci şi-a luat ca nevoinţă să împlinească pravila Bisericii la chilie, pe lîngă Psaltirea ce o citea toată într-o zi. Spre deosebire de Părintele Cleopa, care petrecea 10 ore pe zi la pravila de chilie, Părintele Marcu, petrecînd viaţă de linişte, stătea 13 ore pe zi la pravilă. Iar restul zilei şi al nopţii îşi petrecea vremea cu rugăciunea minţii şi cu ostenelile stupăritului (vara, mai ales). Din două în două ceasuri pomenea vreo cîteva sute de pomelnice de la Psaltire, cam un sfert din totalul acestor pomelnice din Sihăstria. Acestea conţineau numele creştinilor (şi nu numai, căci de multe ori erau feluriţi eretici, romano-catolici, protestanţi, sectanţi, atei şi chiar păgîni) care nu se puteau pomeni la Sfînta Liturghie. Biserica, prin glasul Părinţilor, ne învaţă că cei ce trăiesc în păcate de moarte (curvii, avorturi, ucideri, înjurături de cele sfinte, necredinţă – ateism, învăţături şi practici neortodoxe ori umaniste precum radiestezie, bioenergie, yoga, şi altele de felul acesta care prin lucrarea lor aruncă în apostazie sau îndepărtează pe loc Darul Duhului Sfînt) nu se pot pomeni la Sfînta Liturghie de către preoţi, ci singură rugăciunea particulară a fiecăruia dintre noi, dragostea şi jertfa noastră pentru ei pot să-i întoarcă la Adevăr, de vreme ce mîntuirea, sau părtăşia permanentă cu Hristos prin Dumnezeiescul Dar, se dă doar celor ce au primit Botezul ortodox şi trăiesc bineplăcând lui Dumnezeu. Părintele Marcu lua acele cîteva sute de pomelnice ale sale din două în două ceasuri şi le pomenea. Iar faptul acesta ne lămureşte şi despre programul său de somn, anume că niciodată nu aţipea mai mult de un ceas. Şi nu trebuie să ne fie de mirare faptul că nu dormea, de vreme ce toţi Sfinţii Părinţi învaţă că cel ce nu vrea să piardă rugăciunea inimii trebuie să nu doarmă mai mult de unul-două ceasuri pe zi. Deşi pe cine ai fi întrebat în Sihăstria despre Părintele Marcu, nu multă lume ţi-ar fi putut spune ceva precis, de vreme ce prezenţa sa impunea întotdeauna o stare cu totul deosebită, ceea ce îi făcea pe mulţi dintre călugări şi fraţi să nu ştie ce să spună despre bătrînelul de lîngă ei. Dar răspunsul cel mai bun şi mai sincer despre aceasta este că lîngă cuvioşia sa duhurile rele nu mai aveau putere. Sfinţea locul unde trăia sau unde apărea, prin simpla sa prezenţă. Iar starea aceasta nemaipomenită nu mi s-a întîmplat prea des să o întâlnesc. Îl rog pe cititor să mă creadă că trebuia să fac eforturi ca să cuget ceva rău în prezenţa sa. Se mai întîmpla uneori iernile, ca din pricina zăpezilor, să nu poată să vină la slujbe decît cu greutate, ţinut fiind în loc de reumatismul căpătat în închisoare. Îmi amintesc că avea mereu în chilie, dacă nu o sobă dogorindă, măcar un reşou sau un calorifer electric fierbinte. Aşa a fost în ianuarie 1990, cînd a rămas mai multe zile la chilie, şi pentru că avea acel dar de a cunoaşte de mai înainte cele ce vor să fie, după ce nu a mai venit vreo 10 zile la biserică, a întrebat ceva despre conducerea comunistă a ţării. Şi atunci unul din părinţii veniţi să-l vadă, a exclamat: „Fericit eşti, Părinte Marcu, că nu auzi şi nu vezi nimic din cele ce se petrec! Iată, au trecut zece zile de cînd a căzut Ceauşescu şi Partidul Comunist!” Mi-a zis, întrebîndu-l despre vederea lui Dumnezeu, că i s-a arătat Mîntuitorul Hristos de trei ori în viaţă. Şi nu mă miră acest lucru, de vreme ce între ostenelile sale duhovniceşti de zi cu zi, curăţia minţii era una din cele mai mari. Spre sfîrşitul destăinuirilor sale mi-a vorbit şi despre acest vis-vedenie de prin octombrie-noiembrie 1998: „Nu îmi mai aduc aminte în ce pericol mă aflam, dar ştiu că eram urmărit de cîteva zeci de vrăjmaşi, vreo 50-60, şi eram în biserică, în partea dreaptă, unde de obicei mai şedeam, aproape de icoana Mîntuitorului, sub fereastră. Aceste duhuri rele au venit şi în biserică şi s-au aşezat deasupra strănii cîntăreţilor din stînga, cam în dreptul Proscomidiarului. Mie mi-era frică de ele şi am început să fac închinăciuni. Cum mă aplecam, la fiecare închinăciune, cu „Doamne Iisuse” dispărea încet. Şi tot aşa, zicînd mereu, încă fiindu-mi frică, au dispărut unul cîte unul pînă s-au topit toţi. Chiar după ce au dispărut toţi, încă îmi mai era frică, pentru că lăsaseră, acolo unde şezuseră, pe perete, sus, nişte pete negre. Încă uitîndu-mă acolo, a apărut Mîntuitorul lîngă mine, fără să-mi spună nici un cuvînt; doar cu ochii îl vedeam. Îmi dădea să înţeleg că nu trebuie să-mi fie frică, pentru că El e cu mine. Şi încă fiind Mîntuitorul lîngă mine, în mijlocul bisericii, acolo unde se citeşte Apostolul, a apărut icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, o icoană cam de 70 pe 80 de cm, şi alta mai mică lîngă ea. Şi astfel mi-a dispărut frica. Aşa m-am trezit. A doua zi am fost la Părintele Cleopa cu o maşină şi i-am spus visul şi aceea a fost ultima mea spovedanie către sfinţia sa, mai înainte să plece dintre noi.” Probabil, cu acea ocazie, pe cînd se întorcea la chilie, Părintele Cleopa, petrecîndu-l cîţiva paşi pe Părintele Marcu, a spus celor care erau de faţă, spre a-l smeri, după cum uneori avea obiceiul să glumească bătrînul duhovnic: „Îl vedeţi? Aista-i cel mai mare duhovnic al Săhăstriei!” Mă duceam la el cît de des apucam. Dar pentru păcatele mele, acest „cît de des” nu era nici pe departe des, de vreme ce nu m-am dăruit nevoinţelor aşa cum mă împingea Darul dumnezeiesc ce îmi călăuzea zilele cele de început ale vieţii mele călugăreşti; de aş fi făcut aceasta, nevoia de povăţuire (neînşelată de vreunul din duhurile lumii acesteia) şi înţelegere a schimbărilor ce se petreceau în sufletul meu nu m-ar fi lăsat să mă depărtez de lîngă picioarele sale. Într-o zi m-am gîndit să încerc ceea ce făcuse Sfîntul Simeon Noul Teolog, adică să mă spovedesc sfinţiei sale, care era simplu monah, de toate gîndurile şi frămîntările de peste zi. Făcînd aceasta, Părintele Marcu şi-a arătat cu adevărat măsura sa cea mare şi minunată şi m-a binecuvîntat cu răspunsuri şi dezlegări ale celor ce-mi stăteau pe suflet, dîndu-mi-le pe loc şi cu putere. Însă eu, ticălosul, nu am ştiut cum să potrivesc lucrurile ca să mă pot folosi de o aşa comoară, ci m-am ruşinat că duhovnicul ce-l aveam ar fi putut afla de astfel de lucrări duhovniceşti fără blagoslovenia sfinţiei sale, care era preot, şi s-ar fi tulburat. Şi din prostie nu am folosit mîna ce mi-a întins-o bătrînul cel cu viaţă sfîntă ca unui ucenic prea iubit. Aşa… nu am fost decît un netrebnic ascultător al unor cuvinte care au apucat să rodească în sufletul meu mult după aceea, şi poate prea puţin. Dacă mă întreabă cineva cum mi-l aduc aminte pe Părintele Marcu, primul lucru pe care îl pot spune este că niciodată nu l-am găsit pe acest Sfînt, fie că era zi, fie că era noapte, fie că era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din faţa casei, fie că era în chilie pomenind pomelnice ori citindu-şi pravila, fără lacrimi în ochi. De fiecare dată cînd veneam, îl vedeam cum i se luminează faţa, mă binecuvintează şi apoi, cu un gest discret, îşi ştergea lacrimile de pe obraz. În ziua de 2 decembrie 1998 marele duhovnic al Sihăstriei, stîlpul Bisericii, cel ce prin viaţa şi cuvintele sale ţinuse credinţa vie în ţară în ultima jumătate de secol, Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, a plecat la Domnul pe la două ceasuri după miezul nopţii. Pe la şase dimineaţa un părinte cu lacrimi în ochi ne-a bătut în uşa chiliei şi ne-a spus acest lucru. Am alergat la chilia părintelui Cleopa, de unde tocmai îl aduceau părinţii pe năsălie la biserică. Lucrul minunat fusese că împreună cu Ieromonahul Amfilohie de la Diaconeşti fusesem seara la Părintele Marcu, iar cînd urcam spre stupină, trecînd prin faţa chiliei Părintelui Cleopa, Părintele Amfilohie a avut acest gînd de sus să ne oprim pentru o blagoslovenie. „Cine ştie cînd pleacă Bătrînul, şi pe urmă ne pare rău că nu l-am văzut!...” Şi am intrat la cuvioşia sa tocmai cînd ieşea un preot din Piatra Neamţ. Iar după ce ne-a primit şi ne-a binecuvîntat, am plecat la Părintele Marcu. Mi-a rămas în minte privirea puţin înceţoşată a Părintelui Cleopa, faptul că vorbea foarte rar şi nu mai avea vioiciunea de altă dată. Iar acum, dimineaţa, după ce l-am prohodit pe marele duhovnic, am urcat la Părintele Marcu să-i spun despre duhovnicul său. Dar… cred că ştia deja, pentru că, deşi eram primul care veneam să-i spun că Părintele Cleopa trecuse la Domnul, nu a fost deloc surprins, ci doar şi-a făcut o cruce mare şi cu multă smerenie şi împăcare a spus: „Dumnezeu să-l ierte”. Şi m-am întrebat atunci dacă ştia ceea ce îi spuneam, şi îmi zic astăzi, cu hotărîre, de data aceasta, că, Da!, ştia de plecarea duhovnicului său, pentru că nu am văzut pe chipul său vreo tresărire, nepărînd surprins. Aşa m-am dus şi atunci, şi aşa mă duc şi acum cu gîndul la Părinţii Patericului, care vedeau pe nevoitorii din alte pustii că sînt duşi de Îngeri la ceruri şi îşi însemnau ceasul ieşirii lor. După ce pe la jumătatea lui februarie 1999 am isprăvit de scris cele ce mi le-a dictat, într-una din seri m-a întrebat: „Ştii, se spune că un monah, dacă se mîntuieşte, se mîntuiesc din cei adormiţi ai săi pînă la al şaptelea neam. Dar eu nu îmi aduc aminte să fi găsit vreo mărturie pentru acest lucru. Ai putea frăţia ta să cauţi?” Şi zicîndu-i că da, am venit după vreo două zile şi i-am spus că în Sfînta Scriptură este singurul cuvînt pe care l-am găsit (chiar dacă nu numai o dată se pomeneşte în Scripturi despre aceasta) şi i-am zis cuvîntul din Legea Veche, de la Ieşire, cap. 20, 4-6: «Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din cîte sînt în cer, sus, şi din cîte sînt pe pămînt, jos, şi din cîte sînt în apele de sub pămînt! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, pînă la al treilea şi al patrulea neam, şi Mă milostivesc pînă la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.» Atunci l-am văzut luminîndu-se la chip. Şi întrebîndu-l dacă vrea să mai caut mai departe prin cărţile ce le aveam, mi-a zis că nu, de ajuns îi este acest cuvînt. Am înţeles mai tîrziu că în vreun fel anume i se vestise de sus ziua plecării sale din această lume şi că voia să ştie ce va putea face pentru toţi cei pe care îi pomenise o viaţă întreagă. După cuvîntul Sfîntului Paisie de la Neamţ şi după al altora dintre Dumnezeieştii Părinţi, ştim că Dumnezeu nu lasă fără cercetare pe robii Săi şi pe toţi cei părtaşi Dumnezeiescului Dar îi înştiinţează din vreme despre ceasul ieşirii din această lume. Iar Biserica, prin Părinţi, îi plînge pe cei ce nu-şi cunosc ceasul ieşirii. Care, din păcate, sînt mult prea mulţi. Astfel, întrebîndu-se Sfîntul Simeon Stîlpnicul din Muntele Minunat dacă mulţi sînt cei pe care îi întîmpină Îngerii la ieşirea din trup, a primit de sus răspuns, zicîndu-i: „Unul la zece mii, Simeoane”. Mărturiile Părintelui Arsenie Papacioc despre Părintele Marcu Din Revista Scara, nr. 7, 2001 Mai întîi de toate cu părintele Marcu (Costică Dumitrescu) ne-am cunoscut în luptă. Ne-am împrietenit; ne-am împrietenit pentru că eram cu mare plăcere într-o jertfire, în jertfă, în luptă, care ne cerea cu orice chip sînge. Era mai mărişor decît mine cu vreo 2-3 ani însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai contează vîrsta. Contează mişcarea, eroismul, contează poziţia. A fost foarte rezistent în suferinţe. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, în timpul lui Carol al II-lea, i l-a dat, pentru că suferind, suferea cu o răbdare nemaipomenită, fără vaiete. Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întîlnindu-ne foarte rar pentru că eram izolaţi. Eu eram la Zarcă, el la fel; mai puteam comunica cîte ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasă părere de om de jertfă despre Părintele Marcu faţă de mulţi cu care eram obligaţi să ne întîlnim, să trăim, să plănuim. Nu era vorba de o negustorie în luptă. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fără discuţie, avînd în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. Eram foarte ataşaţi de numele acesta de neam. Chiar şi Căpitanul făcea foarte mult caz că neamurile vor veni toate la Judecată. Am avut o ocazie să asist la o discuţie de oameni trăitori, legionari, în afară de închisoare. Ne spuneau ei de unde ştie Căpitanul despre neamuri. Intr-adevăr, se spune în multe părţi că neamurile vor veni la Judecată şi vor fi judecate neamurile şi inşii. Deci părintele Marcu nu era un om care să fi făcut, repet, negustorie cu lupta lui. Am plecat la mănăstire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am călugărit cu multă rîvnă, că dacă nebunia pentru Hristos nu există, nu poţi să rezişti. Aici te pierzi ca să te poţi regăsi, în poziţie îngerească. Nu la multă vreme a venit la mănăstire şi Părintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, mănăstirea ctitorită de Alexandru Lăpuşneanu. M-au luat din biserică, unde slujeam, la două noaptea, şi m-au dus la Miliţia din Suceava. L-am auzit într-o celulă alăturată pe Părintele Marcu, era şi el arestat. Părintele Marcu a fost arestat pentru trecutul său legionar, eu însă am fost judecat pentru că fac parte din Rugul Aprins cît şi din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani să fie siguri că acolo voi zace în veci. Fără discuţie, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deşi noi din partea duşmanilor eram mereu pe listele lor negre. L-am vizitat ca monah, pentru că era foarte hotărît pentru Hristos; era într-o chilie alături de Părintele Cleopa, dar nu se putea mărturisi la el, pentru că Părintele Cleopa se temea. M-a chemat printr-o scrisoare să vin să-l mărturisesc, şi m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta că ar fi făcut parte dintr-o echipă atunci cînd a fost omorît Armand Călinescu; a fost şi el invitat, dar nu a primit să facă parte din echipa respectivă, el contînd în lumea legionarilor de mare ţinută ca un om de jertfă. Noi doream o jertfă interioară continuă. Nu a fost vinovat. Mi-a spus că s-a discutat că aş fi făcut şi eu parte, dar nu e adevărat. Eu i-am spus: fii liniştit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru că cine fuge de prigoană fuge de Dumnezeu, cum spune Sfîntul Teodor Studitul. Şi Biserica are încă nevoie de prigoane. Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost monah simplu. Mergea încovoiat cu un mic baston, şi se ocupa de stupii mănăstirii Sihăstria. Îmi amintesc că ieşind de la părintele din chilie, pe un coridor m-a întrebat cineva despre Mişcarea Legionară, ce este. I-am spus: n-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: „Unde umbrează darul tău Mihaile Arhanghele, de acolo se teme toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămînă lîngă lumina ta lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă Mihaile Arhanghele.” Asta era Garda de Fier, i-am spus. Ultima dată m-am întîlnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinţă. Au început să vorbească tot dintre ai noştri, pervertiţi, în cadrul reeducărilor. Era o sală mare, şi eu m-am ridicat în mijloc şi le-am spus: ce vorbiţi voi, ce ştiţi voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu în frunte – m-am repezit la ei – pentru nişte papi nenorociţi acuzaţi Biserica Lui Hristos şi virtuţile creştine. Aşa s-a terminat conferinţa şi m-am întîlnit cu părintele Marcu pe un coridor şi i-am spus: „Ai grijă de tine, nu te lăsa”. Dar el a înţeles să aibă pururi grijă – să nu trădeze. I-am spus că nu mă refer la trădare, ar fi fost o jignire pentru el, ci să aibă grijă de el, să nu postească aspru, dacă găseşte o bucată de pîine să o mănînce. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici la Aiud nu se mai punea problema Mişcării Legionare, vroiau să ne dărîme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decît celălalt.joi, 13 noiembrie 2008
Post si libertate-Ier. Savatie Bastovoi
Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?
Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.
Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.
Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice [...].
Postul Nasterii Domnului (Postul Craciunului)
Postul Nasterii Domnului sau al Crăciunului ne dă putinta curătirii trupesti si sufletesti. El închipuie ajunarea de patruzeci de zile a Proorocului Moisi, precum si postul patriarhilor din Vechiul Testament. După cum aceia asteptau venirea lui Mesia cu post si rugăciune, asa se cuvine să astepte crestinii si să întâmpine prin ajunare pe 'Cuvântul lui Dumnezeu' născut din Fecioara Maria.
Acest post tine 40 de zile: de la 15 Noiembrie la 25 Decembrie, lăsăm sec în seara sfântului Filip, la 14 Noiembrie. Dacă această zi cade Miercurea sau Vinerea, începem postul în seara zilei de 14 Noiembrie.
Postim de carne , ouă si brânză. Lunea, Miercurea si Vinerea mâncăm bucate fără unsoare (ulei) si fără vin. Martea si Joia se dezleagă la untdelemn si vin. Sâmbetele si duminicile ,până la 20 decembrie exclusiv, se dezleagă la untdelemn, vin si peste.
Dacă în zilele de Luni, Miercuri si Vineri prăznuim vreun sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagră (+), mâncăm untdelemn si bem vin; iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce rosie (+), atunci dezlegăm si la peste. Martea si joia mâncăm peste, untdelemn si bem vin, când cade în aceste zile: vreun sfânt mare, hramul sau sărbători cu rosu.
În ziua de Ajun se mănâncă tocmai seara si anume: grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din făină, căci cu seminte a ajunat Daniil proorocul si cei trei tineri din Babilon, care au închipuit - mai înainte - Nasterea lui Hristos. La Crăciun, în orice zi ar cădea mâncăm de dulce.
MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN la 16, 22, 23, 24, 25 si 30 Noiembrie, la 4, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 17 si 20 Decembrie, dacă aceste zile cad Lunea, Miercurea sau Vinerea - căci în aceste zile se prăznuiesc sfinti mai însemnati.
MÂNCĂM PEŞTE : Intrarea în Biserică a Maicii Domnului - 21 noiembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea.
De asemenea mâncăm peste în Lunile, Miercurile si Vinerile acestui post, dacă în aceste zile cade hramul bisericii din enoria noastră.
În sfârsit dezlegăm la peste în zilele cu sfinti însemnati, precum 16, 22, 23, 24, 25 si 30 Noiembrie, 4, 5, 6, 7, 9, 12, 13, 17 Decembrie, dacă aceste zile cad Martea sau Joia. Cu atât mai mult, când Martea sau Joia se întâmplă hramul bisericii.
miercuri, 12 noiembrie 2008
Batranul Gherasim de la Sitaru-Manastirea din codrii Vlasiei
Manastirea din Codrii Vlasiei
De Manastirea Sf. Nicolae Sitaru - Balamuci am dat dupa un drum de 46 de kilometri, la NE de Bucuresti, imediat dupa localitatea Gradistea. Aici, chiar la marginea satului Sitaru, manastirea e infipta intr-un palc de padure, departe de tot ce inseamna omenire. Privind-o de la distanta, ai senzatia ca, asemenea unui melc, manastirea a traversat campia si s-a retras, insetata de liniste, la umbra padurii ocrotitoare.
Sfintii dintre noi
Vechea manastire e micuta si strajuita de un zid masiv din beton. In curte - nici tipenie de om. E o liniste atat de adanca, incat pare ca pana si stropii de ploaie fac un zgomot asurzitor. In biserica are loc Sf. Liturghie, in prezenta a patru calugari si a unui om cu handicap. Lacasul este in stil bizantin, cu arcade frumoase, iar turnurile albe musca din albastrul cenusiu al cerului, ca doua lumanari puse intr-un sfesnic. Dupa Liturghie, parintii fac si pomenirea fostului staret Damian, plecat la Domnul. Cutremurati, cu lacrimi in ochi, calugarii misca incet coliva mica, pomenindu-l pe cel care le-a fost staret ani de-a randul.
In corpul nou de cladiri, intr-o chilioara, dam de parintele ieromonah Nicolae Marinescu, cel care tine loc de staret. Isi citea rugaciunile. Are o figura severa, de bunic autoritar. Cu barba alba ca neaua si capul plesuv, seamana izbitor de mult cu imaginea din icoanele Sfantului Nicolae. Se lasa greu imbiat la o discutie, dupa ce ne-a masurat si cantarit cu atentie.
In cancelaria manastirii, unde luam loc alaturi de parintele Gherasim, un calugar cu figura athonita, si de ucenicul fostului staret Damian, parintele Ambrozie. Staretul Nicolae se deschide ca o floare, incet-incet, pe parcursul discutiei. Desi este surprinzator de agil, are totusi nu mai putin de 87 de ani. Ajuns la varsta psalmistului, staretul are o figura radioasa, de om impacat cu viata. In 1936, pe vremea cand era cantaret la Biserica Sfantul Vasile, de pe Calea Victoriei, i-a cunoscut pe Enescu, Goga, dar si pe Nicolae Iorga, care, chiar si cand a ocupat functia de sef al Consiliului de Ministri (adica prim-ministru), venea umil la biserica, la fel ca orice credincios. In timp ce isi povesteste viata, parintele face paranteze mari, vorbindu-ne, ca unor copii, despre legatura indisolubila dintre Ortodoxie si poporul roman; moralitate fara legea stramoseasca nu poate exista.
Pravila ca la Athos
Din cand in cand, ca o incuviintare, staretul il intreaba pe parintele Gherasim: "Nu-i asa, parinte?". Iar iscusitul duhovnic doar aproba, preferand sa stea cu capul aplecat usor spre stanga, in dreptul inimii - a rugaciune neincetata.
Sub chipul batranului Gherasim se ascunde o dragoste catre Hristos cum putini au. Fost avocat si judecator faimos la vremea sa, a imbracat haina monahala la sfatul duhovnicului sau, aflat pe patul de moarte. A renuntat la familie, la cariera, la tot, pentru a fi un smerit slujitor al Mantuitorului Hristos.
"Suntem o manastire foarte stricta. Suntem singura manastire din Arhiepiscopie care are programul dupa Sfantul Munte Athos. Adica facem Liturghia in fiecare zi de dimineata, iar slujba de noapte incepe la 12.00 si se termina la 3.00. Nu se mananca niciodata carne, iar vin se serveste doar la marile sarbatori, nu mai mult de un paharel.
Cei care vin aici, vin cu obiceiurile lor de acasa si nu prea le place ce gasesc. Nu tu fumat, baut, slujbele sunt slujbe...", ne-a povestit cu umor sta-retul.
E viata aspra, severa, cu slujbe de noapte. Calugarilor de aici insa totul li se pare normal, iar nevointele par un drum lin spre mantuire.
"Valea unde s-a inecat Musa"
In decursul existentei sale, manastirea a avut mai multe denumiri:
l "Sitaru", de la numele unui frate ce se indeletnicea cu confectionatul sitelor de cernut malai, de unde isi trage numele si satul din apropriere. l "Balamuci", pentru ca dupa secularizarea averilor manastiresti, la 1864, chiliile au adapostit mai multi ani copii delicventi. Mai exista o alta varianta pentru aceasta denumire, si anume aceea ca fiica unui anume ctitor Musa, trecand pe aici, intr-o vara cu precipitatii, s-a inecat. Localnicii au denumit locul cu pricina "Valea unde s-a inecat Musa". Cuvantul fiind prea lung, trecand anii, i-au zis "Valea Musii", iar treptat litera "v" a devenit din pronuntie "b", iar "s" - "c", astfel creandu-se numele de Balamuci. l "Manastirea dintre ape" a fost numita de Patriarhul Macarie al Antiohiei, care ne-a vizitat tara in anul 1656. Patriarhul a denumit-o asa pentru ca era inconjurata de apele Ialomitei, care se revarsasera. lManastirea a mai fost denumita "Biserica lui Popa Gheorghe" dupa numele slujitorului. l Marele istoric Nicolae Iorga a botezat-o "Biserica din padure", ea fiind situata in partea de rasarit a vechilor "Codrii ai Vlasiei".
Adapost pentru monahii basarabeni
Manastirea Sitaru este monument istoric din sec. 18 In sec. 16, pe locul actualei manastiri exista o biserica de lemn cu acelasi hram. In anul 1627 Marele Vornic Jupan Popa Greceanu (1587-1632) a zidit o biserica din piatra, zidurile de incinta si chiliile. Actuala biserica este facuta de un urmas al ctitorului, In anul 1751-1752, Jupan Gheorghe Greceanu. Din aceeasi perioada dateaza si pictura bisericii, executata de preotul Dima din Brasov cu ucenicii sai. Primul document care atesta acesta manastire este dat de domnitorul Leon Tomsa la 15 aprilie 1631, prin care intareste stapanirea acesteia asupra Manastirii Parvulesti. Din 1928 si pana in 1991, acest asezamant a apartinut de Manastirea Caldarusani. In anul 1944, a gazduit 23 de calugari de la Manastirea Chitcani din Basarabia, refugiati din fata potopului bolsevic. Decretul din 1959 a lovit crunt manastirea, aici ramanand doar parintele Veniamin Gavrilovici.
Florin BICHIR
Lumea cedintei, anul II, nr 5(10)
Parintele Gherasim de la Sitaru
In curs de aparitie cartea Batranul Gherasim de la SitaruInterviu cu părintele stareţ Valentin Mâţu, Mânăstirea Turnu Târgşoru Vechi – Prahova
Părintele Valentin este un tânăr stareţ, care povăţuieşte mânăstirea de la Târgşor, din judeţul Prahova. La fel ca mulţi alţii, el s‑a adăpat de la cuvântul de învăţătură al bătrânilor. Vă oferim mai jos mărturia sa vie despre câţiva vieţuitori care s‑au nevoit la mânăstirile Lainici şi Sitaru şi pe care sfinţia sa i‑a întâlnit la începutul vieţii călugăreşti. Chiar dacă ei nu sunt foarte cunoscuţi, virtuţile cu care s‑au împodobit îi recomandă ca pe nişte luptători de elită în arena monahală.
Degetul „imprimat” în psaltire
‑ Părinte Valentin, în interviul din numărul trecut, aţi pomenit un alt nume dintre bătrâni: părintele Gherasim.
‑ Părintele Gherasim era excepţional. Dar până să vorbim despre el, aş vrea să vă spun câteva lucruri despre părintele Partenie. Despre dânsul ştiam puţini din mânăstire, doi‑trei inşi, că citea Psaltirea încontinuu. Mulţi ani în şir, din pricina unei infirmităţi pe care a căpătat‑o în cei 4 ani de prizonierat din Rusia, picioarele lui nu‑l mai susţineau şi a fost nevoit să stea aproape 8 ani de zile întins în pat...
‑ A fost prizonier de război?
‑ Da, el a făcut războiul, iar în ’44, după 23 august, a fost încercuit de către trupele ruseşti, atunci când conducătorii de atunci, pe care nici nu vreau să‑i numesc, au dat acel ordin de încetare a focului pe care ruşii de fapt nu l‑au luat în calcul. Şi atunci regimentul din care făcea părintele Partenie parte a fost cu totul şi arestat şi mutat în Rusia. Acolo a stat 4 ani. La capătul a 4 ani a contractat o boală de picioare datorită faptului că a rămas fără cizme, dar a reuşit să recupereze o pereche, care însă îi erau foarte mici. De frică să nu le mai piardă, a stat câteva luni cu ele încontinuu în picioare, şi zi şi noapte, fără să le mai scoată. Fiind foarte strâmte i‑au afectat circulaţia picioarelor; avea nişte picioare negre, îngrozitor de negre, şi de multe ori nu se mai putea sprijini pe ele. Ei, şi în ultimii ani de viaţă – părintele a trăit 94 de ani – era foarte greu. A murit săptămâna trecută...
‑ În ce dată?
‑ ...În 20 februarie, dacă nu greşesc. Şi în ultimii 8 ani a stat la pat şi a citit la Psaltire, cel puţin în ultimii ani a citit la Psaltire în continuu. Pe mine, cel puţin, mă bucura enorm. A făcut praf vreo patru Psaltiri, pe care le ştiu eu...
‑ Citindu‑le, pur şi simplu sau răsfoindu‑le?
‑ Citindu‑le. Bătrânul avea un mod unic al lui de a citi, de a întoarce pagina, cu degetul mare, fără să prindă cu unghia ci doar cu un mijloc îndoia pagina. Aşa că lângă cotor, la Psaltire, paginile erau toate distruse după forma degetului. Erau pur şi simplu distruse în interior.
‑ S‑a imprimat mâna în Psaltire...
‑ Exact, degetul cel mare de la mâna stângă era imprimat în cotorul Psaltirei. Şi la un moment dat, paginile se rupeau. În ultimii doi ani, părintele nu mai vedea bine, dar noi ne‑am dat seama nu după faptul că citea Psaltirea, ci după faptul că dacă îi dădeam altceva să citească nu putea. Dar la Psaltire putea citi. Îşi punea ochelarii şi citea.
‑ Şi în rest spunea că nu vede?
‑ În rest nu vedea. Noi ne‑am dat seama că de fapt el aproape că învăţase Psaltirea pe de rost. Avea nevoie de foarte puţin să vadă, când şi când, ca rugăciunea lui să poată fi continuată.
‑ El propriu‑zis nu citea, ci recita în gând Psaltirea.
‑ Exact. Şi în anumite momente, versete mici pe care le vedea, le reactualiza ca să poată continua mai departe. Bătrânul era un rugător. Şi nu numai atât, ca să înţelegeţi ce fel de vieţuire a avut: niciodată nu s‑a plâns, niciodată nu a cerut nimic, în condiţiile în care noi ne mai duceam, făceam tot felul de ascultări şi mai uitam câteodată că a venit vremea mesei şi trebuie părintele să mănânce. A avut şi o ispită foarte mare pentru că stomacul lui nu primea orice, trebuiau doar orez şi cartofi fierţi, asta a fost mâncarea lui câţiva ani în şir, niciodată nu l‑am auzit plângându‑se. Niciodată nu l‑am auzit certându‑ne. Niciodată nu ne‑a reproşat. Niciodată nu ne‑a spus: „De ce aţi venit aşa de târziu?” sau „De ce nu mi‑aţi adus mâncare?”. Niciodată.
‑ Răbda foamea...
‑ Până când ne duceam noi. Nu se întâmpla în fiecare zi, dar câteodată, din ispita vrăjmaşului, noi uitam să ne mai ducem la părintele şi făcea foame. Avea o răbdare ieşită din comun. Cu câteva luni, în septembrie anul trecut, în 2007, bătrânul, pentru că simţea nevoia să iasă puţin afară, a fost sprijinit de cineva care n‑avea experienţă şi a căzut, şi şi‑a rupt femurul atunci şi a stat... La 93 de ani, vă daţi seama că medicii au refuzat să‑i mai pună şuruburile, tija de metal...
‑ ...pentru că nu se mai sudează..
‑ Exact. Şi bătrânul până la moarte a stat cu fractură. Se mişca... Şi atunci când era nevoie să se mişte puţin, se mişca foarte greu. Îl duceau pe braţe. Cu toate acestea, nu am văzut pe chipul lui suferinţa. M‑am dus rar în ultima vreme să‑l văd, nu am văzut niciodată urma suferinţei şi a durerii. Eu cred că rugăciunea îl ţinea într‑o stare de putere, de bine.
‑ Era şi hirotonit sau era doar monah simplu?
‑ Era simplu monah, dar cu foarte multă înţelepciune, foarte multă înţelepciune.
‑ Ce sfaturi vă dădea?
‑ Întotdeauna îmi spunea să am răbdare. Întotdeauna îmi spunea, când vedea că nu mai pot, că numai prin răbdare putem să ne apropiem de Hristos. Şi prin acceptare... Şi mai ales prin acceptarea situaţiei. L‑am văzut o singură dată pe bătrânul revoltat, dar nu pentru el, ci pentru cineva care i se părea că este nedreptăţit.
Parintele Gherasim postitorul
‑ Dar cum s‑ajungi la răbdarea aceasta? Vă spunea?
‑ Cu rugăciunea, cred eu. Bătrânul era foarte atent şi aş vrea – pentru că mi‑am adus aminte acum şi de părintele Gherasim – să fac aşa o paralelă între ei: părintele Gherasim niciodată nu se împărtăşea fără să ţină post trei zile consecutiv. Nu numai atât...
‑ Post negru, fără să mănânce nimic?
‑ Absolut. Deci nu lua nici măcar anaforă şi agheasmă. Era extraordinar bătrânul. Şi nu numai atât. El când venea în biserică nu făcea închinăciuni la icoane, făcea metanii. Chiar dacă era în a treia zi de post. Ei, bătrânul Partenie, doar ziua premergătoare Sfintei Împărtăşanii nu mânca. Niciodată nu mânca. Erau nişte... cum să vă spun, pentru noi cei care stăteam foarte aproape de ei, erau ceva incredibil. Părintele Gherasim era mult mai ascuns. Părintele Gherasim stătea şi fără foc în chilie. El venea şi cu o pregătire foarte bună, fusese licenţiat în Teologie şi în Drept, în avocatură, fusese consilier juridic mulţi ani la ministerul Minelor, Petrolului şi Geologiei.
‑ L‑am cunoscut. A venit la Facultatea de Teologie cu părintele Damian pentru a ne ţine o conferinţă şi se vedea un om elevat, un om foarte educat.
‑ Am reuşit acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, să strângem câteva amintiri despre părintele Gherasim. Sunt alcătuite într‑o carte, cam subţire pentru ceea ce a fost părintele Gherasim, dar să sperăm că în curând va vedea lumina tiparului. Sunt amintirile noastre, ale celor care am fost în preajma dânsului, sunt lucrurile care ne‑au frapat, dar pot să spun că mă minunez: a fost atât de ascuns bătrânul încât doar la moartea lui ne‑am dat seama ce înălţime avea.
Sfârşitul minunat
‑ Cum? De ce?
‑ Pentru că a murit pe 11 aprilie, în prima zi de Paşte, lângă racla Sf. Calinic.
‑ Cum, a adormit pur şi simplu lângă raclă?
‑ Este o minune ce s‑a întâmplat. După moartea părintelui Damian, el a încercat să se retragă, însă noul stareţ, părintele Nicolae, a încercat să îl ţină aproape, să îl mai ţină cumva agăţat de partea administrativă a mânăstirii şi printre alte lucruri. Bătrânul era foarte bolnav, toată Săptămâna Patimilor, care a premers morţii lui, s‑a simţit destul de rău. S‑a spovedit sâmbătă seara şi s‑a împărtăşit în noaptea de Înviere. A fost un caz unic: Paştele căzuse tocmai de ziua Sfântului Calinic pe 11 aprilie. În prima zi, câţiva părinţi din mânăstire au vrut să se închine la racla Sf. Calinic. Ei şi atunci părintele Nicolae s‑a gândit, să‑i facă o bucurie bătrânului, uitând de boala lui, şi i‑a spus unuia dintre părinţi, părintelui Cozma, să‑l ia şi pe părintele Gherasim să se închine la moaştele Sf. Calinic. Acesta a privit îndelung, spune că a zis: „Eu să merg?”. „Da”, a spus părintele stareţ. Ei, când i‑a spus aşa, a zis: „Bine”. Şi‑a luat haina, a luat binecuvântare, s‑a urcat în maşină, a ajuns la Cernica, s‑a închinat la raclă, i‑a venit rău, s‑a uitat în sus, a făcut cruce, după care a zâmbit, părinţii s‑au speriat şi au vrut să îl scoată afară din biserică, de lângă racla Sf. Calinic. Când au ajuns pe scări au constatat că era mort. A murit cu ochii spre Cer, după ce şi‑a făcut cruce şi a zis: „Slavă Domnului pentru toate”.
‑ Un sfârşit despre care citeşti în Pateric uneori sau în Vieţile Sfinţilor.
‑ Este incredibil că asta s‑a întâmplat în anii noştri, dar Dumnezeu are minuni. Părinţii din Sfântul Munte spun un lucru foarte frumos care şi mie îmi place şi care cred că se potriveşte aici: „Duhul Sfânt nu iese la pensie”. Şi iată, mai mult, că nu numai călugării pe care toată lumea îi ştia, ca părintele Cleopa, ca părintele Paisie de la Sihla, părintele Arsenie care mai este în viaţă acum, părintele Argatu, care a fost la Cernica; iată că şi părinţi, pe care nu i‑a ştiut lumea sau pe care nu i‑am bănuit noi că sunt de o asemenea înălţime, iată că au fost foarte aproape de rugăciune şi de Dumnezeu. Pe Părintele Gherasim noi în multe situaţii l‑am văzut rugându‑se: şi la ore târzii din noapte. Dar mă minunez cum Dumnezeu l‑a apărat aşa de mult. Cum de n‑am înţeles? N‑am înţeles. Am trăit lângă un mare Sfânt şi nu l‑am înţeles. Nu l‑am simţit, aş putea spune.
‑ Părinte Val
entin, întorcându‑mă la Sfinţia Voastră şi la generaţia Sfinţiei Voastre, există un decalaj: ei sunt spre capătul drumului, bătrânii de care ne spuneţi, aproape de victorie şi de a lua – aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel – cununa. Ce credeţi că va avea de făcut generaţia Sfinţiei Voastre ca să‑i ajungă?
‑ Se spune la Pateric că Sfinţii Părinţi au spus aşa: „Niciodată sub‑lucrul să nu‑l luăm ca lucru”. Şi când spun asta: „sub‑lucru”, ei se referă la muncă, iar „lucrul” consideră rugăciunea. Dacă vom reuşi să ne întoarcem către rugăciune, să punem în tot ceea ce facem rugăciunea pe primul plan, sunt ferm convins că Duhul Sfânt, care n‑a ieşit la pensie, va sufla asupra plăcuţilor lui şi acest popor minunat, poporul român, care suferă atât de mult şi care trece prin încercări atât de grele, va avea mai departe „luminători”. Dacă nu, dacă vor lipsi cei cinci Sfinţi care i‑au lipsit şi oraşului Constantinopol în 1453 când au căzut pe mâna turcilor, atunci se va întâmpla ceva rău şi cu poporul acesta.
Articol preluat din Lumea Credintei
Abonați-vă la:
Postări (Atom)